Psihologii care-ţi ghicesc în fondul de ten

Etichete

cataractă, fond de ten, miopie, psihologie amatoristă, psihologii ilegitimi

Acele persoane care se erijează în fini cunoscători ai fiinţei umane, abili psihilogi de serviciu, sînt de cele mai multe ori cei care nu pot ajunge mai departe de profunzimea fondului de ten. Sînt cei care-şi ridică statui pentru pertinenţa observaţiilor psihanalitice prin care etichetează irevocabil indivizi. Doar în mod închipuit dotaţi cu un simţ suplimentar destinat sondării interiorităţilor, te întrebi cum de i-ai lăsat să intre cu bocancii în sufletul tău şi să-ţi mai şi dea mîrlăneşte cu barda în organele sensibile. Căci doar aşa au putut ajunge la carne şi la os, nu prin gentileţea extrospecţiei, şi a intruziunii fine în labirinturile tale oculte şi complicate. Lovind, distrugînd şi nu descongestionînd întru revelare şi eliberare, te obligă să-i recunoşti pe post de guru.

Culmea, amatorismul şi ticăloşia lor nu sînt contestate de nimeni. Este în mod bizar şi unanim asumat că acei oameni au dreptul să normeze neadevăruri despre tine şi calitatea ta, pentru simplul fapt că ei decretează că se pricep. De ce le permitem judecăţile injuste de valoare, de ce îi lăsăm să ne semneze cu aberaţii fişa de observaţii asupra existenţei, n-am putea spune. Este slăbiciunea noastră, confruntată cu puterea lor de a ne determina să ne îndoim de noi înşine. Este şi dorinţa noastră de recunoaştere, de a ne regăsi reflectaţi aşa cum sîntem şi în mintea altcuiva decît a noastră. Numai că, din disperare, deseori ne orientăm prost. Deşi vedem că acei pe care i-am crezut că ar deţine ochiul magic de citit în minţi şi suflete nu au decît privirea mioapă a superficialităţii, nu ne retragem investiţia de legitimitate ce le-am acordat-o. Doar ne dăm de ceasul morţii, că poate ar fi depins mai mult de noi să-i facem să înţeleagă, corijîndu-le astfel defectul esenţial de vedere. La limită, ajungem chiar să nu ne mai încredem în autoevaluarea noastră şi să le oferim lor tot creditul din lume, deşi ştim că nu-l merită. De pe canapeua inconforabilă pe care ne-au ţintuit printr-o pseudo-hipnoză ne fac să nu mai ştim cine sîntem. Ne metamorfozăm parţial şi maladiv, ca şi cum ne-am fi asumat identitatea la care ei ne-au condamnat. Ne facem fiinţe ale intervalului. Cerşetori ai unor confirmări care n-au să vină, ne infirmăm din ce în ce mai mult, pentru că miopia psihologilor noştri nu e decît fondul de ten pentru cataractă.

Reclame

În căutarea sensului pierdut

Etichete

absurd, în căutarea timpului pierdut, caduc, determinare, fiinţă, justificare, moarte, nostalgii, regrete, sens, sine, tînjire, viaţă

Tînjim după acele lucruri şi fiinţe care, odată, ne-au justificat. Ne agăţăm în continuare de ele, chiar atunci cînd simţim şi ştim că le-am pierdut. Cînd nu ne mai motivează, cînd nu ne mai colorează ziua şi nu ne mai oferă rostul. În lipsă de altceva şi în contextul unui gol de fiinţă, singura manieră în care ne mai putem ţine departe de nebunie e persistarea într-un soi de cotidianeitate sterilă, care să ne păstreze în registrul aceloraşi obişnuinţe şi-aceloraşi vecinătăţi. Ca şi cum am încerca, deşi conştient că inutil, o resuscitare exhaustivă a unui cadavru.

