Mă numesc Cea-Fără-De-Nume

Etichete

anxietate, disperare, frică, gînduri, inimă, renunţare, sine

Trăiești cu ea înfășurată în jurul gîtului. Trăiești cu ea pe limbă și în cerul gurii. Trăiești cu ea curgîndu-ți prin aortă. Trăiești cu ea lăfăindu-ți-se printre dendrite și axoni. Trăiești cu ea în pat. Trăiești cu ea în mijlocul oamenilor. Oricît de singur ai fi, ea te însoțește. Chiar și însoțit de-ai fi, n-are nici o jenă de-a te însoți și ea. E lîngă tine cînd adormi. E tot lîngă tine și cînd te trezești. Cînd vrei să stai. Cînd vrei să mergi. Cînd vrei să lucrezi. Cînd vrei să visezi. Cînd ești bucuros, mai cu seamă. Dar și cînd ești trist, cu predilecție. Nu ca o umbră, ci ca un stalker. O simți cum îți sărută pielea gîtului și cum coboară în jos, pînă la vîrful degetelor de la picioare. Nerușinata te face să zvîcnești din toți mușchii pe măsură ce-ți mușcă ascuțit din viscere. Hohotul ei devine hohotul tău. Sînteți aceeași ființă. Contopită cu ea te strîngi ca un melc în tine, pînă împietrești. Nu simți nimic. Numai pe ea o simți, știi că e acolo. E cu tine. Te adulmecă, te așteaptă, te pîndește. Se joacă printre simțurile tale de-a baba oarba. Îți rumegă gîndurile, se burică în colțul din interior al ochilor, îți înfige cuțite jos, în pîntece. N-ai văzut-o niciodată. Dar ți-ai închipuit-o drept cea mai înspăimîntătoare creatură din lume. Urîtă peste poate, detestabilă dincolo de cuvinte. Nerușinata poartă chipul tău, ți-a confiscat iluziile, ți-a furat visurile, ți-a tulburat convingerile, ți-a masacrat îndrăznelile. Nu știi precis dacă era acolo cînd te-ai născut, dacă e rodul unui blestem, dacă e vina cuiva sau dacă nu cumva tu, nesăbuitule, ai chemat-o la tine. Te întrebi dacă cei din preajmă știu de relația voastră. Te întrebi dacă mai are frați sau surori care trăiesc tot așa, ca paraziții, în țesătura altora ființe. I-ai întreba – ei cum trăiesc? cum se suportă? cum îndură? cum de mai trăiesc? s-au resemnat oare? se drogheză? beau? iau pastile? cred? se roagă? mai luptă? sau au renunțat? Vrei să încerci și tu ce au încercat ei. Poate funcționează. Ai face orice să te descotorosești de ea. Te-ai pune în genunchi, te-ai tîrî peste pietre, ți-ai spinteca burta, ți-ai spinteca țeasta – nu e ceva ce n-ai face, doar doar s-ar desprinde de tine morbul negru care ți s-a depus ca un var negru pe plămînt, ți s-a ghemuit în stomac ca un cuib de șerpi și ți s-a instalat în ficat ca un munte. Parcă suferi de o boală terminală care nu te mai omoară. Niciodată nu te omoară, nenorocita. Mereu te lasă în viață, să o iei mereu de la capăt. Te strînge de gît, pînă îți ia suflul, dar nu de tot, niciodată de tot. Ea trăiește prin tine, se hrănește din frica ta, are orgasm la fiecare dintre renunțările tale, se bucură copios de eșecurile pe care ți le asumi, se desfată ca un motan cînd îi cedezi total controlul asupra vieții tale, cînd din pricina ei renunți la tot și la toți. Dar nu te teme. Ea va trăi veșnic și nu te va părăsi niciodată.

