Mă numesc Cea-Fără-De-Nume

Etichete

anxietate, disperare, frică, gînduri, inimă, renunţare, sine

Trăiești cu ea înfășurată în jurul gîtului. Trăiești cu ea pe limbă și în cerul gurii. Trăiești cu ea curgîndu-ți prin aortă. Trăiești cu ea lăfăindu-ți-se printre dendrite și axoni. Trăiești cu ea în pat. Trăiești cu ea în mijlocul oamenilor. Oricît de singur ai fi, ea te însoțește. Chiar și însoțit de-ai fi, n-are nici o jenă de-a te însoți și ea. E lîngă tine cînd adormi. E tot lîngă tine și cînd te trezești. Cînd vrei să stai. Cînd vrei să mergi. Cînd vrei să lucrezi. Cînd vrei să visezi. Cînd ești bucuros, mai cu seamă. Dar și cînd ești trist, cu predilecție. Nu ca o umbră, ci ca un stalker. O simți cum îți sărută pielea gîtului și cum coboară în jos, pînă la vîrful degetelor de la picioare. Nerușinata te face să zvîcnești din toți mușchii pe măsură ce-ți mușcă ascuțit din viscere. Hohotul ei devine hohotul tău. Sînteți aceeași ființă. Contopită cu ea te strîngi ca un melc în tine, pînă împietrești. Nu simți nimic. Numai pe ea o simți, știi că e acolo. E cu tine. Te adulmecă, te așteaptă, te pîndește. Se joacă printre simțurile tale de-a baba oarba. Îți rumegă gîndurile, se burică în colțul din interior al ochilor, îți înfige cuțite jos, în pîntece. N-ai văzut-o niciodată. Dar ți-ai închipuit-o drept cea mai înspăimîntătoare creatură din lume. Urîtă peste poate, detestabilă dincolo de cuvinte. Nerușinata poartă chipul tău, ți-a confiscat iluziile, ți-a furat visurile, ți-a tulburat convingerile, ți-a masacrat îndrăznelile. Nu știi precis dacă era acolo cînd te-ai născut, dacă e rodul unui blestem, dacă e vina cuiva sau dacă nu cumva tu, nesăbuitule, ai chemat-o la tine. Te întrebi dacă cei din preajmă știu de relația voastră. Te întrebi dacă mai are frați sau surori care trăiesc tot așa, ca paraziții, în țesătura altora ființe. I-ai întreba – ei cum trăiesc? cum se suportă? cum îndură? cum de mai trăiesc? s-au resemnat oare? se drogheză? beau? iau pastile? cred? se roagă? mai luptă? sau au renunțat? Vrei să încerci și tu ce au încercat ei. Poate funcționează. Ai face orice să te descotorosești de ea. Te-ai pune în genunchi, te-ai tîrî peste pietre, ți-ai spinteca burta, ți-ai spinteca țeasta – nu e ceva ce n-ai face, doar doar s-ar desprinde de tine morbul negru care ți s-a depus ca un var negru pe plămînt, ți s-a ghemuit în stomac ca un cuib de șerpi și ți s-a instalat în ficat ca un munte. Parcă suferi de o boală terminală care nu te mai omoară. Niciodată nu te omoară, nenorocita. Mereu te lasă în viață, să o iei mereu de la capăt. Te strînge de gît, pînă îți ia suflul, dar nu de tot, niciodată de tot. Ea trăiește prin tine, se hrănește din frica ta, are orgasm la fiecare dintre renunțările tale, se bucură copios de eșecurile pe care ți le asumi, se desfată ca un motan cînd îi cedezi total controlul asupra vieții tale, cînd din pricina ei renunți la tot și la toți. Dar nu te teme. Ea va trăi veșnic și nu te va părăsi niciodată.

