Sinuciderea prin altericid

Etichete

altericid, alteritate, autocraţie, celălalt, cosmonaut, crima perfectă, diavol, individuaţie, izolare, Jean Baudrillard, realitate, sine, singurătate, sinucidere, vid

Crima perfectă a unui „cosmonaut”

Există o cale sigură de-a muri şi de-a nu te mai întoarce niciodată la tine însuţi: aceea de a-l ucide pe Celălalt. De a-ţi transforma zarea într-o serie de clone ale tale. De-a ajunge la un asemenea grad de individuaţie încît să nu-ţi mai poţi ieşi din tine. Să rămîi prins în obscenitatea sinistră a interiorităţii proprii unde raporturile nu se mai manifestă, firesc, între tine şi alţii, ci doar între tine şi tine.  Odată cu realizarea „crimei perfecte” să ajungi să te însingurezi într-un aşa hal, încît în autocraţia ta să nu mai percepi decît lumea identică sie înseşi, prin excluderea oricărui principiu de alteritate. Nu ar fi ca şi cum lumea ar fi murit, ci ca şi cum tu însuţi ai fi murit şi ţi-ai fi ieşit din tine pentru a te privi şi-a te trăi, prin delegaţie, din afară. Şi ai fi ajuns să pluteşti, paradoxal, în vid, perfect izolat de orice contact cu realitatea. Prins în virtualitatea ta, să te multiplici la infinit, pînă la sufocare, asemeni unui cosmonaut damnat să nu se mai poată întoarce pe pămînt. În perfecţiunea asta a ta, de împlinire totală, să îţi trăieşti sfîrşitul cu voluptatea confortului de a şti că nu mai trăieşti pentru nimeni. Pentru că oricum „schimbul” între individualităţi e unul imposibil, chiar dacă sîntem destinaţi unul celuilalt, şi nu unui destin individual. Dar ce să  ne facem cînd, vorba lui Baudrillard „acestă lume reală” este mult prea obscenă, cînd seducţia nu mai este o etapă de construcţie sau cînd preliminariile ei se duc la un mare gol de fiinţă prin imposibilitatea împlinirii? Amăgirea nu mai poate funcţiona şi altericidul nu ţine, în fapt, de noi, pentru că „diavolul, după ce a cumpărat umbra omului, o reciclează”.

Decalogul unui fraier

Etichete

decalog, demnitate, destin, fraier, ghid

Ghid de demnitate

I sailed like a swan/ I sank like a rock/ But time is long gone/ Past my laughing stock/(…) My animal howls/My angel’s upset/ But I’m not allowed/ A trace of regret// For someone will use/ What I couldn’t be…” (Leonard Cohen, I can’t make the hills – The Book Of Longing)

1. Un fraier nu ar trebui să-şi deplîngă nicidecum condiţia. Ar trebui să-şi poarte cu onoare crucea, fără lamentaţii inutile, fără a tînji după un alt fel de destin şi fără a se raporta la norocul altora.
2. Un fraier ar trebui să priceapă că atît i-a fost dat. Trebuie negreşit să fie mulţumit cu firimiturile primite de la un demiurg zgîrcit şi să nu se aştepte ca vreo zînă bună să-l invite la vreun festin.
3. Un fraier nu ar trebui să urmărească o relaţie de cauzalitate între acţiunile sale şi dobîndirea unui statut meritoriu.
4. Un fraier nu ar trebui să se bată pentru locurile din faţă, de lîngă scenă, cînd are deja scaunele rezervate în fundul sălii de spectacole ale vieţii.
5. Un fraier sub nici o formă nu ar trebui să-şi dorească ca devenirea lui să primească legitimarea unui reflector. Ar fi mai mult decît indicat să înveţe să se simtă confortabil în conul său de umbră.
6. Un fraier n-ar trebui niciodată să pretindă din partea celorlalţi recunoştinţă, compasiune, înţelegere şi valorizare.
7. Un fraier ar trebui să se împace cu ideea că nu e capabil decît de lucruri banale şi în nici un caz de acţiuni memorabile.
8. Un fraier ar trebui să accepte că visele lui nu vor deveni niciodată realitate, pentru că-i sînt aşezate mult prea sus decît s-ar putea cocoţa el după ele.
9. Un fraier ar trebui să priceapă că dragostea celor puţini pentru el stă în faptul de a le fi pe plac oricînd, oriunde şi oricum.
10. Un fraier ar trebui să înţeleagă că împlinirea lui n-ar putea fi decît ajutorul pe care li-l dă celorlalţi pentru a deveni ceea ce el nu a fost în stare să fie.

