Omul păpuşă şi falsa alteritate

Etichete

alteritate, ceilalţi, celălalt, sine

„Sîntem toţi atît de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul?” (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Prea multă neîncredere în tine şi prea mult credit naiv conferit altora te transformă dintr-un om cu individualitate într-un om-păpuşă. O păpuşă din cîrpă pe care ceilalţi o manevrează şi o supun după bunul plac. Tras din toate părţile în virtutea intereselor şi egoismelor celor care se cred suficient de deştepţi pentru ei înşişi şi mult mai înţelepţi decît tine, sfîrşeşti  un om cu multiple fracturi interioare. A da ascultare tuturor vocilor, mai puţin a celei care ţipă în tine, înseamnă a face întindere la muşchiul sufletului, entorsă la inimă şi ulcer la creier. Astfel torturat, te transformi într-o rană vie care sîngerează ca la sare la orice suflu de vorbă a unui om cocoţat pe piedestalul pertinenţei în chip abuziv. În excesul tău de culpabilizare şi dintr-un execes şi mai mare de bagatelizare nici nu-ţi pui problema contestării comandamentelor care ţi se trîntesc între ochi sau ţi se strecoară, insidios, pe sub piele. Nu ridici sprînceana şi nu cabrezi biciul gîndului pentru a spulbera închipuirea de legitimitate a falşilor „prieteni”. Te apleci în faţa dreptăţii celui care strigă mai tare şi care te face să te simţi fraier. Îi acorzi dreptatea fără a sta o bucată necesară de vreme cu capul între urechi pe piatra de hotar a gîndului tău. Te livrezi dorinţelor celorlaţi încercînd să-i împaci pe toţi. Tu nu contezi cu „ale tale” aberaţii şi-ţi pui pumnul în gură, palmele peste ochi, înfigîndu-ţi harponul sacrificiului în inimă. În „oferirea” ta năucă te împrăştii ca un puzzle în tot soiul de unghere pestilenţiale şi întunecoase, spaţii ale umanităţii boite cu fard translucid. Îţi pierzi centrul de gravitaţie şi raţiunea de a fi. După ce te-ai negat, te-ai metamorfozat ideatic, te-ai prostituat ideologic şi te-ai contorsionat sufleteşte în toate manierele posibile, reîntoarcerea la acel sine autentic de odată este cvasi-imposibilă. Eşti o prăpastie şi o culme în acelaşi timp. Tînjeşti ca dintr-o direcţie să fii tras mai tare ca din toate celelalte, ca să te poţi rupe de ceilalţi şi de tine definitiv. Ca aşa ciung, ciunţit fiinţial, să te încredinţezi că nu vei mai putea opune rezistenţă inutilă vreodată. Mai uşor decît aerul, deşi împietrit, te laşi purtat de val unde-o fi, oriunde, oricum. Falsele alterităţi ţi-au injectat otrava prin tentaculele în care rezida veninul capitulării şi te-au supus. Abandonîndu-te, îndepărtat de tine însuţi, pînă la sfîrşitul vieţii, te vei transforma dintr-o păpuşă de cîrpă, într-o păpuşă de lemn.

***

Dacă falsa alteritate distruge şi neantizează, adevărata alteritate poate oare să îmbogăţească, să înflorească identitatea celuilalt? Poate vreun om să-şi iasă din sine, depăşindu-şi condiţia egoistă şi reflexele manipulante pentru a-i oferi celuilalt, prin alăturare, plenitudinea libertăţii şi nu limitaţia constrîngerilor derizorii? Se poate ca cel mai puternic să-l transforme pe celălalt într-un om cu forţă şi încredere interioare şi nu într-o păpuşă? Să nu-l folosească, ci pur şi simplu să-l iubească indeajuns de mult încît să nu-i ceară niciodată să fie altcineva şi altcumva decît este? Doar să-i fie alături, pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului. Cînd este strigat şi întotdeauna.