Sursa ilustrațiilor: http://opinionator.blogs.nytimes.com/category/anxiety/

Reclame

Visul unei nopţi de iarnă

Etichete

abuz, agonie, disperare, dispreţ, fecale, Iisus, Moş Crăciun, nefericire, oameni, pom de Crăciun, scîrbă, scuipat, sărbători, ură, vomă, ţipete

În timp ce în preajma sărbătorilor majoritatea oamenilor sînt înfieraţi (într-un fel sau altul, natural sau artificial, deductiv sau inductiv) de sentimente şi gînduri din registrele dragostei, drăgăleşeniei, prieteniei, iertării, bună-voinţei, carităţii, păcii, unităţii, înţelegerii, eu nu mă gîndesc decît la cît de bine i-ar sta lumii în agonie. 🙂

Visez o mare scîrbă care să ningă cu vomă şi scuipat. Visez nişte pungi de cadouri pline de fecale. Visez decoraţiuni care să strălucească atît de tare încît să le explodeze în faţă celor care şi le aşază la ferestre. Visez masacre în jurul pomului de Crăciun. Visez cine de taină în care toţi membrii familiei reunite să joace pe rînd, pe principiul ruletei ruseşti, rolul lui Iisus. Visez copii abuzaţi sexual de Moş Crăciun. Visez îndrăgostiţi care să îngheţe grotesc în îmbrăţişarea lor şi un meşter vrăjitor care să vină cu un topor să -i preschimbe în cioburi. Visez atentate în trenurile care îi duc pe oameni la cei dragi. Visez spovedanii care să se termine cu aruncarea în aer a bisericilor.  Visez ţipete, urlete şi multă ură care să umple inimile oamenilor cu un spirit aparte, care să-i facă să se devoreze între ei. Visez cum cea mai cruntă dintre disperări face pămîntul să se caşte şi să înghită întrega oamenire. Glumesc.

Sărbători nefericite vă urez!

Chiar dacă…

Etichete

alteritate, aşteptare, chemare, disperare, nevoie, plecare, strigăt, suflet, tăcere

Dacă eu vorbesc, şi plîng, şi îţi spun că am nevoie de tine, tu ai să taci.
Dacă eu strig, şi lovesc, şi îţi spun că nu am nevoie de tine, tu tot ai să taci.

Dacă eu te chem, tu ai să pleci.
Dacă eu te alung, tu tot ai să pleci.

Dar eu vorbesc, şi lovesc, şi plîng, şi te alung, şi te strig, şi te chem, aşteptîndu-te să vii lîngă mine şi să îmi vorbeşti.

Idealurile unui criminal în serie

Etichete

agonie, criminal în serie, crimă, demiurgic, disperare, frustrare, moarte, otravă, răzbunare, satisfacţie, sînge, tartor, ură

Dacă aş putea, aş aduce lumea întreagă în agonie.”
(E. Cioran, Pe culmile disperării)

Eşti un izvor de otravă. Atîta venin şi frustrare s-au acumulat în tine, atît de condensat şi îndelung ai asistat neputincios la masacrul lucrurilor importante pentru tine, încît nu poţi să te mai visezi decît în întruchiparea unui criminal în serie.  Îţi imaginezi sîngele-ţi nefiresc de rece acţionîndu-ţi programatic şi demonic sinapsele, crestînd apoi cu satisfacţie resorturile vitale ale existenţelor celorlalţi. Te închipuieşti savurînd hulpav implozia edificiilor fiinţiale ale celor care au rînjit de satisfacţie cînd te-ai prăbuşit în neputinţă, la un loc cu toate bucuriile tale. Te vezi aplaudînd demiurgic o agonie universală care să înece lumea în disperare. Echipat cu fierăstrăul electric al urii, vrei să ciopîrţeşti pe oricine mai îndrăzneşte să răsufle în faţa ta. Vrei să separi măduvele spinării de trupuri cu cel mai bont dintre cuţite, extirpîndu-le lent şi dureros, ca şi cum ai desprinde de carnea indivizilor întocmai raţiunile lor de-a fi. Îţi doreşti să devii spaima care să paralizeze orice tendinţă de împotrivire, să încremenească umoarea apoasă a privirilor celorlalţi într-o expresie a groazei. Vrei să fii tartorul căruia să i se ceară îndurare, pentru a replica atunci cu cea mai sadică dintre nepăsări.  

