Nu-ţi zic „La mulţi ani!”, căci „Te iubesc!”

Etichete

1 decembrie, „la mulţi ani!”, „te iubesc!”, dragoste de ţară, România

A vorbi de 1 decembrie despre dragostea ta de ţară e ca şi cum i-ai spune cuiva drag „La mulţi ani!” de ziua lui. Pe mine mă dezgustă această sintagmă şi mă simt în deplinătatea ipocriziei cînd contextele sociale mă constrîng să o folosesc ca expresie a atenţiei acordate cuiva. 

Prietenilor evit să le spun aceste cuvinte cînd „vine vremea”, eventual găsesc alte formule de a arăta faptul că şi eu sînt printre cei care le sînt alături în fiecare clipă, deci şi „de ziua lor”. Dar şi acest lucru îmi repugnă, pentru că îl resimt ca redundant şi artificial. Pentru mine, „ziua cuiva” e în fiecare moment cînd gîndul meu îl îmbrăţişează strîns şi spontan-complice pe-al lui. 

Consider că, pentru cei pe care îi iubeşti şi pentru ceea ce iubeşti, ai gînduri şi cuvinte speciale în fiecare zi, nu îţi poţi macula afectul prin nişte clişee rezervate pentru o dată marcată în chip fortuit în calendar.

În ceea ce mă priveşte, mi-aş dori să nu fie ziua mea niciodată, pentru că atunci resimt în chip jenant şi culpabil obligaţia de a le răspunde tuturor celor care mimează afectul şi interesul faţă de mine, forţîndu-mă să le întorc zîmbetul arid şi social, ca pseudo formă de politeţe. Anul acesta, departe fiind de casă, am primit cel mai frumos cadou de ziua mea: nimeni dintre cei dragi nu mi-a spus „la mulţi ani” şi nici nu mi-a oferit vreun cadou. M-am lăsat „felicitată” de cei care nu contează, mi-am petrecut clipele în contexte care nu m-au impregnat afectiv şi mi-am arogat libertatea de a-mi dedica tribulaţiile interiorităţii celor care contează.

Mă gîndesc că dacă nu ar fi „ceilalţi”, indivizii nu şi-ar sărbători ziua niciodată. Şi nici ţările. Pesemne însă că orice afect are dimensiunea lui exhibiţionistă, care strigă după mărturisirea publică şi după recunoaşterea în plen, ca şi cum, cu cît ar fi mai larg spaţiul şi intensitatea iubirii ar creşte. Dar, ca să mă contrazic formal, o tendinţă general umană ineludabilă e cea a patetismului dragostei, care parcă aşteaptă cu înfrigurare ziua aceea pentru ca strigarea sa să capete legitimitatea consumării demonstrative a actului de iubire. Cîte relaţii de tip afectiv se întemeiază pe mărturisiri şi cîte pe lipsa mărturisirii? E o întrebare retorică, fără îndoială. Ce salvează exhibiţionsimul de calitatea lui eminamente precară e fără îndoială pretextul preaplinului. Cînd „arzi”, trebuie să te stingi, consumîndu-te prin expresie, cam asta ar fi ideea. Pe de altă parte, nu de multe ori expresia îşi arogă subversiv şi nejustificat calitatea de foc incontrolabil? Nu a devenit oare forma ca manifestare recursul lipsei de substanţialitate a afectului? Retorica e prilej de falsificare, mai ales în contextul zilelor de naştere şi a celor naţionale, fără îndoială.

Dar cît de intuitivi afectiv putem fi, totuşi, în privinţa tuturor iubirilor noastre în fiece clipă? Nu se cere din cînd în cînd cîte „o strigare”, ca la nunţile de prost gust? Răspunsul ar fi că „ba da”, dar, din perspectiva unei decenţe afective, strigarea ar putea fi o şoaptă şi nu un marş stradal televizat, nu? Poate că de 1 decembrie, noi, românii, ar trebui să învăţăm nu să tăcem, doar să ne vorbim nouă înşine, netrucat, la urechea inimii. Ca în fiece clipă, dealtfel.

României de mîine, 1 decembrie 2008

Reclame

Scrieţi, uăi români, cu diacritice!