Sursa ilustrațiilor: http://opinionator.blogs.nytimes.com/category/anxiety/

Regatul meu pentru un soare

Etichete

buzunar, băltire, gaură neagră, gînduri, lume, mocirlă, nori, oameni, rost, soare, zoaie

Cineva mi-a luat soarele şi l-a prefăcut în nişte nori putrezi din care stoarce zilnic zoaie. Cum aţi vrea să nu băltesc la lumina unui bec chior, închisă în mine ca într-o gaură neagră? Cum aţi vrea să nu-mi acopăr gîndurile de mocirlă cînd îi văd pe toţi în preajma-mi sfîrîind în sinea lor, ca după o ploaie acidă care le-a distrus tot rostul şi le-a întunecat sufletul? Dar, oricum, de unde să-ţi mai mai faci rost de vreun rost, cînd cineva şi-a băgat soarele în buzunar şi-a emigrat cu el spre-o altă lume?

Deocherea cuvintelor

Etichete

alteritate, bordel, cuvinte, dezvelire, dezvăluire, exhibiţionism, fiinţă, gînduri, Idei, ideologii, mărturisire, pată, pornografie, prostituţie, sînge, scris, striptis, tăcere, vorbire

Mi-am amintit de „vorba” lui Nichita, „Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte” şi mă întreb dacă nu cumva e prea brutal acest glas al sîngelui din noi care îşi cere dreptul la cuvînt. Ce s-ar întîmpla dacă  ne-am scoate cu toţii la mezat, pe sîrma cuvintelor, fiinţa de carne şi gînduri? Dacă toţi ne-am purta aşa dezveliţi la suflet prin lume, în virtutea unui exhibiţionism justificabil ideatic? Dacă toţi am face paradă de sentimentele noastre, de percepţiile noastre, de ideile noastre, de ideologiile noastre, despletindu-le în văzul lumii sub pretextul libertăţii cuvintelor şi-al nevoii terapeutice de mărturisire? Nu ar deveni cuvîntul doar un vehicul al pornografiei ideatice?

Cei care se dedau la astfel de comportamente exhibiţioniste în mod uzual susţin că vorbind îşi sporesc fiinţa şi că, prin ceea ce spun şi datorită formei în care reuşesc să-şi transmită ideile, oferă şi altora posibilitatea de a-şi spori fiinţa. Unii recunosc că, pur şi simplu, sînt mai singuri ca Iona în burta chitului şi însetaţi de alteritate, iar rostirea este o punte care prezintă o invitaţie la legarea gîndului propriu de un similar gînd al altcuiva. Poate că unii se oferă unor persoane anume, iar maniera aleasă este doar singura cale prin care li se pare că pot intra în contact cu cei aşteptaţi să asiste la despletire. Se amăgesc, aţi spune, sau poate doar îşi caută scuze pentru a face din striptisul lor fiinţial de zi cu zi o ocupaţiune de admirat sau, la limită, poate chiar o profesiune nobilă.

Poate că blogurile nu sînt decît bordeluri unde nişte gînduri deocheate, îmbrăcate sumar în cuvinte strălucitoare sînt dispuse să se ofere primului venit. Poate că dezvelirea nu este în toate cazurile o dovadă de uşurătate iar alteori, dezvelirea în sine, poate deveni de apreciat pentru graţia ei aparte prin care ordonează cuvintele. Se poate că, dintre cei care scriu sau vorbesc, sînt mulţi ce visează să devină prostituate de lux care să reuşească să nu se mai ofere contingent pe platforme gratuite. 