***

Fără doar şi poate vei avea grijă ca răzbunarea ta capitală să aibă graţia unui reflex necondiţionat. Vei începe cu cel mai iubit dintre pămînteni şi vei termina cu tine.

Mustul de pe buza disperării

Etichete

boală, butoi, cerc, combustie, disperare, efort, fermentaţie, frustrare, must, neputinţă, temeri, ură, vin

Te-ai născut împrejmuit de cercuri. De cercuri de oţel, care în loc să se slăbească, pe măsura trecerii prin timp şi prin viaţă, s-au strîns în jurul tău din ce în ce mai tare. Te sufoci din ce în ce mai intens, de parcă ai fi un butoi cu un conţinut fermentat, care inevitabil va plesni din pricina unei combustii interioare.

Te-au ajuns temerile, te-au înşelat aşteptările, ţi s-au zădărnicit eforturile, ţi s-au interzis bucuriile, ţi-au căzut în derizoriu credinţele, ţi s-au luat în deşert iluziile, te-au părăsit puterile şi nu-ţi rămîne decît să te găvozdeşti inutil în cercul tău strîmt, auzindu-ţi bolboroseala exasperant de hîrcîitoare a organelor interne. Deşi încerci să te-ascunzi de evidenţe, eşti bolnav. Nu vrei să pari ipohondru, preferi să fii inconştient. Nu vrei să fii prizonierul bolii, deja resimţi maladiv prizonieratul neputinţelor, al condiţionărilor fondului-intim-străin, al obligaţiilor improprii. Dar nu poţi să nu recunoşti că numai în boală şi disperare fiinţa ta prinde coerenţă, că toate elementele se compun ca într-o perfectă potrivire într-un puzzle al răului şi-al condamnării. Îţi ieşi din fire cu ură faţă de tot ceea ce n-ai reuşit să fii şi de tot ceea ce ai sfîrşit a fi. Lehamitea ta e strigătul din nişte plămîni obosiţi şi obturaţi. Tensiunea creşte în tine, şi cercurile existenţei te strîng într-o neputinţă atroce. Eşti asemenea unui must oţetit care pişcă limba cui îl gustă, dar care nu va avea ocazia să mai devină vin, să mîngîie lasciv vreo buză însetată. Vrei să crăpi, ştiind că alte şanse de a rupe zăgazurile nu mai are rost să aştepţi.

Panica găurii negre

Etichete

acaparare, alteritate, întrebare, cochilie, disperare, farsă, gaură neagră, panică, raportare, răspuns, sine, tăcere

Prea adesea nu ai de unde să îţi mai extragi resursele. Farsa sistemică şi înşelarea personală, comodă, indiferentă, devin absolute, acaparante, exasperante. Normele, fie ele individuale sau colective, îşi pierd calitatea de noţiune. Tu, poziţionat în faţa sinelui, nu mai însemni nimic, din lipsă de raportare. Fiindcă raportarea se retrage egoist în cochilie. Nu nepăsător, dar se retrage. Devii mai singur decît singurătatea şi mai disperat decît relativul. Depinzi de un tine neformat, inconturabil. Unde te găseşti, ce-i de făcut, cine-i de întrebat? Ce mai poate conta, cine mai stă să certifice pentru tine? Răspunsul îl ştii, dar nu ţi se livrează spre aplicare. În disperare şi-n panică nu găseşti răspuns niciodată. Nici în scobirea cochiliei în căutare de alteritate. O gaură neagră a înghiţit din panică tot. Cineva e cu tine acolo, te cheamă, tu ştii, şi el ştie, şi voi ştiţi. Dar se tace prea mult.