Căcatul şi trandafirul

Etichete

Androgin, antagonism, bine, compromis, căcat, delir, dihotomie, existenţă, frumos, jeg, mizerie, pachet, pervertire, rău, sine

Miracolul vine la pachet cu jegul. Bucuria vine la pachet cu amărăciunea. Soarele vine la pachet cu norul. Frumosul vine la pachet cu urîtul. Înaltul vine la pachet cu precarul. Alteritatea vine la pachet cu singurătatea. Ori le primeşti pe amîndouă, ori rămîi cu nimic. Măsura în care se „echilibrează” şi se justifică cele două dimensiuni antagonice este, în esenţă, o necunoscută. Uneori proporţia însăşi este o farsă sau o minune. Certitudinea este însă doar dihotomia între polul sud şi polul nord, între Paradis şi Infern, între minunat şi grotesc, între prăbuşire şi jubilaţie. Nu există răul pur sau binele pur. Tot ce este e căldicel şi perfect compromis în structura sa constitutivă. E un Adrogin infect de bine închegat şi indestructibil. Inepurabil. Care se livrează individului într-o formă neproteică. Cu toate formulele vrăjitoreşti, cu tot cu mîna lui Dumnezeu sau coada Dracului, amestecul nu-şi capătă eterogenitatea. Jegul şi curăţia nu se separă precum apa şi uleiul. Moleculele de mizerii se împreunează gregar şi pasional cu moleculele de miracol într-o formă de adulter impardonabil.nabil.

Poate fi rebutat pachetul de „daruri” al existenţei din perspectiva unei moralităţi intrinseci şi a unei consecvenţe cu un ideal abstract? Poţi fi numai al frumosului fără să-ţi înmoi fibrele sufletului şi în noroi? Dacă ştii că nu, şi nu poţi accepta, ai putea face o alegere legitimă şi lipsită de regrete iminente între compromis şi neant? Sau, ai putea stabili limitele compromisului în cazul în care sonoritatea neantului îţi sună prea lugubru? Oare, de la un un anumit punct încolo, odată lansaţi pe teritoriul compromisului, limitele nu se deplasează de la sine spre un mai mult care perverteşte fiinţa ineluctabil? Floarea de vişin a conştiinţei care tronează peste căcatul de-a fi, poate oare parfuma realitatea sau e pur şi simplu o decoraţiune de prost gust?

Se caută morcov pentru mortul viu

Etichete

delir, eu, instinct de supravieţuire, lehamite, moarte, morcov existenţial, sine, tristeţe

Grea şi densă ca o ceaţă în care nu se mai poate înfige nici un cuţit al speranţei, substanţa lehamitei îneacă fiinţa în abulie. Într-o depresie pasivă, în care voinţa este abolită, reflexele blocate şi sinapsele compromise, individul se abandonează letargiei. Fiinţa se transformă într-o fantomă, care pluteşte printre realităţile evenimenţiale, peste înfruntările umane şi meandrele concretului. E o formă de capitulare în faţa infinitului rău al existenţei care a prins sinele în capcana derizoriului şi l-a anihilat prin patibularea iluziilor. E ca şi cum n-ar mai fi. Nu mai simte nici furie, nu mai este cuprins de nici o înverşunare. S-a abandonat tristeţii lungi şi amare, plutind în afara gravitaţiei şi, cumva, paradoxal, în virtutea ei. Nici durerea n-o mai simte ascuţit, ci ca pe o piatră pe suflet.  Ca şi cum toate mizeriile i s-ar fi adunat de printre viscere şi i s-au depus la inimă. E ca şi cum ar dormi, prins într-un coşmar în care visul îi e halucinaţie. Totuşi simţurile îi sînt treze: înregistrează, dar nu au şi putere de procesare. Eul e mîncat pe dinăuntru. E ciung. E sterp şi impotent. Paraliticului îi rămîn doar ochii conştiinţei mobili. Nu se poate ridica din patul mortificării unde s-a întins pe spate, cu privirea ţintind tavanul care-i reflectă golul din el. A orbit peste noapte, vede lumea într-un alb total, ca într-o lumină orbitoare. Nu mai are nimic, nu mai este nimic. E ca şi cum ar fi dispărut, şi-ar fi ieşit din sine, şi-ar fi desprins fiinţa de trupul unde şi-a abandonat ca cerber care nu mai are ce veghea, conştiinţa de sine.  Cu interioritatea devorată, secătuit de substanţă vitală, îşi scoate ultimul fir de viaţă de care se mai ţine, la mezat. Se vinde cui îi oferă primul un morcov existenţial viabil. Ar vrea ca prin firul pe care îl întinde, să fie scos din groapă. Mortului viu ceea ce îi mai comandă e doar instinctul pervers de supravieţuire care tînjeşte după miracol.