Determinarea noastră e oarbă şi se confundă cu încăpăţînarea. Cît de ridicoli sîntem, o percepem prea bine. Cît de falşi şi absurzi în naivitatea noastră forţată! Dar ce să facem? Nici să ne abandonăm în putreziciune, cu inconştienţă, nu ne e confortabil. Ce chin, ce naturaleţe în contradicţiile care ne guvernează clipa, prezentul şi viitorul! Ăsta e adevărul în care trăim. Minciuna ne-ar fi fixarea pe o singură stare. Păcat că sîntem conştienţi de acest lucru, altfel ne închipuim că prea lesne ne-ar fi fost să ne căpătăm un nou sens în caducitatea noastră. Eh, iarăşi mîţa moartă revine aruncată în ograda lucidităţii exacerbate şi nu a neputinţei şi-a precarităţii. Cît de repede de anesteziem în convingerea că nu mai avem în paleta de realităţi elective nici un soi de scăpare decît refugiul în neputinţă! Slăbiciunea ne e blazonul întors, dar pe care-l prezentăm ca scut la orice judecată cu noi înşine: n-avem de-ales, aşa ne încredem. Cu toate astea alegem: lamentaţia, perdaful neconstructiv, depresia, umilinţa, suferinţa, dorul, idealizarea, nevoia disperată. Pentru că ne sînt propii. Pentru că numai ele însele, în excesul şi-n patetismul lor, ne mai definesc. Orologiul nostru individual e setat pe ceasul morţii. Doar că sîntem în deplin contratimp cu viaţa din jurul nostru. Şi asta ne face absurzi şi insuporabili. Şi pentru noi şi pentru ceilalţi, pe care încă îi mai aşteptăm, într-o desuetă credinţă într-un mit al eternei reîntoarceri.

O viaţă de sconcs

Etichete

alteritate, du-te-n-colo, Gulliver, oameni, pestilenţial, proscrişi, sconcs, singurătate, vino-n-coace

Sconcsul nu ştie de ce lumea îi fuge din cale cînd îl întîlneşte. El nu e conştient de substanţa pestilenţială pe care ceilalţi o asociază cu el, chiar şi atunci cînd nici măcar nu vrea să se apere. Habar n-are ce stigmat i-a fost implantat a priori în glande. Nu ştie de ce se face loc în jurul lui atunci cînd trece, de ce este tratat cu o condescendenţă atît de asemănătoare dispreţului. Oricît s-ar îngriji, oricît de frumos colorată i-ar fi blana, sconcsul nu-l va avea niciodată pe „vino-n-coace”, ci doar pe „du-te-n-colo”. Îşi va consuma durata inconştient de anatema sub care trăieşte, într-o acceptată izolare.

Printre indivizi, există şi tipologia omului-sconcs. Nu mă refer aici, în sensul propriu, la acei oameni care nu au o relaţie prea strînsă cu apa şi săpunul, ci la aceia care nu au o relaţie prea strînsă cu semenii lor. Care, orice-ar face nu atrag decît priviri răutăcioase, ură, dispreţ, invidie şi care sînt rebutaţi din cercurile sociale fără o justificare întemeiată şi viabilă. Oameni „curaţi la trup, curaţi la suflet” care nu-şi primesc un loc confortabil printre cei ca ei din cauza unor particularităţi mai mult sau mai puţin distinctive (fizice sau nu), care îi fac diferiţi. Masele îi izolează, exilîndu-i din cadrul unei anume „comunităţi”.

Degeaba se dau de ceasul morţii oamenii-sconcşi să se facă iubiţi, să se remarce prin străduinţe, asta nu va face decît să-i înstrăineze şi mai mult de cei care, după cum se pare fac parte din aceeaşi specie cu ei. Aceşti proscrişi nu-şi dau seama de ce li se întîmplă ce li se întîmplă. Nu ştiu să ajungă pînă la izvorul lui „du-te-n-colo” pentru a cauteriza sursa neajunsului ce le-a fost dat. Se cramponează de pomană de „bafta” celor cu „vino-n-coace” ce nu-şi merită vecinătăţile şi care au totul fără nici un efort, spre deosebire de ei, care au dat totul pentru a nu avea nimic. Îşi deplîng tara ce le-a fost destinată pînă ce înţeleg că locul lor le este nu în cerc, ci în afara lui. Nu vor fi vreodată circumscrişi, ci doar exînscrişi, pe baza regulilor nescrise ale unei geometrii injuste care i-a proporţionat prost pentru lumea asta. Ca nişte Gulliveri în căutare de ţară şi de alteritate, iau mereu direcţia greşită: încercînd să se apropie, de fapt se depărtează. Nu ajung niciodată la un confort cu spaţiul care-i include şi cu cei din preajmă, pentru că îşi ispăşesc exhaustiv un dat incomod şi constitutiv. Operaţiile estetice şi excesele nu-i fac mai puţini pestilenţiali din punct de vedere social. Parfumul lor nu atrage, ci respinge. Uneori chiar pe ei, de ei înşişi. Atunci, însăşi imaginea din oglindă le va apărea diform şi se vor încadra numai de desişuri care să-i acopere. Inutil, pentru că oricum ceilalţi îi vor remarca. Pentru a le reaminti că nu sînt bineveniţi nicăieri.