Etichete

diacritice, ignoranţă, limba română, mutilare, români, scris, tară, web

Unul din lucrurile care mă revoltă pînă la exasperare e scrisul în limba română fără diacritice – pe blog sau oriunde în altă parte. De fapt, impropriu spus în limba română, dacă e fără diacritice. Bine face taică-miu, profesor la Politehnică în Iaşi, că nu le primeşte studenţilor temele care nu sînt scrise propriu-zis într-o limbă anume. „Nu ştiţi să scrieţi cu diacrticie? Dacă nu ştiţi, spuneţi, că vă arăt”, pe ideea că scrisul corect e o chestiune care ţine de bun simţ şi decenţă formativă, şi nu de profesiune. Reacţia studenţilor este evident una de oftică: „Pentru o chestie de genu ăsta, lipsită de importanţă, să ne chinuim noi de pomană, da ce contează că e cu sau fără? Tot aia e!”.

Înainte de toate aş avea o întrebare pentru cei care aparţin categoriei „ştiu şi pot, dar mi-e lene/ nu vreau/ aşa m-am obişnuit”: aţi încercat să citiţi cu voce tare, sau măcar în gînd un text, aşa cum e scris el, literal, fără diacritice? Da, „vă vin” pentru că dumneavoastră aţi învăţat să scrieţi şi să vorbiţi de pe texte cu diacritice. Trist e că „fenomenul” scrisului fără diacrtice nu e neajunsul celor puţini şcoliţi în utilizarea calculatorului (şi în general), dar şi a persoanelor cultivate pentru care obişnuinţa e un fel de maladie. Văd bloguri cu un conţinut consistent ale unor jurnalişti sau chiar scriitori cărora le lipseşte „igiena” completă a limbii – adică scrierea conformă şi repsectuoasă cu diacritice. Eu însămi mă obişnuisem să scriu mailuri, să scriu mesaje şi commenturi pe la bloguri fără (imitînd obişnuiţa din juru-mi), însă venirea în Spania parcă mi-a dat o palmă peste neruşinarea comodităţii mele precare. De cînd sînt aici, nici că am citit vreun tip de text în catalană sau în castellană scris fără accente: nici în ziarele online, nici pe bloguri, nici la comentarii şi nici în mailuri. Şi nu e vorba de sunete şi litere diferite, ca în română (a căror folosire dă naştere la un alt cuvînt), ci de nişte „amărîte de accente” – din perspectiva noastră. Însă nu sînt „doar nişte accente” din perspectiva nativilor, au rostul lor şi sînt inerente limbii. Oamenii se respectă, îşi respectă limba într-un mod firesc şi, aş putea spune, aproape organic: în spaniolă şi respectiv catalană, aşa se scrie. Mi se pare normal. Ce m-a înfuriat de-a dreptul a fost că am văzut commenturi date de români pe nişte articole din ziare spaniole şi erau scrise foarte corect în castellană – cu accente, cu tot ce trebuie. Nu îmi amintesc însă de comentarii date pe articole de presă online cu diacritice în limba română. Mîna nu se poate învăţa să se dea pe tastatura românească, dar pesemne că pe cea spaniolă primeşte şi un bonus pentru eficacitate. Dacă româna tot n-a avut niciodată prestigiul unei limbi universale, păi de ce vorbitorii ei nativi să catadiscsească să-i respecte specificul?

În accelaşi soi de mutilare neruşinată a limbii române în termeni de grafie digitală aş integra şi prescurtările de sorgitne pseudo-engleză gen „k” în loc de „ca” şi „u” în loc de „tu” sau de „tine” (asta nici nu mai contează) şi multe altele. Acestea se motivează cu „economia de timp” şi cu cea de caractere (în cazul SMS-urilor). Însă cînd scrii în loc de „care”, ”kare”, ce prescurtezi? O soluţie pentru imperativul pragmatic al precurtarilor ar fi abrevierile, dar se pare că s-au demodat. Tînăra generaţie, concentrată pe hi5, propune spre uz un nou limbaj. Am auzit de la profesori de liceu că acest argou web pătrunde şi în reflexul scrisului de mînă. Deja nu mai e vorba de ceva de bon ton, ci de o maladie care se organizează şi organicizează în tară.

Parcă îmi şi imaginez în vreo cîţiva ani cum într-un îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al limbii române aceste derapaje vor deveni normă pentru că uzul lor exhaustiv va prevala, pragmatic vorbind, asupra componentei etimologice a limbii. Atunci vom scrie în limba română fără diacritice şi cu „k” în loc de „c”. După cum se vede, în România, limba se va reforma înaintea politicii şi a economiei.