Direcţia fără sens şi deşertul din cerc

Etichete

alei, alteritate, autostrăzi, cantonare, cerc, cărări, deşert, direcţii, drum, drumuri, eu, Iona, Marin Sorescu, Matei Vişniec, nisip, Octavian Paler, Omul din cerc, sens, sine, Un om norocos, şofer

Tratat pesimist pentru şoferul diletant pe drumurile vieţii

„Hm! Naiv ce sînt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.” (M. Sorescu, Iona)

„Oamenii, imediat ce sînt cuprinşi de greaţă, se înconjoară de un cerc.” (M. Vişniec, Omul din cerc)

„Auzisem o frază, «acolo unde există voinţă, există un drum», şi mi-o repetam mereu. Înaintam , trăgînd după mine căruciorul pe nisip. (O. Paler, Un om norocos)

Cum ştim să ne orientăm pe drumul vieţii cînd ne lipsesc cu desăvîrşire indicatoarele? Cînd circulaţia e liberă şi nereglementată. Cînd  bunul simţ în trafic se trafichează şi nu funcţionează prioritatea de dreapta şi nici dreptatea. Cînd aleile, străzile, cărărările şi autostrăzile sînt lipsite de dungi şi marcaje. Cînd drumurile sînt ori prea plane, ori prea accidentate, ori prea abrupte. Cum ştim cînd trebuie să ne oprim, unde să virăm, cui să acordăm prioritate, în ce situaţii să cedăm trecerea? Cum să ştim dacă nu ne învîrtim de prea multă vreme în sensul giratoriu, cantonaţi fiind în acelaşi cerc vicios? Cum putem şti cînd vine vremea renunţării la autostradă pentru cărare, vremea cînd să virăm şi să schimbăm sensul, vremea părăsirii căii cele ce-am văzut-o cîndva dreaptă? Ar trebui să dispunem de un organ care să ştie. Să ştie tot. Să comande mersul şi să impună oprirea. Să ghideze parcursul, ca un copilot experimentat. Să prevină deraparea necontrolată. Ieşirea în decor. Ajungerea în deşert.

În deşert nu există direcţii. Există doar pustiul cu nesfîrşirile sale. Mai există şi mirajele şi setea. După alteritate. Drumurile trebuie să le inventăm. Să le trasăm de cîte ori le spulberă furtunile de nisip. Nici vorbă, evident, de indicatoare în pustiu. E o rătăcire, e moartea amînată în fiecare clipă. E posibilul infinit pentru o imposibilitate. E cercul nemarcat, dar obligatoriu al pierderii. Dar, şi din deşert, ca din orice distopie, există şi o ieşire. Într-o nouă viaţă sau într-o inevitabilă moarte.

Apocalipsa se îmbracă de la Prada

Etichete

apocalipsa, delir, devorare, farsă, hiene, sînge, sine, tragic

„Şi-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană”. (M. Sorescu, Iona)

Apocalipsa nu vine niciodată cînd trebuie. Vine ori mult prea devreme, ori cînd deja e prea tîrziu. Oricum, nu vine cum trebuie. Vine tiptil şi insidios ca o hienă care adulmecă mirosul de sînge. Deh, atunci cînd ar trebui să vină ca o panteră neagră care sare direct la beregata palpitîndă. Vine ca o furtună intempestivă care răstoarnă castele de iluzii, apleacă zgîrie norii de gînduri măreţe, îndoaie acoperişurile sufletului şi scoate din ţiţîni porţile raţiunii. Na, atunci cînd ar trebui să vină pe nesimţite, în somn, răpind doar suflul.  

Apocalipsa are cruzimea de-a nu lua. De-a nu lua cu totul. Ea doar secătuieşte, absoarbe substanţa vitală ca o lipitoare şi injectează veninul ca un şarpe. Apocalipsa e perversă. E şi nu e. Crezi c-a venit cînd ea nici n-are de gînd. Îţi poţi închipui că a plecat cînd ea de-abia s-a culcuşit printre artere, vene şi capilare. Apocalipsa manîncă globule albe şi ronţăie globule roşii. Lasă fiinţa translucidă şi inconsistentă ca o meduză. Apoi rîde hidos şi strîmb. Şi tare. Sau plînge prea încet. Sau cu sughiţuri. În nici un fel nu-i bine.