Jugul la bou trage

Etichete

înhămare, bou, dominare, jug, libertate, obişnuinţă, obligaţie, slăbiciune, subjugat

Nu-i firea omului să iubească neatîrnarea şi libertatea de-a fi. Dacă nu s-a născut subjugat, atunci va căuta să se subjuge în cel mai scurt timp posibil. Dacă n-a avut ghinionul să se nască şi să se de dezvolte chircit, sub un sistem de  restricţii şi represiuni ale sinelui, atunci, îndată ce va căpăta conştiinţă, îşi va căuta acele instanţe dominatoare care să-l supună. Aşa, voit, eminamente electiv, omul-bou, în loc să se înhame la croiala şi cultivarea propriei individualităţi, se va lega la cap cu un destin care nu e al lui. Va spune nu autocraţiei, şi da acelui dintre oameni care îl va supune mai întîi printr-un sentiment, şi-l va ţine apoi legat prin obişnuinţă, comoditate, frică şi obligaţie. Cînd deja bine subjugat şi dirijat zdravăn şi abil de hăţuri îi va sări în faţă o posibilitate de salvare, nu se va smulge – deşi el ştie că descleştarea n-ar fi doar o utopie. El se simte bine aşa, animalul de companie al cuiva, căruia îi mulţumeşte pentru zgarda de la gît pe care i-o strînge cu dragoste (sau nu), zilnic, din ce în ce mai tare (dar aproape pe nesimţite), şi pentru lesa care îl ajută să nu se rătăcească. Nu-i trebuie vreo nebunie sau vreo fata Morgana alături de care să sfideze lanţul şi să-şi asume desprinderea.  E motanul cu fundiţă care trebuie să zică programatic „miau” ca să înduioşeze, drept răsplată c-a fost ales de un stăpîn care nu-i face chiar aşa de rău precum poate c-ar putea să-i facă vreun altul. Pentru că o dată şi bine a optat pentru înţărcuirea care-i oferă iluzia apartenenţei, care e negaţia singurătăţii şi amăgirea rostului. Ipostaza de oaie îi vine ca un costum călcat la dungă şi-l fereşte de oprobriul celorlalţi. Încearcă să-i convingă pe ceilalţi că-i fericit la plug şi la aratul moşiilor altora, ceilalţi îl cred, şi într-un final ajunge să creadă şi el. Nici nu-şi mai aminteşte de vremurile de mustang rebel, cînd îi plăcea vîntul îndrăznelii de-a fi biciundu-i grumazul şi nu se lăsa încălecat cu nici un chip. Deşi era plesnit cu biciul, refuza să facă ce i se spune, dînd cu copita întru rebutare şi neoblăduire. Acum însă, e domestic şi îmblînzit. Mai mult decît îmblînzit. Răsîmblînzit. A devenit un bou.

Cartea de la jartieră

Etichete

ascundere, carte, cărţi, fiinţă, jartieră, pudibonderie

Unii le ţin între palme, alţii le poartă în buzunare. Unii le păstrează în bibliotecă, alţii şi le adună pe birou. Unii le poartă la jartieră, alţii ar merge cu ele la rever. Unii le înşiră pe buze şi din vîrful degetelor, însă cei mai mulţi le păstrează în gînd, în amintire şi-n în corpul lor de idei. Unii le resimt ca pe un blestem, alţii le iau ca pe o obişnuinţă, prea mulţi ca pe o obligaţie şi destui ca pe-o plăcere oarecare.

Esenţial este că nu există om care să nu aibă în bagajul său fiinţial, ascuns printr-un ungher de trup sau de suflet, măcar o carte. Se întîmplă ca acea carte să fie atît de bine ascunsă de ceilalţi şi poate chiar de el însuşi, dată uitării sau exilată la o periferie, încît, la un moment dat, să se creadă că nici nu există. Pentru a redescoperi cărţile din noi este însă nevoie de un gest inedecent, de dezvelire, de o pornografie simbolică care să readucă în vizibil acea dimensiune sensibilă şi diletant intelectuală a celor mai mulţi. Hai, să nu fim pudibonzi!