Optimism de consumaţie

Etichete

clipă, idealizare, optimism, rîsu-plînsu, vis

Deşi totul în jur mă innăbuşă sufocant şi rînjind, semnalîndu-mi subversiv intrarea într-o nouă, inevitabilă criză, ara mateix m-am distanţat miraculos de negativ şi disperare şi mă bucur de gîndurile frumoase, visurile cu vulturi, de problemele cu rezolvări ideale şi de reprezentarea mentală a oamenilor dragi alături. Momentele astea mi-s rare şi mă ţin puţin, dar par de nespus şi nesperat de adevărate, încît nici nu-mi vine să le ating cu vreo umbră de conştientizare sau vreo intenţie de disecare. De parcă negativul şi pozitivul ar fi două feţe ale aceleiaşi măşti în spatele căreia mă încăpăţînez să mă situez mereu, iar realitatea mea ar depinde doar de opţiunea „sucelii” care întoarce existenţa pe faţă sau pe dos în funcţie de un detonant. E mai mult de-atît, însă acum prefer să mă gîndesc că e doar atît, refuzînd să semnez pentru pachetul de amărăciune cu adresă de Iaşi şi destinatar de Lleida. Simplu, fără culmi şi fără conştientizare. Scrisul rămîne însă strajă să ţină scorurile între salturile mortale dintre rîs şi plîns. 🙂

Pupatul ca socializare

Etichete

abuz, îmbrăţişare, conversaţie, dialog, gestualitate, interacţiune, pseudo-socializare, pupat, socializare

Din categoria gesturilor care îmi repugnă ca act gratuit, în Spania m-am întîlnit cu două forme de manifestare cu pseudo statut cultural-specific-naţional care se confundă cu salutul şi socializarea: pupatul şi îmbrăţişatul.  În mijlocul străzii, la biserică sau la crîşmă (în fapt la orice formă de vedere şi de revedere), zîmbitor şi fals afectuos, aceste gesturi presupun iniţierea interacţiunii între una sau mai mult persoane (între care relaţia e de obicei doar de tipul cunoscut-cunoscută). Mai mult, chiar înlocuiesc expresiile clasice de captatio benevolentiae ale începutului unei conversaţii precum: „Bună!”, „Ce mai faci?”, „Mă bucur să te văd”, „De cînd nu te-am mai văzut!”, „Ce mai e de viaţa ta?” etcetera. Prin acest tip de gest se deschide un cîmp comunicativ care îşi are finaliatea mult mai repede. Pesemne că e vorba aici de o chestiune de pragmatică de aceeaşi filieră cu tendinţele societăţii de reducere a semnificatelor. Pentru că, mai mult decît clişeele enumerate mai sus, toate limbile, toate culturile şi toate tipurile de relaţii interumane au de unde să ofere cuvinte şi formule adecvate manifestării în spaţiul public a bucuriei revederii, a afecţiunii pentru celălat, a complicităţii, a dorinţei de socializare, de cunoaştere sau a plăcerii pur şi simplu de a sta de vorbă.

Mie, sărutul pe obraz al unui necunoscut nu îmi spune nimic. Din contra. E ca un fel de negaţie din start a posibilităţii de construcţie a unui dialog. Mă stinghereşte şi mă îndepărtează pentru că e ca o formă brutală de intruziune într-un spaţiu privat. Luatul în braţe la fel. Unui student Erasmus care nici nu îmi ştie numele, dar îmi sare de gît, nu pot să-i răspund cu o „formă de socializare” pe măsură, ci doar cu o expresie de repulsie şi dezgust şi cu o dare fizică la o parte. Sărutul şi luatul în braţe pentru mine sînt gesturi intim-personale. Din convingere evit să le dau frîu în spaţii publice. Nici cu prietenii apropiaţi nu le practic, decît foarte rar şi pentru a marca stări şi momente cu adevărat semnificative.

Din categoria elementelor gestuale care presupun declanşarea interacţiunii semnalez ca alternativă, practicată cu aceleaşi semnificaţii cam în toate spaţiile europene, datul mîinii: impersonal, formal dar care deschide un cîmp de comunicare. E mai rece, dar are mai mult potenţial de a lăsa celor două părţi implicate libertatea de opţiune pentru o natură sau alta a formei de interacţiune.