Uneori afluxul de gînduri se poate transforma în beţie sau gargară şi atunci cuvintele apar ca nişte haine ieftine şi de prost gust pentru o carne care inutil se mai acoperă de ele după ce va fi putrezit sub privirile tuturor. Poate că sîngele ar trebui lăsat să curgă, fără a apela la comprese. Poate că deoseori mi-aş fi dorit să spun că, am tăcut bine…

Preparate din carne de om

Etichete

abstract, înfăptuire, carne, concret, cuvinte, faptă, gînduri, limbă, lume, reprezentare, spirit

Am fost dintotdeauna un om al gîndului, şi nu un om al faptei. Acest fel al meu de-a fi, nici că mi-a fost vreodată altceva mai mult decît o pricină de oprobriu şi ostracizare. Gîndul, deşi mereu liber nu m-a făcut niciodată liberă de obligativitatea înfăptuirii, fiindcă nu am reuşit să fac din el o vocaţie şi să ies astfel de sub spectrul stranietăţii, inutilităţii şi-al caducităţii. N-am obţinut Gîndul crescător în devenire şi nici nu am prins Ideea pentru care aş fi putut trăi. Am rămas tributară unui cadru care îmi reclama nevoia de concretizare şi pragmatizare. Astfel, mintea mea  (şi automat organismul meu) s-a comportat mereu ca un fel de translator care achiesa fapte şi apoi le abstractiza pentru a mi le oferi ca obiect al judecăţii, al evaluării şi abia mai apoi al trăirii.

Am crezut că mi-am găsit rostul cînd, printr-un miracol (da, miracolul acela poartă şi-un nume) am devenit şi un om al cuvintelor. Părea formula perfectă, care concilia gîndul cu fapta, făcînd din abstractizare obiectul unei vocaţii. Dar nu după mult timp de joc şi joacă a cuvintelor, mi-a venit mie aşa un gînd de copil neastîmpărat, că aş putea să îmbrac cuvintele în carne pentru a le dovedi concreteţea.

Niciodată însă lumea nu mi-a priceput graiul şi nici nu mi-a trăit cuvintele. Iar eu, la rîndu-mi, niciodată nu am reuşit să învăţ a mă comporta pe „limba” lumii şi a mă înfrupta din carnea posibilităţilor concrete. Nu m-am putut adapta sistemului ei de acţiuni, activităţi şi întîmplări cu propriul meu sistem de semne. Pentru mine abstractizarea a fost dintotdeauna mai mult decît un mod de reprezentare a lumii – a fost un mod de a pătrunde în lume pe uşa din dos în căutarea Spiritului şi-a Ideii. Aşa, deşi vizibilă, am avut mereu certitudinea că rămîn nevăzută şi necitită. Ca o carte încuiată şi încîlcită, scrisă într-o limbă a nimănui. Nici o făptură de mirare n-am fost, fiindcă am încercat să-mi ascund condiţia şi să-mi mimez adaptarea, trăind mereu strivită între contradicţia dintre gîndul care mă definea şi fapta care îmi impunea re-definirea. Cuvintele mi-au fost  interfaţă de încredere care m-au apărat de insidia faptelor şi m-au lăsat la adăpostul gîndurilor.

Cu timpul, fiindcă neastîmpărul înfăptuirii a pus şi mai abitir stăpînire pe mine, au plecat şi cuvintele de lîngă mine. Au ieşit din mine, invers de cum au intrat, provocînd hemoragii ale cărnii de gînduri. Da, acum sînt singură. De aceea nu m-aţi mai auzit în ultima vreme. Cuvîntul a luat cu el şi Gîndul care, la rîndul lui, a luat cu el şi Ideea pentru care aş fi putut trăi. Aşa-mi trebuie, mi-aţi spune. Şi mi-aţi mai spune că numai bine mi-au rămas Fapta şi Înfăptuirea. Mi-aţi spune de bine, dar mie mi-e rău fără mine.

Astăzi, nu.

Etichete

adevăr, afecte, alteritate, an nou, dor, gînduri, idealuri, inimă, miracol, moarte, mocirlă, muncă, posibilitate, sacrificiu, speranţă, suflet, trecut, visuri, voinţă

Am intrat în noul an cu gîndurile năclăite în mocirlă, cu idealirile rătăcite în deşert şi cu afectele încuiate în beci. Mi-e sufletul greu şi inima tristă. Mi-e speranţa ostoită, voinţa încremenită şi credinţa neîncredinţată. Mi-e privirea întoarsă spre trecut spre clipe moarte şi visuri neîmplinite.  Mi-s ochii tulburi şi mintea îndoită. Mi-e dorul plecat de-acasă şi casa neaflată. Nu ştiu ce-aş mai fi, de ce-aş mai fi, pentru cine şi pentru ce, cînd am totul fără a avea nimic.