Un om „educat”

Un om educat e un om sfîrşit fără a se fi început. E acel om care nu va ieşi din „cuvîntul” şi de sub drobul de sare sub care a fost crescut. Care se va supune fără să crîcnească, fără să se revolte, fără să se caute, fără să se piardă pentru a se găsi pe urmă. Şi care, în cazul unui eşec, se va întoarce după o bucată de drum irosit sau nu, la stăpînii care l-au aruncat în existenţă pentru a fi o clonă a lor. E omul fără individualitate care subscrie, neputincios, normelor sub care a fost conceput. Care nu are îndrăzneala de a contesta sistemul care l-a creat şi l-a obligat să fie într-un anumit fel. Căruia îi e frică să fie, pentru că nu a trecut prin fazele căutării şi rătăcirii ale fiecărei etape. E copil matur, e adultul copil, veşnicul inadaptat, eternul chinuit de ceilalţi şi de propria fiinţare. E în acelaşi timp şi omul fără refugiu, pentru că, deh!, prin educaţie, nu i s-a îngăduit să aibă cocioba lui. E „micul prinţ” care vrea să fie cerşetor, care s-a săturat de viaţa la „conac”. Care vrea să crească singur şi nu cu vitamine îndesate pe gît. Care vrea să găsească el vremea pentru a-şi trăi întîmplările, pentru a-şi alege sau rebuta vecinătăţile. Care nu vrea să fie din porţelan, ci de fier. Care nu-şi doreşte să fie cel mai mîndru ci, cel mai iubit. Nici cel mai rafinat ci, cel mai apreciat. Nici cel mai intransigent cu toţi ceilalţi ci, cel mai corect cu sine însuşi.

Un om educat e un om căruia viaţa i-a refuzat propria devenire. Care nu a putut alege. Care a fugit mereu de el şi de cei din preajma-i fără a se putea opri nicăieri. Care a dat mereu prin gropi pentru că haina educaţiei l-a strîns mereu prea tare pentru a putea respira liber. Care a „furat” mereu clipele în care a încercat din răsputeri să fie fericit. Care s-a sfărîmat şi s-a recompus de cîte ori a fost nevoie. Care a încercat să fie şi la înălţimea etichetei şi la exigenţa propriilor comandamente şi deziderate. Dar care s-a terfelit în mod consecvent şi repetat. Care s-a prostituat în disperare, doar doar ar trăi orgasmul îngăduit omului simplu. Doar că el n-a apucat să simtă niciodată nimic mai cald şi mai autentic decît răceala „imperială” a marmurei.

Un om educat e un om care s-a născut pentru a se irosi. Pentru a face voia tuturor şi niciodată pe cea a inimii şi-a gîndului său. Care n-a avut voie să-şi verse amarul în public, să răspundă celorlalţi cu aceeaşi monedă. Care mereu a întors, fără a trebui, şi celălalt obraz. Care s-a umilitit cînd ar fi vrut să sară la beregată şi care a ridicat fruntea cînd ar fi simţit  să se aşeze spăşit în genunchi. Care nu are cum să aibă decît o reprezentare livrescă a libertăţii. Care îi invidiază pe cei care au mai puţin ca el, pentru că aceia trăiesc în necondiţionare şi nu într-un turn de fildeş. Căruia acoperişul de deasupra capului  îi ocultează zarea şi cerul. Care ar vrea s-o ia la fugă în picoarele goale şi fără mască pentru a simţi aerul cum îi biciuieşte pielea. Care ar vrea să poată fi sincer în fiece clipă, fără a se teme de închiderea pentru îndrăzneala lui deocheată în temniţa prohibiţiilor.