Însă, probabil, cum acceptăm că anumite cuvinte s-au desemantizat, că pronumele de politeţe nu face decît să incomodeze în limbă, aşa acceptăm şi că gesturile şi-au pierdut din conotaţii şi s-au diluat într-o formă de promiscuitate ridicată ilegitim la rangul de a fi sociabil, a fi politicos, a fi drăguţ, a fi prietenos. Noi, europenii racordaţi totalmente la caracteristicile neo-postmoderniste ale secolului XXI, mai avem puţin şi o să ne arătăm atît de bucuroşi de cunoştiinţă sau de revedere cu cineva încît o să ne dăm pantalonii jos în mijlocul străzii. Asta pentru că, într-o epocă informaţională, ştim că orice interacţiune trebuie să aibă un atac bun. Şi aşa ajungem să redescoperim focul.

Dacă toţi profesorii ar fuma…

Etichete

fumători, iluzionare, lleida, profesori, UdL, ţigară

De cît timp sînt studentă pe la Universitat de Lleida, adică de vreo trei luni încoace, tot tînjesc să intru într-o formă de dialog, măcar minim, cu profesorii mei. Însă, de fiecare dată, prilejurile s-au lăsat aşteptate între „Hola”-ul de la începutul cursului şi „Adeu”-ul de la final.

Degeaba m-am tot străduit eu să-mi depăşesc muţenia şi inhibiţiile impuse de analfabetismul datorat lacunelor lingvistice. Privirile binevoitoare din timpul cursurilor sau atenţia relativă acordată intervenţiilor mele nu s-au lăsat cu prilej de schimb de vorbe după ore. De pomană ajungeam pe la jumătea clasei ori cu un sfert de oră mai devreme, sau întîrziam în strînsul foilor sau încheiatul hainei, aşteptînd să mă întrebe proful sau profa ceva şi eu să trebuiască să-mi înving temerile. O posibilă speranţă erau pauzele de ţigară. Dar acelea, vorba lui Caragiale, erau sublime pentru că lipseau cu desăvîrşire. Nimeni nu s-a declarat însă fumător – nici dintre studenţi, nici dintre profesori. Se impunea o atitudine din partea mea, dar, ca întodeauna, îmi era teamă de exces sau de o îndrăzneală nelalocul ei. Aşa că m-am instalat în condiţia şi expectativa prilejului. 

Gîndind negativ şi descumpănit, singuratic şi idealist, prin curtea interioară a UdL-ului, s-a făcut că, timid, în ultima săptămînă, s-au arătat ca prin minune o seamă de profesori de-ai mei. Surprinzător, la ţigară. Cît ei stricau o ţigară, eu fumam două şi mai şi monologam cu frenezie. Nu conta asta. Nici măcar că vorbeam jenant de stricat. O aruncare în speranţă ca în gol, cu frica în sîn, m-a făcut să uit că sînt o sumă de neputinţe. Nici că tema de discuţie era una absolut penibilă sau clişeistică, ridicolă sau precar-impersonală, precum nevoile esenţial umane, imaginea României în Spania sau diferenţa dintre sistemul educaţional universitar de aici şi cel „de la noi”, de ce pot înţelege catalana, dar vorbesc castellana ş.a.. Am refuzat să insist a conştientiza că profesorul era vizibil dezinteresat de dezvoltarea unui dialog mai consistent. 

Esenţial era confortul posibilităţii iluzorii a creării unui liant – ca o speranţă de vizibilitate -, a construirii unui semnificat pentru sinele meu dintr-o multitudine de semnificante ce (nu) se pot sesiza prin lentilele de la catedră. Esenţial şi bucurie ştiam că îmi sînt iluzia vecinătăţii ascendentului pe care mi-l oferă conversaţia cu o persoană care are potenţialul (măcar teoretic) de a-mi stîrni admiraţia intelectuală. Cu încredere în întîmplarea petrecută chiar la momentul în care îmi venea să îmi şterg visurile de devenire cu spălătorul de sîrmă, mi-am dat curaj pentru încă o zi şi încă una în spaţiul lleidatan, făcîndu-mi gînduri că dacă aş mai reuşi să transgresez nişte limite lingvstice, unii profesori s-ar catadicsi să-şi îndrepte atenţia spre emulaţia mea. Nu mă pot gîndi la profesorat ca o meserie part time, cum îmi pare pentru cei de-aici. E ca şi cum mi-aş nega fiinţa în raţiunea devenirii.

