Coşmarul unei seri de primăvară

Etichete

a face, absenţă, amici, d, drag, fără sens, gol, neant, prieteni, priorătăţi, sens, solicitări, treburi

Sînt seri în care lucrurile de făcut suportă amînare şi nu te presează fizic îndeajuns de tare încît să te apuci de ele. În aceleaşi seri nici orele de la master nu se ţin, iar prietenii au alte priorităţi în existenţă. Pînă şi amicii pe care nu prea i-ai suna, dar pentru care totuşi faci tu concesia de a-i căuta, te refuză. Nici telefonul nu vrea să sune ca să te enerveze cu o voce răspicată care să îţi ordone vreo comandă „urgentă”. Atunci îţi dai seama cît de fără sens e existenţa ta, care mai ieri era sufocată de imperativul de a face ceva – de dragul a ceva, de dragul de a face sau de dragul cuiva. Sau de imperativul în sine. Aşa apare starea de gol, de neant, de insuficienţă, de tristeţe, de dor şi mai pe urmă de disperare. Nu ai unde să te duci, nu ai în ce să te refugiezi, doar ţi-ai desconsiderat vecinătăţile şi pasiunile pe baza unor treburi urgente şi a unor priorităţi pe care le credeai mai înalte şi deosebit mai semnificative. Nici berea nu-ţi mai place; de fapt, aşa, de unul singur a fost întotdeauna numai o zeamă amară, chiar dacă ai vrut să crezi că măcar aia te face să uiţi de sine. De sinele în care nu mai ai loc fiindcă te dezgustă frecuşul de aceleaşi idei şi iluzii, de aceleaşi speranţe, de aceleaşi lipsuri şi dezamăgiri. Te transformi astfel într-o fiinţă fără de fiinţă, suspendată în lumea care e a tuturor numai a ta nu. Ai vrea să adormi, dar nu poţi. În ce întuneric mai negru de atît ai putea să cazi?

Reclame

Ssst… îmi ascult audienţa privată

Etichete

destin, edificiu afectiv, esenţial, iubire, neputinţă, oameni perfecţi, perfecţiune, precaritate, părăsire, sens, spirit critic

„Dacă ura celorlaţi – covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase, este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt.” (G. Liiceanu, Declaraţie de iubire)

Am întîlnit şi oameni perfecţi. În care nu era nimic precar. În fiinţa cărora defectele erau pete de culoare care-i făceau nu hidoşi şi repugnaibili, ci fermecători şi seducători. Care, orice ar fi zis şi ar fi făcut era minunat. În faţa cărora spiritul critic n-a putut decît să lase neputincios garda jos. În fiinţa cărora toate abjecţiile, toate minciunile, toate căderile n-au însemnat nicicînd o ameninţare de a le clătina statuia din edificiul meu afectiv. Sînt cei cu care nu am apucat niciodată să „stau de vorbă” îndeajuns sau să petrec timp destul. Sînt cei care m-au făcut să nu îmi pară atît de rău că sînt, încît să decid că viaţa mea chiar nu are nici un sens (cît timp se găseau ei în ea nici nu aveam cum!). Sînt cei de care m-am lăsat luată simbolic de mînă şi condusă pe acoperişul lumii. Sînt acei cu adevărat neînlocuibili din inima mea, indiferent ce aş face sau ce ar face, unde aş fi sau unde ar fi, ce aş deveni sau ce ar deveni. Sînt aceia care au contat mai mult decît propriile neputinţe sau determinări. Aceia care m-au apărat şi m-au salvat de mine. Acei în prezenţa cărora şi gravitatea şi rîsul nu avut avut niciodată nimic derizoriu. Pentru care aş fi vrut să pot face ceva care să le lumineze destinul. Sînt cei care nu aveau cum să mă dezamăgească, chiar dacă au făcut-o. Aceia pentru care nici un efort nu a fost vreodată un sacrificiu, ci doar o bucurie inegalabilă de-a le fi fost alături. Nu ştiu dacă i-am iubit fiindcă erau perfecţi, sau erau perfecţi fiindcă i-am iubit. Nu contează decît faptul că pentru mine au fost şi sînt perfecţi şi astfel mi-au oferit şi mie sentimentul de-a fi perfectă, iubindu-i.

P.S. La un moment dat, trebuie să înţelegi că, deşi oamenii aceştia perfecţi te părăsesc sau îi părăseşti tu pe ei (într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, concret sau simbolic),  totuşi, rămîn cu tine şi nu trebuie să-i (re)negi.