Nu mai aştept nimic şi asta e moarte. Nu mă mai încred în nimeni şi asta e iarăşi moarte. Totuşi nu vreau să accept că posibilităţile mi-s moarte. Pentru că încă nu ştiu să mor. Dar cu ce să ies din mocirlă şi să încep să străbat şirul de deşerturi cînd mi-am înstrăinat credinţa în alteritate, sacrificiu, muncă, miracol, adevăr? Cu altele, noi, aţi spune. Dar nu, pentru mine astăzi nu începe un an nou.

Iaşul unei nopţi de iarnă

Etichete

gînduri, iarnă, Iaşi, linişte, mîzgă, mers, oameni, pustiu, respiraţie, scîrţîit, singurătate, sărbători, zăpadă

E pustiu. Şi liniştit. Şi trist, cred. Iarna, în Iaşi, poţi auzi cum respiraţia scîrţîie. Şi dacă auzi acel scîrţîit te poţi simţi la adăpost. La adăpost de oameni, desigur, nu şi de gînduri. Căci gîndurile nu îngheaţă nici la mersul de năuc la 20 de grade sub zero prin zăpada încremenită. Poţi străbate Iaşul pe de-a dreptul, privindu-l aşa cum e el: oameni sigur nu ţi se vor ivi în cale, pe oriunde ai merge. Nimeni nu-ţi va ieşi în întîmpinare, nici cu un gînd bun, nici cu unul rău. Aşa că te poţi simţi tu însuţi. Iarna, în Iaşi, în preajma sărbătorilor, după ora unu nopatea nu te ai decît pe tine. De urcă temeperaturile peste zero, vei fi doar tu şi mîzga groasă care ţi se prinde nu doar de pantofi.

Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Prăbuşiri la bursa afectelor

Etichete

adevăr, afecte, bursă, cotă, faliment, gînduri, indice, manipulare, piaţă, schimb, sentimente, tarabă, trafic, trăiri, vînzare

Sînt un prost negustor de suflete. Nu ştiu să vînd adevăruri. Nu ştiu să fac trafic cu afecte. Nu cunosc preţul pieţii cărnii de gînduri, habar n-am ce ar trebui să însemne cota şi indicele de la bursa trăirilor unui individ. N-am nici o idee despre cum ar trebui să se realizeze vreo negociere între sentimente, nu ştiu cum ar trebui cotate minciunile pentru a obţine profitul. Cota de piaţă nu ştiu să o urc cu preţul nici unei manipulări, nici unei deghizări a adevărului. Nu sînt capabilă să-mi înşir afectele cele mai semnificative pe o tarabă şi să strig în gura mare „Luaţi de-aici, trei la zece mii!”. Nu le pot eticheta cu o valoare fixă şi promova pe unele în detrimentul altora, pentru a-mi servi interesului de acumulare. De fapt, nu ştiu ce caut în această piaţă, ce îmi închipui că vînd, de ce mă trezesc făcînd tranzacţii fără sens. De fapt nu vroiam să vînd nimic, nu vroiam să fac troc şi nici schimb, nu-mi doream nici să primesc ceva. În schimb am pierdut totul. Cine m-a pus să ies pe piaţă cînd de vînzare nu puteam fi nici măcar eu?