Un om educat e un om care tace. Care nu urlă, care nu înjură, care nu plînge. Care nu se taie cu lama. Care nu se dedă viciilor şi apucăturilor „golăneşti”. Pentru că nu se cuvine. El se va deda doar urii interiorizate şi arzătoare care-i va cangrena ca un cancer toate ţesuturile vitalităţii. Va înnebuni cu seninătate, cu graţie şi cu „demnitate”. Va muri virgin. Neatins de nici o împlinire şi străin de orice bucurie a cuceririi unei redute pe cont propriu. Va fi omul căruia i se va ridica statuie în memoriile celorlalţi. Statuie pentru nefiinţă.

Later edit: Mai mult sau mai puţin, despre acelaşi soi de neajunsuri ale „educaţiei”, aici.

Funeraliile entuziasmului. Fără alai, fără însoţire

Etichete

disperare, Don Quijote, eroism, existenţă, idealism, moartea entuziasmului, naivitate, neant, retrogresiune, Sisif, vegetativ

Tot ceea ce nu izvorăşte din naivitate şi nu duce la naivitate aparţine neantului. Există vreo atracţie pentru neant în om? Desigur că ea este mult prea misterioasă pentru ca să o putem sesiza. Dar din moment ce eu părăsesc seducţiile vieţii naive sau sînt silit să le părăsesc, pentru a mă arunca în lume fără nici un sens – căci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului –, trebuie să existe această atracţie misterioasă.” (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Moartea entuziasmului este moartea fiinţei. Ieşirea din starea de graţie, intrarea în neant. Rămas fără încrederea în lucrurile esenţiale, în imposibilitatea de a te bucura, nu mai ai la îndemînă decît tristeţea prelungă şi sterilă. Odată profund  înşelat în toate aşteptările, trădat în iubirile tale, nu-ţi mai rămîne decît abandonul definitiv al atitudinii naive în faţa vieţii. Devii eroul nimănui, un Don Quijote care se mai luptă cu cîte o moară de vînt, nu pentru a mai demostra ceva – căci nu mai crede în nimic –, ci pentru a-i trece timpul şi a-şi consuma rămăşiţele nefolositoare de energie. Ateu al propriei existenţe, ai apela la retrogresiune dacă ţi-ar fi posibil. Ţi-ai ieşi din pielea de om şi te-ai transforma într-o plantă, reducîndu-te la o existenţă vegetativă, imanentă. Ai renunţa bucuros la tot, pentru că oricum nu mai ai la ce renunţa. Toate ţi-au fost luate de afluxul de dezamăgiri. Nici de-a Sisiful nu poţi să te mai joci. Şi bucuria asta ţi-a fost luată. Nu e nevoie de un idealist printre oameni! Eşti prea mult pentru lumea asta şi, în acelaşi timp, prea puţin, întrucît nu trebuieşti nimănui. N-ai luminat destinul nimănui, n-ai atras privirile cui trebuia, nu ţi-ai împlinit nici un vis.  Nimeni nu a vărsat sînge pentru tine, şi cu atît mai puţin vreo lacrimă. Nici sinuciderea nu ţi-e la îndemînă, pentru că eşti prea dezgustat de tot – şi de viaţă, şi de moarte – în aşa hal încît ai vrea să fii un vrăjitor care să se neantizeze în urma unei pocnituri din degete. Agonia ta nu mai e o lecţie nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. Nici răzbunare nu-ţi mai trebuie, n-ai vrea nici măcar să dai foc planetei. Omenirea nu merită purificată! Şi, de unde entuziasm pentru un asemenea gest eroic? De unde atîta naivitate pentru a mai crede în veleităţile curative ale unui potop de foc?