Trăiesc în lume şi asta mă distruge tot timpul

Etichete

ameninţare, antipatie, brutaliatte, ceilalţi, comparaţie, dispreţ, distrugere, frustrare, furie, gelozie, invidie, iubire, lume, nemulţumire, răzbunare, sens, sine, teatru, transformare, ură

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Cuvinte de acces la singurătate (IV)

Etichete

alteritate, împlinire, caracter, contradicţie, corvoadă, căutare, destin, deşert, fatalitate, gol, limită, lucruri, orgoliu, ridicol, rău, sens, sine, singurătate, soartă, sociabilitate, teamă, timiditate

Împotrivirea

Nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a acorda vieţii mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sînt oare ceea ce am crezut că sînt? (O. Paler, Deşertul pentru totdeauna)

Am căutat dintotdeauna să provoc imposibilul ca să-mi deschidă uşa dinspre un alt destin. Credeam că prin voinţă puteam întoarce ordinea lucrurilor, că totul nu depindea decît de puterea mea de a înfrunta înzestrarea. Absolutul îl vedeam la degetul meu mic, fiindcă relativul îmi repugna.

Caracterul care amesteca împiedicat şi ridicol timiditatea cu orgoliul şi raţiunea cu sensibilitatea mi-a fost principala cauză a exceselor prin care încercam să suplinesc lipsa unei autentice sociabilităţi. Eram convinsă că limitele erau educabile şi ambiţia doar necesară de condus cu abilitate, ca maşina de curse, printre popice fixe doar în aparenţă. Ca orice lup-singuratic, m-am ales însă doar cu frustrarea însingurării în care dădeam tîrcoale haitei din care nu putem şi nu vroiam să fac parte, dar după care tînjeam.

Corvoadele mi le-am asumat ca necesare, nu dezinteresat însă: credeam că dacă merg pînă la capătul unei dorinţe şi pînă dincolo de el, atunci destinul va ceda şi împlinirea se va instala ca deschidere spre un alt drum. Nu ştiam că unele lucruri nu le poţi avea decît dacă stai departe de ele şi că pornind în căutarea lor nu faci decît să le pierzi, distanţăndu-te de fapt de ele. Mă ardea prea abitir setea de o altă viaţă de un alt mod de-a fi, de o realitate alternativă fără a-mi da seama de ridicolul şi fatalitatea determinării mele.

Nu m-am simţit niciodată întreagă nicăieri, de aceea am căutat calea alterităţii, care mi s-a deschis temporar şi întotdeauna ambiguu. Cînd mi-am dat seama că nu trebuia să nu mă fi contrazis vreodată nu mai era nimic de îndreptat. Pierdusem totul. Pentru golul din jur nu puteam să învinuiesc pe nimeni, fiind exclusiv opera mea, aşa că nu mi-a rămas decît să vorbesc despre răul din mine, într-o încercare disperată de exorcizare. Raţiunea din nebunia mea de a construi m-a purtat, ca un val dement, în direcţia opusă celei visate de mine.

Contradictorie pe fond, neîmpăcată sub nici un chip cu mine însămi, am eşuat lamentabil în tot ce mi-am setat ca esenţial. Liberă de ceilalţi şi îngrădită de nevoia incurabilă de alteritate, defensivă şi ofensivă cu cei pe care i-am iubit, deschisă şi închisă la nou şi posibilităţi, disponibilă şi indisponibilă spre încercări şi experimente, mi-am pierdut progresiv toate punctele de sprijin, relativinzîndu-mă treptat. Deşertul mi s-a livrat cu plată la domiciliu şi cu o condamnare scrisă de a-mi lăsa iluziile să supravieţuiască în condiţii vitrege. Am devenit atît de transparentă, chiar pînă la a mă confunda cu decorul care mă încadra.  Goală de sine şi de sens, mi-a rămas să vorbesc despre mine la timpul trecut, pentru că tot ceea de ce m-am temut mai tare s-a întîmplat.

Finalul unui învins

Etichete

învins, competiţie, cursă, cutie de viteze, decor, derapaj, direcţie, echipă, final, pilot, pistă, podium, premiu, sens, victorie, şampanie