Greaţa lui Joker

Etichete

bătaie de batjocoră, emetic, fiinţă, gînduri, greaţă, individ, joker, metabolism, mizerii, mucegai, organism, reziduu, scatofilie, sine

Deci asta e Greaţa: această evidenţă orbitoare? Cît mi-am bătut capul! Cît am mai scris! Acum ştiu: exist – lumea există – şi eu ştiu că lumea există. Asta-i tot. Dar nu-mi pasă. E ciudat că nu-mi pasă de nimic: mă sperie.” (J. P. Sartre, Greaţa)

În inima bătăii de batjocoră îşi întinde tentaculele lipicioase Greaţa, pentru a cuprinde Fiinţa cu toate ventuzele otrăvite şi-a injecta paralizant individul cu dezgustul de sine, de lume, de ceilalţi, cu spaima vieţii de ea însăşi şi cu a morţii de ea însăşi. Greaţa păstoasă, densă şi concupiscentă îşi face loc insidios prin capilarele fiinţei, dilatîndu-le nefiresc de mult şi preluînd total controlul asupra existentului fără ca acesta să poată apuca să instige anticorpii la împotrivire.

Cînd ratarea îşi dezvăluie în fiecare zi încă o faţă de Jolly Joker şi-l apropie pe individ din ce în ce mai emetic de precaritatea cărnii lui mucegăite şi răs-mucegăite de iluzii, însemnă că Greaţa s-a instalat în reflexul necondiţionat al respiraţiei, al deglutiţiei, al locomoţiei, ca o enzimă de-metabolizantă. Greaţa se insituie ca indicatorul dominant al unui metabolism bolnav, care nu mai poate cu nici un chip funcţiona normal. Un metabolism care absoarbe toate substanţele toxice în el, fără posibilitate de excreţie. Gîndurile ajută – ajută ca toate mizeriile să intre adînc, în sînge, siluind hematitele să capituleze. Organismul individului devine intrinsec scatofil, ajungînd să circule încontinuu pe dinlăuntru aceleaşi sucuri otrăvite care transformă Fiinţa într-un reziduu inflamabil a cărui combustie internă e una deosebit de pestilenţială. Individul îşi devine sieşi bombă chimică, fără control şi fără ceas. Toxic În-sine şi Pentru-sine, neputîndu-şi ieşi nicicum din el însuşi omul nu mai aşteaptă nimic. Nici În-sine, nici Pentru-sine.

Ce n-am pierdut

Etichete

alteritate, bucurie, cărţi, destin, empatie, fiinţă, gînduri, Idei, mirare, oameni, panaceu, pierdere, regăsire, sentimente, sine

Descopăr cu mirare şi cu o vie bucurie că nu am pierdut chiar tot. Dacă adîncindu-mă în depresie, dezamăgire, înfrîngere, abandon, izolare şi nihilism am înstrăinat de fiinţa mea legătura empatică ce mă ţinea prinsă de cîţiva dintre oameni (şi care mă ajuta să ies din stările de paranoia şi angoasă), se pare că nu am pierdut şi propensiunea de a găsi, în cele mai cumplite momente de nebunie şi însingurare, acele cărţi care să se muleze ca o a doua piele pe natura profundă a sinelui meu. Care să-mi exprime inexprimabilul cînd mi-am pierdut cuvintele şi să-mi reflecte chipul cînd oglinda mea interioară s-a prefăcut în zid. Să-mi regăsesc gîndurile în altă parte decît le-am rătăcit, să-mi cresc ideile altfel decît îmi închipuiam şi să-mi trăiesc sentimentele altfel decît mi le-am provocat. Ce senzaţie de straniu confort oferită de un panaceu la îndemînă, care mă face să simt plăcerea ca formă de a ieşi din durere pe o uşă secretă! Cumva, mă bucură şi mă sperie această formă de alteritate care mă face din nou vie, parţial, pe dinăuntru. Pentru că ştiu că la un moment dat, nesăţioasă cum mă ştiu, îmi devine insuficientă. Şi iar mă văd ducîndu-mă să mă arunc în gol de nebună, să-mi încerc inutil destinul printre oameni.