Sacrificiul care (se) dă de pomană

Etichete

de pomană, degeaba, dramă, farsă, inutilitate, sacrificiu, sine

Acei care-ţi cer sacrificiul nu-l merită. Acei care-ţi cer să renunţi la tine, să te schingiueşti, să-ţi ieşi din piele nu te merită. Pentru că acei care nu te-au văzut, nici nu te vor vedea vreodată. Sacrificiul tău nu-i va vindeca de cataractă. Acei care nu te înţeleg, nici nu te vor înţelege vreodată. Sacrificiul tău nu-i va vindeca de neputinţă. Acel sacrificiu subînţeles, presupus, direct sau indirect cerut, care te exilează la periferia fiinţei tale unde hămăleşti ca un damnat la împingerea limitelor nu-ţi va fi piatră de temelie pentru nici o legătură, pentru nici un edificiu afectiv sau material. Va fi doar irosire în van, fugă după vînt în care te vei dezintegra, ori te vei tranforma într-o apariţie fantomatică. Încercînd să devii omul tuturor (sau al cuiva anume, care te-a „cucerit”), omul drag, omul dezirabil, omul util, omul competent, vei deveni omul (de) nimic. Abătîndu-te de la o direcţie a ta sau de la linia ta de-a fi, în „nobilul” scop de a-i cuceri pe acei ce te-au captivat, nu vei ajunge aşa cum îţi închipui tu, naivule, la ei. Te vei rătăci pe drum, între tine şi contra-tine, ca un căutător de aur ridicol şi diletant. Degeaba vei fi ambiţios, breaz şi puternic. Pogresul, avansarea sînt o iluzie. Vei fi întocmai unui rac: încercînd să înaintezi vei regresa, vei retrograda. Sacrificiul nu te va face nici mai demn, nici mai meritoriu în ochii celor ce speri că te vor remarca, aşa cum îţi închipuiai. Te va face indezirabil faţă de tine şi te va lăsa la fel de indiferent pentru ceilalţi. Sau, mai rău, vei fi dispreţuit, jignit, bagatelizat în cea mai umilitoare formă de cei pentru care ai comis sacrificiile. Şi, insuportabil pentru tine însuţi. Pentru că sacrificiul, în forma lui care te epuizează şi „te strică” e o irosire irevocabilă. Amară şi amarnică. Inutil  ai crezut tu că prin sacrificiul oferit şi asumat o să creşti şi o să te modelezi ca un lut fără formă într-o înfăptuire măiestrită. Ca un material răs-utilizat, ai devenit inutilizabil. Nefolositor. De nimic. Şi asta încă e nimic. Drama cea mai mare o să fie atunci cînd îţi vei da seama că ai sacrificat totul şi, în continuare, nu mai ai ce să sacrifici. Ce om sfîrşit vei mai fi atunci!

Voi scuipa pe minciunile voastre!

Etichete

adevăr, ceilalţi, celălalt, minciună, minciună socială, neadevăr, oameni, relaţii, societate

Relaţiile noastre cu ceilalţi se bazează pe minciună. Sînt fundamentate pe ocultarea adevărului, pe mimarea bunăvoinţei, pe acceptare şi nu pe înţelegere, pe nespus, pe fard, pe teatru şi pe muşamalizare. Cine din preajma dumneavoastră credeţi că ar suporta o sinceritate fără mască, rostită firesc, argumentată impecabil şi accentuată prin evidenţele ce le deţine intrinsec? Nu cumva, de fapt, toţi preferăm mai degrabă o injurie injustă şi scuipată între ochi, ori o mîngîiere falsă pe creştet? Nu îl preferăm mai degrabă pe acel care nu ne spune ce n-am vrea să auzim, decît pe acel ce ne citeşte pînă în străfundurile minţii şi-ale sufletului şi ne vorbeşte cu evidenţele ocultate printre reţelele noastre neuronale? Nu-i aşa că nu vrem să stăm prea mult în preajma celor pentru care sîntem transparenţi, pentru că nu putem suporta acea temperatură a existenţei în care nu mai putem mima, nu mai putem intra în nici un rol ca să ne spunem replicile pregătite să concorde cu punerea în scenă a marii piese de teatru ce-o jucăm?

Adevărul e de cele mai multe ori teribil de incomod şi de-ar fi legitimat să preia controlul asupra vieţii noastre ar da peste cap tot edificiul de relaţii din cărţi de joc ce ne-am muncit să le clădim. Ne ferim de cei ce ne înţeleg şi sfîrşim prin a da celor care ne cer şi lîngă care dormim cu masca pe faţă. Ne condamnăm la această falsă comoditate cu un firesc eminamente damnabil. Vrem să fim minţiţi frumos, chiar atunci cînd evidenţele ne zgîrîie pe faţă.  Perseverăm în minciună faţă de celălalt, care contribuie prin propria disimulare la minciuna noastră existenţială. De la un moment dat confundăm minciuna instuţionalizată, minciuna familială, minciuna amicală cu firescul, cu normalitatea. Umblăm cu mănuşile falsităţii, nu cumva să contaminăm minciuna perfectă de neajunsul adevărului. Dacă ne scapă un adevăr, dacă ne iese pe gură porumbelul unei sincerităţi emergente ne putem considera nişte oameni sfîrşiţi, în iminenţa de-a fi rebutaţi din universul ăsta ţesut din neadevăruri consacrate. Minciuna e legea lumii care încheagă structura profundă a societăţilor. Ce dezastru ar mai fi dacă ne-am spune toţi unii altora ce gîndim! Ce explozii, ce deturnări, ce suliţe în coaste, ce explozie de sînge în obraji, ce descătuşare de energii concentrate în pumn! De-am avea curajul să ne strigăm iubirile şi urile reale, de-am putea păşi nepăsători peste cadavrele celor pe care odată i-am crezut, ce liberi am mai fi! Ce senini în prăbuşirea noastră şi cît de singuri în adevărul nostru!