Cuvinte de acces la singurătate (III)

Etichete

abandon, ardere, însingurare, însoţire, bolnav, demiurg, devenire, disperare, fiinţă, Iad, indiferenţă, insomnie, leucemie, naivi, părăsire, ratare, renunţare

Disperarea

Qui si convien lasciare ogne sospetto;
ogne viltà convien che qui sia morta.”

***

Vidi e conobbi l’ombra di colui
che per viltade fece il gran rifiuto.

(Dante Aligheri, Infernul)

La uşa din dosul Iadului

Acolo unde ordinea lucrurilor se inversează – unde somnul devine insomnie şi trezia somn, unde dragostea devine indiferenţă şi indiferenţa devine afect, unde suferinţa devine hohot şi veselia devine suferinţă, unde mîngîierea devine palmă şi palma devine alint, unde ambiţia devine renunţare şi renunţarea devine scop, unde glasul devine tăcere şi tăcerea devine strigăt – şi-a făcut culcuş disperarea. Acolo nu se mai duc lupte, acolo sînt exilaţi învinşii, proiectele ratate ale demiurgilor amatori. Acolo nu există contradicţii, nu se izbesc vasele de sînge între ele pentru transfuzie, doar sîngele fiinţei însingurate se decolorează haotic cu globule albe, ca şi cum s-ar droga inutil. Leucemia păstoasă cuprinde spiritele şi împrăştie mirosul de sfîrşit de lume ca într-un crematoriu pentru ciumaţi. Paradisuri imaginare ale promisiunilor neţinute li se perindă bolnavilor prin faţa retinei. De ce s-au lăsat păcăliţi că vor primi la fiecare masă de frupt fărămituri de devenire? Aşa le-a trebuit naivilor ce-au crezut în făgăduiri numai de ei auzite şi şi-au vîndut sufletul fără negocieri celui care le-a oferit tobogan pentru creşterea unei fiinţe noi. Acum îşi mănîncă pielea şi îşi rod oasele fiinţei lor uitate, la care nu se mai pot întoarce. Pe aceşti supuşi visării maladive, obsesiilor ardente îi supune la capătul iluziei legea disperării. Îi condamnă fără drept de apel la părăsire, ca pe nişte greşeli care nu suportă îndreptare. Pînă şi poarta de la capătul Iadului le este închisă. Demiurgul le-a făcut doar intrarea, nicînd nu le-a garantat însoţirea. Să-şi trăiască pînă la nebunie vina!

Funeraliile entuziasmului. Fără alai, fără însoţire

Etichete

disperare, Don Quijote, eroism, existenţă, idealism, moartea entuziasmului, naivitate, neant, retrogresiune, Sisif, vegetativ

Tot ceea ce nu izvorăşte din naivitate şi nu duce la naivitate aparţine neantului. Există vreo atracţie pentru neant în om? Desigur că ea este mult prea misterioasă pentru ca să o putem sesiza. Dar din moment ce eu părăsesc seducţiile vieţii naive sau sînt silit să le părăsesc, pentru a mă arunca în lume fără nici un sens – căci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului –, trebuie să existe această atracţie misterioasă.” (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Moartea entuziasmului este moartea fiinţei. Ieşirea din starea de graţie, intrarea în neant. Rămas fără încrederea în lucrurile esenţiale, în imposibilitatea de a te bucura, nu mai ai la îndemînă decît tristeţea prelungă şi sterilă. Odată profund  înşelat în toate aşteptările, trădat în iubirile tale, nu-ţi mai rămîne decît abandonul definitiv al atitudinii naive în faţa vieţii. Devii eroul nimănui, un Don Quijote care se mai luptă cu cîte o moară de vînt, nu pentru a mai demostra ceva – căci nu mai crede în nimic –, ci pentru a-i trece timpul şi a-şi consuma rămăşiţele nefolositoare de energie. Ateu al propriei existenţe, ai apela la retrogresiune dacă ţi-ar fi posibil. Ţi-ai ieşi din pielea de om şi te-ai transforma într-o plantă, reducîndu-te la o existenţă vegetativă, imanentă. Ai renunţa bucuros la tot, pentru că oricum nu mai ai la ce renunţa. Toate ţi-au fost luate de afluxul de dezamăgiri. Nici de-a Sisiful nu poţi să te mai joci. Şi bucuria asta ţi-a fost luată. Nu e nevoie de un idealist printre oameni! Eşti prea mult pentru lumea asta şi, în acelaşi timp, prea puţin, întrucît nu trebuieşti nimănui. N-ai luminat destinul nimănui, n-ai atras privirile cui trebuia, nu ţi-ai împlinit nici un vis.  Nimeni nu a vărsat sînge pentru tine, şi cu atît mai puţin vreo lacrimă. Nici sinuciderea nu ţi-e la îndemînă, pentru că eşti prea dezgustat de tot – şi de viaţă, şi de moarte – în aşa hal încît ai vrea să fii un vrăjitor care să se neantizeze în urma unei pocnituri din degete. Agonia ta nu mai e o lecţie nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. Nici răzbunare nu-ţi mai trebuie, n-ai vrea nici măcar să dai foc planetei. Omenirea nu merită purificată! Şi, de unde entuziasm pentru un asemenea gest eroic? De unde atîta naivitate pentru a mai crede în veleităţile curative ale unui potop de foc?