Apocalipsa bate la uşă. Dar, nu întotdeauna. Uneori dă buzna. Te găseşte cu gîndurile în vine şi sentimentele aruncate pe sofa. Nu se jenează. Nu-şi cere scuze. Doar îţi ia în derîdere goliciunea. Eşti penibil! Apocalipsa e o mîrlancă. E mizerabilă, e odioasă, dar poartă fustă mini şi se fardează şic. Mulţumeşte-i că te-a remarcat, măcar pentru a te umili. Pentru a-ţi arăta că n-are timp şi ochi pentru tine.

Apocalipsa e gurmandă. Îi place carnea fragedă de năzuinţe, însiropată în promisiuni şi coaptă în străduinţe. Apocalipsa degustă, pînă să devoreze. Devorarea e intrinsecă. Parţială însă, nu totală. Mai lasă acolo o bucată de inimă prea crudă sau prea uscată.

Apocalipsa e o farsă. E mirajul dintîi şi păcăleala de pe urmă. Apocalipsa e tragică. Ea nu există decît în mintea noastră. Atunci cînd vrem, de fapt, să ne salvăm.

Ce-i degeaba sub soare

Etichete

criză, dezamăgire, disperare, Ecleziastul, irosire, muncă, renunţare, străduinţă

„Am ajuns pînă acolo că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare. Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte sub soare?” (Ecleziastul, 2, 21-22)

Atunci cînd ţi se dezvăluie ca neajuns şi ca irosire, străduinţa susţinută şi aducătoare de neant e argumentul de netăgăduit pentru renunţare. Momentul în care îţi spui „a fost degeaba”, e clipa cînd folosul muncii de-o etapă este aruncat în aer în virtutea negării, iar anima supliciului este redusă la tăcere prin sugrumare. Ca şi cum nimic n-ar fi fost vreodată.

Copleşit de neputinţă, umilit în forul cel mai public şi rănit în cele mai intime convingeri şi aşteptări, eşti în situaţia de a-ţi căuta cînd scuze, cînd a te pune sub capete de acuzare. Dintr-o trebuinţă asumată îţi invenetezi argumente de ieşire prin luarea unei decizii improprii şi ilegitime, cu implicaţiile ei copleşitoare şi gustul său de otravă. De obicei, această trebuinţă coincide cu retragerea din peisajul existenţial considerat pînă la clipa declanşării crizei ca definitoriu şi necesar. Procesul de rebutare e spălarea pe mîini de un sine pe care l-ai fi preferat altfel, e spălarea creierului de ceilalţi – prea dragi sau prea indiferenţi –, e salvarea memoriei esenţiale prin aruncarea în derizoriu. E o falsă ieşire dintr-o situaţie fără ieşire. Şi totuşi, altă opţiune „nu există”. Sondînd culmi şi căţărîndu-te pe pereţii tuturor prăpăstiilor îţi dai seama că trebuie să-ţi asumi crima şi ipostaza de criminal: să îţi ucizi rostul de pînă atunci şi să te obişnuieşti cu sentimentul de culpabilitate din tine, care derivă din pierdere. Repetîndu-ţi că e singura şi cea mai bună soluţie, te îmbălsămezi cu un confort care seamănă cu dormitul pe un pat de spini. Îţi spui că e mai moale decît statul pe ţepuşe. Bocetul tău la îngropăciunea unui vis e Noua Amăgire. Amăgirea c-ai procedat just şi moral, în lipsă de alte posibilităţi.

Dincolo de înverşunarea ta aşa-zis asumată în termeni de consecinţe decizionale, se află adevărul chricit într-o altă posibilă soluţie. Un adevăr incomod şi degradant. Vrînd ca sub soarele tău să se creeze curcubee, cauţi diamantul cel prea rar şi nedestinat ţie, cînd ar trebui să ştii să te bucuri de strălucirea bucăţii de sticle ordinare într-o băltoacă noroioasă. Şi asta să fie nebunia ta, conformă cu dreapta cîrmuire a inimii: de a-ţi căuta rostul şi dedicaţia în a face din nimic o sursă de strălucire.

