Prognoză

Etichete

anm, futuna, prognoza

ANM a emis o înștiințare de vreme rea. Se anunță furtuni de nisip și focuri de paie. S-a emis cod roșu de caniculă în cele mai importante regiuni nervoase și senzoriale. Toți rezidenții Marilor Depresii, bipolarii cu precădere, sunt avertizați să nu-și părăsească propriile Euri și să nu-și iasă din Sine. Să se zăvorască între pereții gândurilor și să tragă peste poftele lor cele mai acerbe, plapuma solitudinii și resemnării.

Toți vecinii lor sunt, de asemenea, atenționați, să nu încerce să stingă focul, să rămână în zona de confort, ca să nu se regăsească mistuiți de vreo flacără care le va da foc la valiză. Celor prinși în mijlocul furtunii li se recomandă să se țină de lucrurile stabile, verificate, cu adevărat importante. Cei cărora le-a intrat praf în ochi sunt sfătuiți să se clăcătească din abudență, pe ochi, cu ceai de mușețel. Calmează. Și apoi să-și odihnească ochii și trupul în patul de-acasă, nu în paturi străine.

ANM a mai avertizat asupra schimbărilor bruște de vreme. Ar putea urma un cod portocaliu de ploi. Regiunile afectate ar putea fi centrul ființei și epicentrul moralei, care ar putea fi devastat de tsunamiuri puternice. Meteorologii recomandă purtarea vestelor de salvare și evacuarea, DE URGENȚĂ!, a zonelor calamitate.

Aaah, contravine cumva recomandărilor anterioare? Cei de la ANM nu sunt, oricum, cei responsabili de schimbarea vremii. Iar recomandările generale oricum fac apel la precauție. Ceea ce îi exonerează de responsabilitatea oricărei prognoze. Poate, totuși, ne vom încălzi împăcați și, ironic, de razele unei toamne târzii și împăciuitoare.

Sursă foto

Alegorie pentru indicativul lui „a fi” la persoana I singular

Sunt o colecție de acte ratate. De cuvinte care nu s-au făcut trup. De suflete cocoșate, de spirite îngenunchiate. De dorințe neînfăptuite. De plăceri netrăite. De trebuințe neîndeplinite. Sunt o flacără care s-a stins înainte de a apuca să ardă. Sunt o lumânare al cărei rost nu-l cunoaște nici un paraclisier. Sunt o vestală cu picioarele dezgolite. Sunt o curvă cu vălul tras peste ochi. Sunt un păcat îndreptățit. Sunt o izbăvire nemeritată. Sunt tot ce nu ar trebui să fiu și nimic din ce mi-am dorit să fiu. Sunt acolo, pentru totdeauna. Sunt nicăieri, tot pentru totdeauna.

Mă dau la o parte, ca să mai pot rămâne acolo.

Lupta mea precede renunțarea. Eforturile mele sunt o plecăciune în fața deșertăciunii. Imanentă, ubicuă și devotată, scrutez înălțimi și mă îmbăt de aerul lor tare, dar trăiesc în duhoarea abisului. Nestatornică, distantă și detașată, mă lepăd de voi toți și de trebuința voastră și vă-nșel așteptările.

Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea.

Caldă și sentimentală, cad în brațe neprimitoare. Rece și dură, izbesc în inimi deschise. Sunt vinovată, dar îmi afirm nevinovăția. Sunt nevinovată, dar port, sisific, povara vinei. Mă-nchin, ca mai apoi să păcătuiesc. Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea. Nu te iau de mână, fiindcă știu că tu o să-mi întorci o palmă. Te rog să-mi dai o palmă, fiindcă vreau să mi se întoarcă ceva de la tine.

Sunt Eul care se leapădă de Sine. Sunt Sinele care se caută. Sunt o buclă infinită prinsă într-un eu profund insuficient, limitat, în suficiența sa. Cred, dar mă îndoiesc de toate lucrurile. Iubesc, dar neg existența iubirii. Mă consum în idee, trăiesc în abstract, dar îmi ostoiesc gândurile cu poftele cărnii.

Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi.

Propovăduiesc neatârnarea, dar îmi caut stăpânul. Neg, ca să afirm. Glumesc, ca să pot afirma, fără echivoc, adevărul. Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi. Mimez nonșalanța, ca să maschez metamorfoza care-mi preface ființa într-o rană deschisă.

Sunt o pată de cerneală roșie care pretinde că scrie cu sânge. Sunt cuvântul prolix, care-și așteaptă alteritatea. Sunt cuvântul epurat de discursul autoreferențial, care-și trăiește singurătatea. Vag manifestat, mereu prea dureros de îndurat.

Mă costumez în ce nu sunt, așteptând să plece cineva, în căutarea mea, și să mă găsească. Aștept să-l văd trecând pe lângă mine, știind că mă știe, fără să-i spun că mă știe, lăsându-i de înțeles că nu mă știe. Și-așa, dezgolită, să pot spune că nu a fost să fie. Și că povara mea, e și comoara mea și singura virtute. O colecție de acte ratate.