Răul, doar răul

Etichete

disperare, fiinţă, gol, neant, pierdere, rău

În acest moment nu cred în absolut nimic şi nu am nici o speranţă. Îmi par lipsite de sens toate expresiile şi realităţile care dau farmec vieţii. Nu am sentimentul trecutului, nici al viitorului iar prezentul îmi pare o otravă. Nu ştiu dacă sînt disperat, căci lipsa oricărei speranţe poate fi şi altceva decît disperare. Nu m-ar putea supăra nici un fel de calificativ deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Şi cînd mă gîndesc că acum se deschid flori şi cîntă paseri! Cît de departe sînt toate! (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Ce să te faci cu tine cînd singurul lucru din viaţa ta e răul? Răul fără început şi fără sfîrşit, răul total în care s-au înecat toate corăbiile umanităţii, s-au ars toate speranţele lumii, au încremenit toate neputinţele sinelui? Răul care nu îşi mai are corespondentul dual, răul care a expandat asupra jumătăţii lui dihotomice, a înghiţit-o, a aglutinat-o. Răul care e ghilotina ta şi lumea tututor. Răul care e plinătatea de el însuşi a sinelui care se pipăie într-o mie de oglinzi pe care le priveşte din iureşul vieţii şi în care nu se mai vede nici ca pe-o schiţă, nici ca pe-o caricatură. 

Răul l-a devorat pe cel care a vrut pentru el binele suprem, s-a numit rege în lumea lui şi s-a înscăunat pe tronul ideilor absolute. L-a păcălit rîzîndu-i hidos în faţă. Răul a instaurat dictatura agoniei ca formă ilegitimă de autoguvernare a autocratului în ţara în care el a rămas singur pe neaşteptate, obligat fiind de propria lege să-şi fie deopotrivă stăpîn şi supus. Răul a demonstrat că absolutul înseamnă să n-ai cui să mai dai samă. Să nu mai existe instanţe  de judecată  în care să te mai poţi încredere, suflete în faţa cărora să te mai poţi spovedi. Răul ca exil în rău. Răului ca rău al răului. Răul de atunci cînd limitele nu s-au împins ci s-au aruncat în aer şi te-au lăsat să te cramponezi de propriul gol. Cînd regele s-a îmbrăcat cu hainele măscăriciului şi a început să se maimuţărească ca să se convingă că încă mai există.

De pe culmile răului, singura perspectivă este neantul. Hăul infinit în care nici căderea nu are un final. Izbitura izbăvitoare e doar o utopie. De pe culmile răului nu te poţi sinucide, pentru că nu mai ai în ce cădea. Cum să cazi din gol în gol? Unde ai mai putea ajunge? Ce e mai departe de neant şi dincolo de el? Ce e dincolo de sinele care nu mai are nimic? Care n-a avut niciodată nimic şi care, încercînd să se construiască a distrus tot şi s-a distrus de tot? La ce bun tot răul cînd nu suflă cu flăcări, cînd nu aruncă fulgere pe nări, cînd nu trimite potopul să purifice lumea din rădăcini?