„ Am hotărât în inima mea să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul vieţii lor”.  (Ecleziastul, 2, 3)

„Oamenii mari” văzuţi de jos

Etichete

impunere, oameni mari, oameni mici, respect, slăbiciune, temere, tăcere, umilinţă

Sînt cei care te fac să-ţi scoţi pălăria. Să-ţi cobori fruntea. Să-ţi înclini capul. Să-ţi gheboşeşti statura. Sînt cei în faţa cărora reverenţa trebuie să fie tăcerea. Discursul să fie elogiul tip. Ezitant. Mediocru. Bîlbîit. Sînt cei care te vor în genunchi. Umil. Temător. Sînt cei care te vor slab şi te vor jos pentru ca astfel să-şi confirme în fiecare clipă statura. Sînt oamenii puternici pe seama slăbiciunii celorlaţi. Miza lor este lipsa ta de îndrăzneală, bunul simţ, modestia. Respectul îl invocă izbindu-ţi cu privirea în suflet, palma în masă şi pumnul în gură. Lungul lor şir de injurii injuste şi pseudo-argumentate te striveşte ca pe un vierme, te biciuieşte ca pe un nimeni. Cedezi. De obicei din prima. Ai şi scuza, în buzunarul stîng de la piept, şi în sertarul din partea dreaptă a creierului: e  un „om mare”. Ce şansă să fii în preajma unui om mare! Să fii eventual unul dintre aleşi, dintre supuşi. Eşti „omul lui” şi te grăbeşti să-l serveşti încă de dinainte să-ţi comande. Promiţi să nu-l contrazici niciodată, iar orice propoziţie prin care îi răspunzi să înceapă întotdeauna cu „da”. Cuvîntul „nu” e imposibil de digerat de un „om mare”. Ţi-a spus el asta? Nu, dar ştii tu, omul mic, învăţat din faşă cu umilinţa: să fii şters, să stai în banca ta, să nu ieşi nicicum în evidenţă. Tu nu poţi fi mai mult. Alţii da. Şi sînt. De aceea ţi s-a recomandat de timpuriu să nu te pui în gură, să nu ridici tonul, să-ţi îneci curajul şi raţiunea în plînsul din pivniţa sufletului. Ei sînt îndreptăţiţi.  Au privilegiul de a arunca diletant cu apoftegme şi cu ordine printr-o orînduire pe care tu nu-ţi pui problema s-o conteşti. Ţi-ai pus măcar problema? Cînd în mintea ta rebelă se insinuează negarea îţi aplici tratamentul punitiv al „cuminţirii”. Absolut necesare şi mai mult decît imperative. Ai greşit? Cuvintele ţi-au scăpat din gîtlejul afon şi diletant fără voie şi ca o ripostă firească şi perfect justificabilă obiectiv? Îţi pare rău. Ai comis o crimă. Înnebuneşti. Ai coşmaruri. Faci febră. Delirezi. Derapezi în regiunea demenţei. E vina ta şi numai vina ta. Nu mai poţi să dormi. Ai început să te droghezi. Urmează să te sinucizi, dar eşti prea slab s-o faci. Tergiversezi. Devii propriul tău tartor. Îţi scoţi pălăria mereu. De ceva vreme mergi numai cu fruntea plecată. Capul nu-l ridici spre nici o năzuinţă. Spatele tău încovoiat nu mai are cum a cunoaşte posibilitate de îndreptare. Structura ta existenţială s-a calcifiat prematur: ai ales să fii un om mic.

Jurnalismul de boschet

Etichete

boschetari, boschetărie, jurnalism, jurnalişti, parazitism, profesie

Văzuţi prin ochii celorlaţi, jurnaliştii sînt întocmai unor boschetari.

Pentru că n-au casă. Zi de zi, în mod mecanic iau la picior trotuarele, indiferent de mocirle şi de vicisitudini. Pînă în zori de ziuă ajung claustraţi într-o redacţie insalubră şi pestilenţială, prăbuşiţi de sictir asupra unei tastaturi. 

Pentru că n-au masă. Mănîncă prin străini şi de la străini, fără a face prea multe nazuri. Înghit ceea ce li se dă şi scuipă mai departe ceea ce li se serveşte. Dacă li se dă şi pe tavă, mai că sînt gata să zică „bodaproste”.