Culoarea zilei mele o poate schimba un profesor care să îmi dea încerederea că datul din coate nu e de pomană, prin semnificaţia pozitivă din spatele vorbei aspre şi dindărătul pretenţiei de mai mult, adresate individual. La UdL asta nu mi s-a întîmplat. Prefer să nu dau vina pe profesori ci pe mine, pe Uniunea Europeană, care n-a înţeles că ţigara oferă cel mai prielnic prilej de socializare şi pe catalanii ce n-au priceput că orgoliul şi dragostea lingvistică sînt mai puţin importante decît nevoia de comunicare.

Regăsindu-l pe Cioran

Etichete

blog, Cioran, delir, disperare, identificare, lirism, mimetism, parafrază, Pe culmile disperării, redescoperire, scris, singurătate

Cînd am numit acest blog, am făcut-o dintr-un reflex – culmea, fără conştientizare. Era singurul nume posibil pentru un ceva al meu care însemna a scrie, a transmite, a expune, a dezvălui, a ascunde, a striga,  simţi, a crede, a ilustra, a opina, care condiţiona automat şi natura scrierilor şi a scriiturii. Ieri am făcut rost de modelul parafrazei mele, în versiune digitală. Demult uitat şi digerat fără a şti înlăuntru-mi, m-am regăsit înstrăinată de textul care la momentul citirii lui mi s-a implantat în sistemele muscular şi respirator ca o enzimă metabolizantă.  Înfuriată şi ruşinată am rămas blocată în tremurul unei dezvăluiri fără de seamăn, regăsindu-mă într-un soi de mimetism inconştient şi culpabil. Bulimică, am citit fără oprire, pagini în şir, cu ochii obosiţi de monitor şi de alcool, însă narcotizată de (re)descoperire. Mă simt ca o impostoare nenorocită. Gîndurile mele au fost luate de mult. Au şi fost scrise de mult. Mai bine decît o fac eu, mai adînc, mai pertinent, mai strident, mai ardent. De altcineva. Fiinţa mea profundă, cu neliniştile şi disperările ei, e doar o reiterativitate a „altuia”. Ştiam , dar uitasem. „Pe culmile disperării” e strigătul. Eu sînt a „n”-şpea undă e ecoului. Nu, durerile mele precare şi ontice nu sînt nimic în faţa cuvintelor care mă dezbracă şi mă arată, ideatic privind, ca pe o scîndură inestetică cioplită şi vopsită cu prost gust. Cioran vorbeşte despre viaţa şi despre moartea mea cu firescul pe care eu nu reuşesc să le accept. Precaritatea mea se constituie în eludarea permanentă, în fuga concomitentă de real şi de sine, dar în acelaşi timp şi în stagnarea în echilibrul instabil. Eu sînt autocondamnarea şi supravieţuirea perversă. Refuzul concertului exhibiţionist-precar şi centrul lui. Eu sînt înşelăciunea. Eşecul otravei care nu şi-a făcut efectul, dar care continuă să-mi curgă prin vene deghizată în existenţă. Curajul mirărilor şi exclamaţiilor mi-e străin. Trăiesc după două puncte. În suspansul neechivoc al laşităţii. Luciditatea şi conştientizarea precedă punctele de suspensie. Focul doar m-a ars, n-a reuşit să mă purifice deşi i-am integrat insidia şi i-am asumat-o ca formă de a fi. Paroxism de natură periferică, precară, puberă. Ca pe un adolescent miop, pe mine nici strigătul lui Iona şi nici disperarea lui Cioran nu mă salvează. Disperarea e ca o aşezare dureroasă într-o poziţie dizgraţioasă: cu genunchii la gură, cu capul plecat, între propriile picioare. Nu, nu e grotescă, e doar impudică şi mimetică. Însăşi fiinţa mi-e o parafrază. Cum să mai pretind că nu sînt singură, ci singura?