Răul e atunci cînd totul e inutil. Cînd îţi dai seama că totul a fost inutil. Zîmbetul, plînsul, fericirea, efortul, eşecul. Cînd n-ai cui să mai reproşezi nimic, nici altora, nici ţie. Cînd nu mai urăşti. Cînd nu mai iubeşti. Cînd nu ai cui să-i mai declari război. Cînd n-ai împotriva cui să stîrneşti o revoluţie. Cînd nu mai vrei răzbunare, cînd nu mai ai nimic de demonstrat, nimic de contestat. Nici măcar pe tine însuţi. Cînd nu mai simţi – nici soare, nici ploi de săbii. Cînd totul s-a terminat, dar totul încă are să continue şi tu odată cu totul. Ca şi cum tu şi cu lumea aţi fi gemeni. Ca şi cum demiurgul cel rău a sortit viaţa ca pe-o boală de a lăsa individul şi viaţa lipiţi între ei, ca nişte siamezi care trebuie să se suporte clipă de clipă. Vei trăi infinit şi răul îţi va fi univers, orizont şi singură certitudine. Răul îţi va fi totul şi nimic, începutul şi sfîrşitul, trecutul, prezentul şi viitorul. Fără sincope şi fără fantomele binelui prin preajmă. Răul gol şi limpede, fără antinom.

Cum a dat morala colţu’

Etichete

conştiinţă, delir, disperare, eu, moarte, morală, sine, sinucidere

SENZAŢONAL! La 21 de ani, spînzurată de frînghia conştiinţei

În cele din urmă, nemaiputînd îndura ironia sorţii, s-a sinucis….

Morala, o tînără  idealistă, firavă şi  serafică a murit prematur, lent şi dureros, după 21 de ani chinuiţi de pomană într-un univers potrivnic. Medici specialişti care preferă să rămînă sub anonimat au declarat că decesul s-a petrecut din cauze naturale multiple precum ar fi pietre la inimă, ulcer la creier şi sifilis sufletesc. Aceştia apreciază că toate aceste maladii independente s-au coagulat la nivelul existenţial metabolizant şi au degenarat într-un chinuitor cancer fiinţial. Gurile rele (aflate de asemenea sub protecţia anonimatului) susţin că graţioasa şi imateriala zînă, costumată într-o Joana d’Arc, după ce s-a luat în piept cu viaţa în repetate rînduri şi prin varii forme, încercînd fără izbîndă să dreseze realităţile din preajma-i după tiparul ei, s-a sinucis. Prietenii (evident, tot anonimi) spun că decesul s-a datorat pierderii minţilor din pricina unei supradoze de conştientizare. Duşmanii (şi mai anonimi) susţin că moartea a survenit dintr-un exces de laşitate pe fondul unei labilităţi constitutiv-degenerative. Vrăjitoarele din tîrg scuipă-n sîn, spunînd că şi-ar fi vîndut spiritul dracului care i-a slăbit trupul pînă cînd fata s-a pierdut cu totul. Acestea mai suţin, deşi afirmaţiile nu le pot fi verificate, că în locul ei ar fi rămas o piază rea care se strecoară la rîndul ei în inimile oamenilor şi le răpeşte suflul vital, inducîndu-le demenţă şi comportamente sociale deviante, schimbări de personalitate şi intrarea în transe de delir.

Cert este că morala n-a lăsat la neamuri mai mari sau mai mici nici un testament, nici o scrisoare de adio. S-a şters de pe faţa pămîntului ca şi cum n-ar fi fost, lăsînd moştenire doar spaime şi un posibil precedent. Doar îndrăciţii îi mai pot auzi şuieratul, agonizînd din neant, asemeni unui urlet de disperare.