Pentru că ei „nu sînt nimic” şi sînt „de nimic”. Nu au o profesie umbrelă care să-i strîngă prin vocaţie şi competenţe în jurul unui nucleu pragmato-intelectual. Nu au nici hedonismul şi „je m’en fichismul” artistului, nici precizia inginerului, nici inteligenţa artificială a informaticianului, nici profunzimea filozofului, nici idealismul filologului, nici cunoaşterea chimistului. Se situează într-o zonă pseudo profesională caracterizată de datul cu părerea, de potrivitul informaţiilor ca nuca în perete, de zona compromiterii fără jenă, scuză sau remuşcare a celor pe care îi „exploatează”. Mai mult de-atît, iau în derîdere ceea ce alţii „chiar fac”.

Pentru că trăiesc din cerşit, pe spinarea altora. Stau pe la uşi cu mîna întinsă sau dau buzna „mîrlăneşte” unde nu sînt nici doriţi, nici aşteptaţi şi niciodată bine primiţi. Mereu cu urechile ciulite ca nişte iepuri de cîmp, adulmecă asemenea unor cîini de vînătoare „prada” pe care se simt obligaţi să o atace. Să o ia între colţi şi s-o sfîşie. Sau să insinueze ca un vierme pe sub pielea celui pe care doresc să-l paraziteze, secătuindu-l de energie, obligîndu-l să îşi predea „armele”.

Pentru că atunci cînd nu au, fură. Dacă nu au despre ce scrie, atunci îşi invenetează subiectele, le trag de păr sau pur şi simplu le fură din altă parte. De la alţii din tagmă sau din geanta lăsată deschisă pe scaunul de lîngă ei. Nu respectă zona intimităţii sau doleanţele celorlalţi. Scopul lor scuză mijloacele. De fiecare dată.

„Ceilalţi” nu înţeleg. Nu văd. Frumuseţea meseriei. Nici n-ar avea cum, cînd nici cei care o practică n-au mai văzut-o de mult sau poate că n-au văzut-o niciodată.

Cum să-ţi fii păcălici

Etichete

autoconvingere, „imperativ categoric”, contra-eu, demers, eu, falsificare

Pînă unde poate merge autoconvingerea? Pînă la ce adîncime poate deconstrui fiinţa? Cît de insidios poate pătrunde în anima fiecărui sentiment, în necesarul oricărui demers? Cît de mult poate mutila sinele? După autoconvingere, nu se transformă cumva eul în contra eu?

Autoconvingerea e anularea conştientă, e cenzura asumată ca trebuinţă, ca „imperativ categoric” prin care, încercînd salvarea dintr-un atare context, un individ îşi semnează condamnarea. Condamnarea la minciună perpetuă faţă de sine însuşi. Prin obişnuirea individului cu ea, minciuna devine „noul adevăr” şi impune un nou set de norme. Un fals set de norme. Adaptîndu-se la noua sa realitate închipuită din perspectiva necesităţii, eul se perverteşte ineluctabil: iubirea devine ură, nevoia devine indiferenţă ori rebutare artificială, frumosul devine urît. Sau invers. Noul adevăr e, la rîndul lui, şi el, temporar. Un altul îl înlocuieşte rapid la întîmpinarea primei piedici, la proxima întîlnire cu propria neputinţă ori dezamăgire. Individul devine propriul său păcălici în înscenarea pe care şi-o joacă şi şi-o susţine cu obstinaţie. Sinceritatea sinelui faţă de sine e deteriorată programatic şi conştient pentru un „aşa e bine de făcut” pe care omul şi-l închipuie ca obligativitate într-un atare moment. Mereu altul, invidvidul se îndepărtează de un eu pe care de-abia şi-l mai poate aduce aminte. Dacă n-ar fi golul din suflet se poate că şi-ar spune că „eu” n-a existat nicicînd şi nici n-ar fi trebuit să existe.

Rîsul

Etichete

anesteziere, delir, rîs, singurătate

Abandonul în rîs. Rîsul strident, copleşitor, anesteziant. Rîsul ca drog. Rîsul ca mască. Rîsul ca bucurie de a te fi uitat. Rîsul ca jubilaţie de a te fi pierdut. În clipă. În context. În altul. În alţii. În celălalt. Rîsul ca joc. Rîsul ca şah. Rîsul ca sport extrem. Rîsul ca săritură în gol. Din plin în gol. Sau din gol în gol. Rîsul ca plîns. Rîsul ca un rîs al rîsului. Rîsul de rîsul rîsului.