Dilemă

Etichete

dilemă, existenţialism, Heidegger, Noica, ontic, ontologic

De ceva vreme oscilez, fără prea mare sorţi de izbîndă, între Heidegger şi Noica. Primul spune că „Dacă fiinţa nu există ontic, ontic nu există fiinţă”. Cel de-al doilea, care şi-a tocit onticul pe cărţile primului spune că „Dacă nu ai avut curajul singurătăţii, trebuie să îl ai măcar pe acela al însingurării”. Între aceste două postulate îmi duc existenţa şi stau în cumpănă, într-o postură crăcănată, de-a dreptul jenantă, ca într-o balanţă blocată în poziţia de echilibru neconcludent. Dumneavoastră ce aţi alege între prostituţie ontologică şi gol ontic?

Sensibilităţi umane şi catalane

Etichete

catalani, hipersensibilitate, idiosincrazii, ignoranţă, mofturi, sine

Am remarcat că populaţia catalană suferă de hipersensibilitate, cu precădere vizuală, auditivă şi olfactivă, pe lîngă cea ideologică. Însă idiosincraziile (degenerate de multe ori în halucinaţii) au ca obiect numai pestilenţialul şi inadmisibilul exterior şi al altora, nicidecum pe cel interior şi al sinelui. Astfel, primesc numai priviri încruntate, gesturi de dezgust şi respingere precum şi adresări răţoite şi ofensive cu privire la „apucăturile” mele „huligăneşti” care perturbă armonia publică a universului lleidatan. Concret. Un catalan nu poate trece printr-un rotocol de fum timid şi inofensiv, pierdut în mirosul tare de gunoi al oraşului fără a-şi face „loc” cu mîna şi a grăbi ostentativ pasul, îndepărtîndu-se, fără a uita însă să arunce o privire piezişă în urmă. Un student conştiincios dintr-o sală de lectură nu se poate concentra la privitul pozelor din vacanţă dacă îi străbate timpanul un „firicel” de muzică provenit de la căştile mele, îndesate cu precauţie pe urechi. Baba de pe palier nu-şi poate înghiţi pastilele dacă eu vorbesc normal în camera de alături şi nici nu poate adormi cînd eu deja visez, auzind „gemete”, care din apartamentul locuit de patru fete, sigur îmi aparţin mie. De dezmăţul dintr-o seară de pe casa scării cu siguranţă tot eu sînt vinovată, deşi eu mi-am petrecut noaptea la net, la facultate. Ţinuta mea vestimentară , elegantă şi cu asorteuri „la dungă”, este şi ea, un obiect de mirare pentru privirile scurte şi tăioase ale trecătorilor. Cerceii din nas, din barbă şi din alte zone vizibile pe care nu consider necesar să le precizez, precum şi zgărzile de pe la gîturi, hainele nespălate şi spînzurînde pe trotuar nu atrag nici măcar o uitătură, dapăi un oprobriu.  

Fiinţa mea le este vizibil incomodă catalanilor şi nu numai. Prezenţe întîmplătoare şi cazuale din juru-mi se consideră de multe ori legitimate în a-mi „corecta” comportamentele după „normele” lor. Stau şi mă întreb de unde îşi arogă unii modelul propriu drept tipar normativ. Culmea e, că „aceia” sînt întocmai cei lipsiţi de coerenţă interioară, limitaţi la un sine mimetic şi suficient, dar a căror voce este puternică şi provine din plămîni sănătoşi. Îmi permiteţi, vă rog, voi ce aruncaţi cu anatema ca şi cum aţi împrăştia cu pietre, să-mi manifest şi eu sensibilităţile mele ultragiate? Nu, ştiu că nu mi-aţi îngădui, dar totuşi încerc să vă sfidez. Eu „sufăr” de „mofturi”, idiosincraziile mele nu ţin de realitatea vizibilă, palpabilă, în definitiv strict fizică. Deci nu există. Sensibilităţile mele morale, lingvistice şi estetice nu sînt argumente pentru detractori-dumneavoastră. Totuşi, şi mie îmi vine să-mi fac loc cu mîna prin norul scăpărat din fumul ingnoranţei, şi eu aş vrea să nu aud sonorul limbii române scrijelite în dezacorduri şi să-mi obosesc ochii cu scrieri cu prescurtări englezeşti şi fără diacritice. Nici gemetele  de bună-voinţă ale „mamelor Theresa” nu mă prea lasă să dorm bine, căci nu-mi doresc partide de amor apostolic şi apostrofări în grup. Muzica sferelor care n-au atingere ideatico-intelectuală în ceea ce mă priveşte, zău că aş pune-o pe mut. Cît despre „halucinaţii” îmi permit şi eu să am deliruri de idei fără a-mi limita spaţiul de desfăşurare şi a-mi menaja „adrisantul”. Cît despre estetica existenţei şi pe mine mă oboseşe lipsa de „simţ”, şi zău că mă simt violată de cîte ori merg pe stradă cînd văd cum neîngrijirea, lipsa de construcţie a imaginii sau „naturaleţea prea naturală”, lasă o dîră de prost gust şi „parfum” care te face să întorci capul – dar nu spre, ci dinspre. Tocmai aceia sînt „moraliştii”. Dar, drept să vă zic, eu îi invidiez. Aş schimba şi eu idiosincrazia mea la ignoranţă cu una la fumul de ţigară. Fumul de ţigară se disipează în aer, rapid, însă ignoranţa rar îşi găseşte aerul inteligenţei care s-o rarefieze.