Apologia somnului bolnăvicios şi-a învierii forţate

Etichete

înviere, catalepsie, ceaţă, delir, singurătate, somn, trezie, veghe

Nu există înviere. Există doar somnul prelungit, extins, tras de păr, pînă la vremea prînzului. Somnul cleios ca un delir, plin de halucinaţii şi gol de vise. Somnul din trezie şi trezia din somn, din care nu poţi să te ridici. Pentru că nu ai pentru ce. Îţi lipseşte motivaţia de-a sări din pat într-o încordare supra-fiinţială şi a-ţi începe ziua. Pentru că oricum ştii că aceasta-ţi va fi fără rod. Pentru că nu există nici o constrîngere imediată, obiectivă care să te determine să te reinstalezi în starea de veghe. Subiectiv, nici nu mai încape discuţie, oricum n-ai nici un rost, nici un morcov existenţial. Te foieşti de pe-o parte pe alta, sperînd să te ia somnul cel greu din nou. Pentru că vrei să uiţi. Pentru că în somn mori pentru cîteva ore. Nu mai ştii de tine şi de ceilalţi, îţi pierzi noţiunea duratei interiore şi exterioare. Te doare capul de prea mult somn, grijile ţi se insinuează insidios ca un gîdilici enervant. Totuşi, refuzi să te întorci la realitate. Continui să te amăgeşti că dormi. Altceva nu ai de făcut. Ba ai avea o sumedenie, dar vrei să fugi de ele. Ba crezi că ai adormit, ba crezi că te-ai trezit. Hei, hotărăşte-te! Da, ştiu că nu poţi. Delirezi, ca un bolnav de tine şi de lume. Vrei cufundarea în uitare, deşi ştii că nu e izbăvitoare, că nu te mîntuieşte de nimic. Şi mai ştii că oricum, acuşi, chiar acuşi şi într-un tîrziu va trebui să te trezeşti, că n-ai de ales. Dar nu, nu va fi o înviere. Te vei trezi cu acea prea bine cunoscută ceaţă pe creier, pe fiinţă şi pe gînduri. Vei sictiri totul în jur, vei dormita abulic pe-un scaun, te vei apuca cu o falsă determinare de cele ce ai de făcut. Vei fi foarte singur. Mai singur ca de obicei, pentru că toţi ceilalţi vor fi prinşi de ceva, de cineva, în ceva. Tu, în schimb, te vei lupta cu somnul pînă cînd nu vei mai putea adormi. După ce-ţi vei fi epuizat aşa lumina unei zile, vei căuta drogul care să te adoarmă la loc. Vei căuta să te oboseşti prin citit, să te narcotizezi cu alcool, să te epuizezi prin plîns. Eşti al dracu’ de singur şi vrei să dormi. Aştepţi să se termine cu toată învierea asta, să revină lumea pe făgaşul ei. Atunci n-o să-ţi mai fie îngăduit să dormi pentru că te vei trezi tras din toate părţile. Preferi să fii al tuturor decît al nimănui. Somnul atunci îţi va fi pansament pentru epuizare. Nu te vei mai simţi şi nu vei mai şti ce-i cu tine. Atunci îţi va fi rău de bine. Nu are rost să-ţi aparţii. Oricum nu ai ce face cu tine decît să te instalezi în catalepsia nonsensului. Învierea ta se produce la comanda celorlalţi. Trebuie să li te arăţi slugarnic de recunoscător şi să le demosntrezi că adevărat ai înviat.