Nu, finalul nu-i atunci cînd s-a terminat. E atunci cînd nu mai poţi. Cînd frînezi brusc în faţa liniei de sosire şi abandonezi cursa. Pentru că ţi-ai dat seama că întreaga cursă fusese aranjată. Nu conta că aveai să fii primul sau ultimul dintre toţi. Cursa fusese măsluită de un demiurg rău de la început. Numai că tu, naivule, nu ţi-ai dat seama. De fiecare dată cînd ai simţit că te lasă puterile îţi invocai voinţa şi continuai, de parcă ai fi trăit o competiţie legitimă şi te-ai fi înscris pe o direcţie predestinată. Naivule, habar n-aveai c-ai greşit pista. Şi ştii ce? N-ai greşit numai pista. Ai greşit şi sensul. Ai greşit şi echipa. Ai fost prea atent la ce ţi se comanda din cască şi aşa ai făcut numeroase excursii în decor, lăsîndu-te pradă atîtor derapaje necontrolate. Auzi, pilotule de duzină, cursa vieţii ăsteia nu-i de tine. Dar nimeni nu-ţi va spune asta vreodată. Uite, priveşte-i cu toţi se holbează la tine, oprit chiar înaintea locului unde comisarul de curse coboară steagul asemeni unei table de şah. Acuma, cînd îţi aminteşti, de cîte ori ai mai fost în pragul abandonului pe parcurs! Ţi s-a stricat cutia de viteze, parcă la un moment dat te-ai fi deplasat în marşarier, aşa te luau ceilalţi pe dinainte. Ai rămas şi fără frîne de mult prea multe ori. Inerţia te-a aruncat fără control din ce în ce mai în exteriorul curbelor. De fiecare dată, să ştii, a fost un miracol cel care te-a redresat. N-ai fost tu ăla care te-ai salvat. Erau acei mecanici care te-aşteptau la boxe. Ei ţi-au fost prietenii de nădejde. Dar, în orgoliul tău tu visai la podium şi la şampanie. Le-ai muţumit numai cu inima. Visai la sentimentul de a-ţi merita locul din frunte şi de-a avea tăria de a-i suporta bucuria. Dar mereu negai că vei cîştiga. Din frică. Ai fost întotdeauna un superstiţios. Ştiai tu în sinea ta că răul se va întîmpla. Tu l-ai chemat la tine. Ţi l-ai provocat. Apoi ai dat vina pe drum. Pe pistă, pe denivelări, pe injusteţea competiţiei, pe manevrele neregulamentare, pe corupţia şi pe subiectivismul comisarilor de cursă. Deşi ştiai prea bine că numai tu eşti de vină. Că nu ar fi trebuit să te urci la acel volan. Ştiai de la început. Dar ai ţinut morţiş să-ţi transgresezi limitele. Cu potretele maeştrilor tăi în minte, ai vrut să-i imiţi. Dintr-un exces de admiraţie. Ai vrut să le arăţi lor şi să-ţi demonstrezi ţie că nu eşti un mediocru. Deşi ştiai că te minţi. Ştiai că supliciul tău va fi degeaba. Ştiai că sudoarea vărsată nu te va întări ci de va extenua pentru totdeauna. Vroiai ca să nu-ţi treacă durata fără să fii încercat să fii printre cei mai buni. Ştiai că străduinţa în sine, fără vocaţie nu e destul şi că unde vocaţie nu e, nimic nu e. Sperai la un miracol. La încă unul pe lîngă atîtea. Închipuitule! Stai acuma în locul ăsta de ruşine, supunîndu-te la auto-penitenţe. Finalul ăsta tot tu l-ai ales deşi e bine că încerci să te convingi că el te-a ales pe tine. Că era singurul posibil. Închizi ochii şi încerci să uiţi de toţi: de competitori, de coechipieri, de echipă. Ai vrea să treacă o maşină să te spulbere. Sau să tacă mulţimea. Ţi-ai putea închipui că te ovaţionează pe tine. Dar nu, din sufletul tău e un strigăt de disperare. Nu, nu vor mai fi alte curse îţi spui. Vrei acum să te faci nevăzut. Să dispari. Ai vrea să fi lovit un zid. Să-ţi fi luat foc maşina la vreme. Să te fi acroşat îndeajuns de tare cineva încît fizic să nu mai fi putut continua. Aşa, a fost din nou vina ta. Ţiganule! Ce spui? Că linia de sosire nu era malul? Nu, nu era. Era un val care te-ar fi dus spre altul. Şi tot aşa pînă ai fi ajuns în mijloc mării. Al mării de aplauze. Ai fi putut atunci să le mulţumeşti prietenilor, să te-arăţi mentorilor fără-a ţintui pămîntul cu privirea şi echipei să-i împrăştii de sus şampania. Nu, n-am fost să fie aşa pentru că n-avea cum. Deh, demiurgul ăla care a măsluit cursa. Dar stai puţin? De ce măsluire? De unde ai tras tu o asemenea concluzie? Aşa simţi? Îmi pare rău, nu e un argument plauzibil. Într-o cursă nu contează ce simţi. Ci ceea tu poţi. Iar tu ai hotărît că nu mai poţi. Aplauze, vă rog.

În căutarea sensului pierdut

Etichete

absurd, în căutarea timpului pierdut, caduc, determinare, fiinţă, justificare, moarte, nostalgii, regrete, sens, sine, tînjire, viaţă

Tînjim după acele lucruri şi fiinţe care, odată, ne-au justificat. Ne agăţăm în continuare de ele, chiar atunci cînd simţim şi ştim că le-am pierdut. Cînd nu ne mai motivează, cînd nu ne mai colorează ziua şi nu ne mai oferă rostul. În lipsă de altceva şi în contextul unui gol de fiinţă, singura manieră în care ne mai putem ţine departe de nebunie e persistarea într-un soi de cotidianeitate sterilă, care să ne păstreze în registrul aceloraşi obişnuinţe şi-aceloraşi vecinătăţi. Ca şi cum am încerca, deşi conştient că inutil, o resuscitare exhaustivă a unui cadavru.