Huelga a la japonesa sau manifestul omului revoltat

Etichete

Bologna, catalani, criză, delir, disperare, grevă, sine

Protestele studenţilor de zilele astea din Catalunya împotriva procesului Bologna mi-au dat şi mie curajul să-mi pun în piept un ecuson cu „grevă japoneză”. Aşa cum consistenţa manifestaţiilor catalane e îndoielnică, am zis şi eu să-mi arog dreptul de a trece motivele şi obiectul protestelor mele sub semnul ambiguităţii perceperii lor de către cititori. Pentru prima dată constat că eu şi catalanii am putea avea ceva în comun. Nu indiferenţa, indolenţa şi necunoaşterea realităţii, ci un atare relativism chestionabil al subiectivismului, al încruntării, al gestului ieşirii în stradă şi al strigării „durerii”. Explicit: şi eu mă aflu la răspîntia contestării unui sistem, în care totuşi accept să mă angrenez. Contest autorităţile, mijloacele şi scopurile, precum şi tratamentul asupra persoanei mele. De ceva vreme tot stau cu ecusonul în mînă, fără să îndrăznesc să mi-l înfig ostentativ în piept. Şederea în Catalunya pesemne îmi conferă mediul prielnic manifestării unui curaj orb şi, în esenţă precar, de a spune „Nu, pînă aici!”. Nu obişnuiesc să cer: nici să fiu văzută, nici să fiu ascultată, nici ca părerea mea să conteze pentru cineva, cu atît mai puţin să schimb un sistem al cărui angrenaj s-a obişnuit să lucreze într-un mediu sordid şi pestilenţial. Totuşi, dintr-o mină secată de orgoliu, mai clipoceşte deasupra mătasei broaştei reflexul unei împăunări a sinelui ultragiat. Spun „nu!” doar cînd ajung la căpătul putinţelor şi al posibilităţilor de încercare de a crea un spaţiu pentru vizibilitate. Şi aştept. Asta e, în fond, „filosofia” grevei japoneze: să faci ceva ca lumea să te vadă, poate aşa o să te ia în seamă. Sau măcar să te privească. Nici nu mai contează cum – chiorîş, strîmb sau empatic -, doar să ieşi din tabloul pictat cu indiferenţe. Apoi, să te asculte. Greva e soluţia marginală, alternativa disperat-haotică, ilegitimă sau legitimată în negativ.

Deşi cele mai multe greve sînt un fracaso, se pare că sînt singurele puncte de acumulare ale energiei umane în acelaşi timp rezidente şi reziduale, care nu se mai poate disipa şi investi în altceva, decît în revoltă. Grevele sînt eminamente actul omului revoltat. Cauza trece sub derizoriu prin natura actului şi totuşi, atitudinea grevelor e mereu însoţită de aceea măreţie de joasă speţă care îi conferă revoltatului o ultimă redută pe care să îşi cocoaţe orgoliul cangrenat, scuipat în piaţa publică şi spînzurat în faţa tuturor. Cînd viaţa nu mai are sens, greva îi dă unul. Îi conferă iluzia zemoasă şi lubrică a falsei existenţe, a posibilului posibil, deşi fiinţa sa e blocată în posibilul imposibil. Roata lumii n-are nevoie de omul revoltat, îl extirpă ca pe un organ bolnav şi nefolositor. Chiar dacă e putred, putreziciunea secretă uleiul ei care pune în mişcare motorul sistemului.