Mediocrii cu stea în frunte

Etichete

alegere, aleşi, destin, fericire, genial, luciditate, mediocrii, mediocritate, nefericire, oarecare, privilegiu, rege, supuşi

Aleşii

În orice ins mediocru există primejdia de a se crede într-o bună zi genial. Totul e dacă nimereşte situaţia care declanşează boala”. (O. Paler, Un om norocos)

Există oameni cărora destinul le pune în traistă. Dincolo de orice meritocraţie, indivizi care nici măcar nu problematizează aspectul salvării lor de ei înşişi sînt aleşi spre a exista într-un trai mai înalt decît le-ar fi fost destinat. E vorba despre cei care nu-şi propun vreodată să-şi depăşească propria condiţie, dar se strecoară pe sub pielea celor care i-ar putea cocoţa undeva mai sus decît ar fi putut ajunge prin strădania proprie. Ei sînt mediocrii perfecţi, paraziţii cu sistem cerebral minimal, care speculează oportunităţile şi-şi încununează singuri capetele luminate artificial şi conjuctural de alţii. Ei îşi vor ţine fruntea sus, călcînd deseori prin străchini, dar ştiind că asta n-o să-i coboare cu nimic în ochii celor care i-au „miruit”. Nici vorbă de conştiinţa că au fost aleşi, nici vorbă de a primi „darul” ca pe-o pomană sau ca pe-un miracol. Pe tron se vor urca întocmai ca nişte principi legitimi, nicidecum ca nişte copii din flori, supunînd apoi bucuroşi pe alţii ca ei. Pe cei pe care eventual îi vor simţi, graţie unor antene speciale, pericole întru contestarea lor, „înscăunaţii” îi vor strivi prin defăimare, minciună şi victimizare. Încet, încet sau rapid şi sigur îşi vor scoate din scenă toţi potenţialii adversari. Nu pentru că ar avea măcar această capacitate, ci pentru că lor, „împăratul” care i-a ales, le-a oferit încredere infinită. În cel mai scurt timp, mediocrii vor uita cine-au fost şi-şi vor asuma condiţia regală ca dat biografic. Ei vor legifera, vor comanda şi vor împărţi legitimitatea cui vor dori, crezîndu-se născuţi la conac, deşi au fost scuipaţi în existenţă la periferia ei. Foştii boschetari se vor lepăda uşor de vechile obiceiuri şi-şi vor arbora discursurile pretenţioase şi sterile, ca blazon regal. Cu sceptrul în mînă, vor face o poză grotescă pentru cei ce i-au cunoscut aşa cum sînt de fapt. Vor stăpîni tot, însă în sala oglinzilor nu vor intra niciodată, căci ar fi ca şi cum ar pătrunde în temniţă. Pe cît le va creşte încrederea în ei înşişi, pe atît se vor dori păziţi de mai mulţi supuşi, nu cumva să vină cineva să le fure locul. Nu vor războaie, ştiu că nu le-ar face faţă. Le place doar aerul rarefiat, împănat cu dulcegării de sub palma ocrotitoare a binefăcătorului lor căruia îi vor face plecăciuni fără număr, îi vor săruta picioarele chiar şi dacă nu-i nepărat cazul, îi vor sufla, preventiv, în fund cu discursuri de prea-mărire.  Se prea poate ca şi regele să fi fost, la rîndul lui, tot un mediocru îmbolnăvit de-o circumstanţă favorabilă să se creadă atotstăpînitor, altfel de unde predilecţia spre a face alegerile dintre mediocrii mediocrilor? Cît mai contează, cînd aceşti mediocri privilegiaţi sînt nişte mediocri fericiţi?!

Damnaţii

Drama mea e drama renunţării la mediocritate. Am vrut neapărat să devin «cineva» şi am dispreţuit fericirea «oarecare».” (O. Paler, Un om norocos)