Determinarea noastră e oarbă şi se confundă cu încăpăţînarea. Cît de ridicoli sîntem, o percepem prea bine. Cît de falşi şi absurzi în naivitatea noastră forţată! Dar ce să facem? Nici să ne abandonăm în putreziciune, cu inconştienţă, nu ne e confortabil. Ce chin, ce naturaleţe în contradicţiile care ne guvernează clipa, prezentul şi viitorul! Ăsta e adevărul în care trăim. Minciuna ne-ar fi fixarea pe o singură stare. Păcat că sîntem conştienţi de acest lucru, altfel ne închipuim că prea lesne ne-ar fi fost să ne căpătăm un nou sens în caducitatea noastră. Eh, iarăşi mîţa moartă revine aruncată în ograda lucidităţii exacerbate şi nu a neputinţei şi-a precarităţii. Cît de repede de anesteziem în convingerea că nu mai avem în paleta de realităţi elective nici un soi de scăpare decît refugiul în neputinţă! Slăbiciunea ne e blazonul întors, dar pe care-l prezentăm ca scut la orice judecată cu noi înşine: n-avem de-ales, aşa ne încredem. Cu toate astea alegem: lamentaţia, perdaful neconstructiv, depresia, umilinţa, suferinţa, dorul, idealizarea, nevoia disperată. Pentru că ne sînt propii. Pentru că numai ele însele, în excesul şi-n patetismul lor, ne mai definesc. Orologiul nostru individual e setat pe ceasul morţii. Doar că sîntem în deplin contratimp cu viaţa din jurul nostru. Şi asta ne face absurzi şi insuporabili. Şi pentru noi şi pentru ceilalţi, pe care încă îi mai aşteptăm, într-o desuetă credinţă într-un mit al eternei reîntoarceri.

Direcţia fără sens şi deşertul din cerc

Etichete

alei, alteritate, autostrăzi, cantonare, cerc, cărări, deşert, direcţii, drum, drumuri, eu, Iona, Marin Sorescu, Matei Vişniec, nisip, Octavian Paler, Omul din cerc, sens, sine, Un om norocos, şofer

Tratat pesimist pentru şoferul diletant pe drumurile vieţii

„Hm! Naiv ce sînt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.” (M. Sorescu, Iona)

„Oamenii, imediat ce sînt cuprinşi de greaţă, se înconjoară de un cerc.” (M. Vişniec, Omul din cerc)

„Auzisem o frază, «acolo unde există voinţă, există un drum», şi mi-o repetam mereu. Înaintam , trăgînd după mine căruciorul pe nisip. (O. Paler, Un om norocos)

Cum ştim să ne orientăm pe drumul vieţii cînd ne lipsesc cu desăvîrşire indicatoarele? Cînd circulaţia e liberă şi nereglementată. Cînd  bunul simţ în trafic se trafichează şi nu funcţionează prioritatea de dreapta şi nici dreptatea. Cînd aleile, străzile, cărărările şi autostrăzile sînt lipsite de dungi şi marcaje. Cînd drumurile sînt ori prea plane, ori prea accidentate, ori prea abrupte. Cum ştim cînd trebuie să ne oprim, unde să virăm, cui să acordăm prioritate, în ce situaţii să cedăm trecerea? Cum să ştim dacă nu ne învîrtim de prea multă vreme în sensul giratoriu, cantonaţi fiind în acelaşi cerc vicios? Cum putem şti cînd vine vremea renunţării la autostradă pentru cărare, vremea cînd să virăm şi să schimbăm sensul, vremea părăsirii căii cele ce-am văzut-o cîndva dreaptă? Ar trebui să dispunem de un organ care să ştie. Să ştie tot. Să comande mersul şi să impună oprirea. Să ghideze parcursul, ca un copilot experimentat. Să prevină deraparea necontrolată. Ieşirea în decor. Ajungerea în deşert.

În deşert nu există direcţii. Există doar pustiul cu nesfîrşirile sale. Mai există şi mirajele şi setea. După alteritate. Drumurile trebuie să le inventăm. Să le trasăm de cîte ori le spulberă furtunile de nisip. Nici vorbă, evident, de indicatoare în pustiu. E o rătăcire, e moartea amînată în fiecare clipă. E posibilul infinit pentru o imposibilitate. E cercul nemarcat, dar obligatoriu al pierderii. Dar, şi din deşert, ca din orice distopie, există şi o ieşire. Într-o nouă viaţă sau într-o inevitabilă moarte.