Grevele există pentru că oamenii nu pot accepta că părera lor nu contează. Pentru că nu-şi pot asuma condiţia nimicului în care se află şi pe care îl ilustrează cu precădere. Ei vor să se vadă la televizor în ochii celuia căruia îi cer să-i asculte. Vor victoria prin umilire, prin strigăt şi ignoră asemănarea lor cu personajul din tablourile lui Munch.

Şi eu, ca toţi revoltaţii, ştiu că greva e inutilă. În fapt, ca şi sforţarea, ca şi iluzia, în definitiv ca şi existenţa. Însă îmi este morcov. Morcov existenţial care, ontic, îmi dă îndrăzneala unui şut de a mă cocoţa pe un stîlp, „ascensiune” pe care, altfel,  condiţia mea de damă cu pretenţii nu ar permite-o. Ontologic se numeşte prostituţie, preacurvie. Greva e ca un fel de mască. Aştepţi ca ceilalţi să îţi spună că nu-ţi stă bine cu disperarea pe faţă şi că ar trebui să reintri în condiţia acceptării. Ăsta e succesul grevei. Cel mult să fii văzut că eşti. Ascultarea ce nu ţi s-a dat, nici nu ţi se va da. Aştept să văd dacă eu o să mă prind de asta înaintea catalanilor.

Aniversare magică

Etichete

aniversare, blogging, cifra trei, ironie, magie

Se zice că cifra trei ar avea conotaţii mistice, frizînd dimensiunea sacrului şi a perfecţiunii. Aşa că, aniversînd şi eu trei luni de blogging (hoy mismo) scot din pălăria fermecată, cu o baghetă şi mai fermecată, toate perlele care i-au adus printr-o minune (legată şi ea de cifra trei, desigur!) pe cititorii însetaţi de cunoaştere şi pierduţi în căutări existenţiale, pe blogul meu. Nu ştiu dacă să rîd, să plîng, să deplîng, ori să rămîn indiferentă la termenii motorului de căutare care frizează dimensiunea profanului şi a precarităţii. Cred că într-o lume întoarsă împotriva ei înseşi, ca cea a culmilor conştientizării are şi treiul dreptul său de a se pune cu susul în jos de oboseală, întorcînd fundul simbolisticii consacrate. Cu toate astea, recunosc că acea credinţă din popor a celor trei ceasuri rele vorbeşte mai mereu pe limba lucidităţii. Dar şi pe cea a ignoranţei, a ridicolului şi a absurdului din clipa tastării şi a click-ului.

All Time

caută	Vizualizări
futai romanesc	30
pe culmile constientizarii	12
laura paulet	11
paulet.wordpress.com	8
http://www.paulet.wordpress.com	7
paulet laura	6
futai	5
futai romnesc	5
declaratii de iubire	4
culmile muzicii	4
adi hazaparu	3
futaiuri romanesti	3
noica biciuit	3
canalefilme	3
lichenii	3
continutul farmecelor	2
anxietati	2
trag suge	2
pornografi adevarate	2
futaie romanesti	2
everdene.wordpress	2
laura	2
nas plural	2
cuvantul zgribulit;-propozitie	2
melodie nescafe brasero	2
futai la pielea goala	2
argument despre lene	2
gadjodillo	2
filosofie	2
melodia din nescafe brasero	2
narrativa de taguri	1
culmi in spaniola	1
„restul e cacat”	1
dragoste	1
oligofrenie	1
simptome la decolarea avionului	1
paulet.wordpress	1
apetit post fumat	1
recluziunea	1
daca te lasi de fumat iti sug	1
iti sug daca te lasi	1
cum sa ma las de betie?	1
10 cuvinte la singular	1
persoanele iii ii i	1
autism	1
futai mama si fiul ei	1
cum scapi de lene	1
mincare pentru pesti	1
persoanele i ,ii, iii	1
pornnografia	1

P.S. După cum puteţi observa, şi cea mai căutată sintagmă e relaţionată cu cifra trei (mai mult, chiar cu înzecirea ei!). Dacă mai punem şi denotaţiile expresiei în sine lîngă asta, sfîrşim în orgie simbolistică.