De partea cealaltă, sînt mediocrii din anonimat, cărora nu li s-a pus niciodată nimic în traistă. Acei mediocrii damnaţi să aibă conştiinţa mediocrităţii, dar nu şi capacitatea de depăşire a propriei condiţii. Aceia care nu-şi pot accepta statura şi care îşi destinează viaţa unei lupte perpetue cu ei înşişi, cu propriile neputinţe, cu propriile temeri şi cu vicisitudinile drumului „de parcurs”. „Mediocrii lucizi” vor face pe dracu-n oricîte părţi trebuie, se vor da de ceasul morţii, vor călca pe cadavre, vor arunca în aer limite aşteptînd să întîlnească lumina recunoaşterii. În tribulaţiile lor şi-n eforturile pe care şi le-au asumat nu vor fi sprijiniţi de nimeni şi nimic. Li se vor întinde numai capcane, li se vor pune numai piedici. Ei se vor ridica mereu, mînaţi de o ambiţie distrugătoare şi de un patos absurd. De fiecare dată mai slăbiţi, dar şi mai înverşunaţi împotriva celorlalţi şi ai lor înşişi. Cei mai mari duşmani le vor fi mediocrii privilegiaţi care le vor aşeza cu grijă beţe în roate după stratagemele simpliste ale discreditării ilegitime şi mincinoase. Pe ei nu-i va alege nimeni niciodată. Nu vor fi salvaţi nicicînd, din contra. Li se vor da bîte în spinare, vor fi biciuţi cu injurii, vor fi legaţi de stîlpul infamiei sub pretexte false, le vor fi arse iluziile în faţa unui public format din paiaţe, clovni şi pupişti în fund profesionişti. Vor fi reduşi la tăcere, li se va interzice intrarea în „castelul” de posibilităţi ale devenirii. Nu li se vor recunoaşte meritele şi progresele. Ei nu se vor gîndi că nu luptă cu armele bune. Nu vor deveni slugarnici şi ipocriţi ca ceilalţi mediocri. Vor rămîne mîndri şi încăpăţănaţi, chiar învinşi fiind. Vor dispreţui fericirea celorlalţi ca pe un lucru derizoriu. Asta pentru că lor, pomana nemeritată şi pentru care nu s-a vărsat sînge le repugnă. Cu spiritul ofensiv al cuceritorilor ei vor să fie învingători prin tăria gîndului, prin forţa cuvîntului, prin statura morală. Ceea ce ştiu că nu pot nu vor oculta, ci vor mărturisi. În clipa loviturii de graţie nu vor scuipa pe mormintele lor, ci îşi vor deplînge singuri destinul de luptători cu morile de vînt ale vieţii. Nu-şi vor arbora virtutatea generatoare de dramă. Pe cine-ar interesa să privească atît de-adînc, pînă-n fiinţa unor mediocri nefericiţi?

Cine nu pleacă nicăieri

Etichete

interioritate, nimeni, nimic, pleacă, rebutare, sine, singurătate, sărbătoare

Momentele în care toţi pleacă şi doar tu rămîi. Prins în acelaşi loc, în tine, în încleştarea ta cu tine, între cei patru pereţi ai minţii. Singur, claustrofob, anxios. Simţind cum cresc în tine spaimele, cum caii verzi se măresc şi vin în tropot înspre tine. Te calcă în picioare iar tu îţi acoperi ochii încercînd să-i alungi. Undeva, în afară, oameni petrec şi se petrec, impregnaţi de-un spirit steril de sărbătoare, aşa cum tu eşti plin de neajuns, îngreţoşat. Abulic şi afazic priveşti în gol şi simţi neantul ca pe o burtă de peşte. Doar fantomele alterităţii ce te mai salvează de înecul în lichidul amniotic în care te găseşti în urma unei retrogresiuni involuntare. Ce sens mai pot avea soarele, înflorirea, vinul, veselia cînd iluziile tale s-au volatilizat în ceaţa de peste lumea sufletului tău, cînd speranţele s-au prefăcut în cenuşă, cînd gîndul bun s-a prefăcut într-o ură care se revarsă asupra lumii? Ce sens ai tu cînd ceilalţi din jurul tău, care te amăgeau cu prezenţa lor, au plecat spre realităţile lor şi doar tu ai rămas în acelaşi loc, inert, fără a avea drumuri de parcurs sau uşi de deschis? Ţie, care nu ţi se mai oferă nimic şi, chiar dacă ţi s-ar oferi, n-ai mai putea primi. Tot ce-a fost de rebutat ai rebutat, toţi care te-ar fi putut rebuta te-au rebutat. Ceilalţi se duc în rostul lor, mai fals sau mai adevărat, doar tu rămîi nostalgic, privind spre ceea ce n-are să mai fie. Agăţat de-un „a fost”, fără perspective pentru „a fi”, aştepţi să tacă muzica. Eşti isteric, mut în disperarea ta, dement în interioritatea ta. Turma de cai verzi s-a transformat într-o hoardă de nebuni care se izbesc de gratii. Toţi au plecat. Tu continui să rămîi, deşi n-ai fost niciodată unde eşti.