Plasele omului-mască

Etichete

altericid, ascundere, furie, Iona, lume, mască, nemulţumire, om, orgoliu, plase, singurătate, trsiteţe

Sînt oameni cărora le repugnă laudele şi nu ştiu cum să primească un compliment. Ei sînt oamenii care se maschează nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a se ascunde mai bine. Acei oameni preferă rolurile sociale de după cortine, alegînd existenţial tristeţea culisei şi nu fremătul scenei. Sînt cei care-i pîndesc şi-i aşteaptă dindărătul măştii pe cei care le-ar putea vedea faţa.  Deşi lor le este ruşine cu ea, şi teamă, şi nu ştiu cum să şi-o mai oculteze.

Ei sînt orgolioşii. Oamenii mîndri şi pretenţioşi, care îşi selectează vecinătăţile pînă la însingurare. Lor nimic nu le place şi nimic nu le convine, şi ar arunca anatema furiei lor peste lume, pînă ce ar plesni şi-ar ieşi viermii din ea într-o ploaie de dezgust. Ei sînt fraţi de cruce cu sictirul şi cu lehamitea. Mizantropi şi sinucigaşi în acelaşi timp, s-ar distruge şi pe ei odată cu toţi ceilalţi. Aceşti insenisbili se recomandă a fi autofili.

În realitate însă, aceştia nu sînt decît nişte autofobi, care se tem de ei înşişi şi de aceea îi resping pe ceilalţi. Îi resping mai cu seamă pe cei pe care îi iubesc şi de cei de care ar avea nevoie să le fie alături. Legea lor e fuga cu masca pe faţă de cei care le cunosc chipul. Le repugnă lucrurile simple pentru că le sînt inaccesibile. Precaritatea o resimt ca reprobabilă pentru că nu i-au cunoscut mrejele şi potenţialul facil fascinatoriu. Îşi fac un blazon din faptul că sînt diferiţi, dar tînjesc după similitudinea cu ceilalţi care i-ar aşeza lîngă şi nu faţă în faţă cu cei în preajma cărora, conjunctural, se află. Se prefac nepăsători cînd suferă nespus, se dau puternici cînd se simt complexaţi şi se apreciază ca fiind învinşi. Şi atunci, ca nişte cavaleri ai adevărului, şi-ar înfige pumnalul în inimă într-un gest demonstrativ, însă, mediocri cum sînt, nu ajung decît pînă la nivelul ideatic al actului şi nu la realizarea sa.

Ei sînt cei care cîndva umblau cu sensibilitatea la vedere, pînă cînd şi-au dat seama că nu pot rezista în societate în pielea goală, înveliţi doar cu iluzii. Aşa că şi-au înfăşurat corpul într-un palimpsest de plase, pînă cînd accesul la ei şi la interioritatea lor nu se mai putea face prin nici un soi de undiţă. Şi-au ţesut burta de peşte, care nu mai putea fi spintectată nici măcar de ei înşişi, ca să se lamenteze spunînd „Iona sînt eu”. Şi-aşa s-au condamnat la moarte. Prin altericid.

Duhoarea unui salcîm

Etichete

alteritate, nimic, parfum, salcîmi, singurătate, stradă, vară

Miroase îngrozitor de frumos a salcîmi pe strada mea. Şi morţii nu-i pasă de felinarele din ceasul nopţii, nici de lucrurile care încă au mai rămas aprinse într-un suflet. Reclamă pleoapa, să stingă orice dorinţă, să înnăbuşe orice speranţă. Ca şi cum n-ar fi decît nimicul şi singurătatea.

Mirosul de mort din mine începe să pută a hoit de hienă.

Povestea lupului. Varianta cu şi pentru adulţi

Etichete

confesiuni, fabulă, lupul moralist, păcălici, ticăloşii, vulpea

V-aţi întîlnit cumva, de curînd, cu lupul, pe stradă? Ziceţi foarte siguri pe dumneavoastră că nu, totuşi, nu ştiu cum se face că aţi fost văzut şi auzit stînd de vorbă cu el. Vi s-a plîns de viaţa lui grea, de cît de mult munceşte, de ce ticăloşii i se întîmplă şi v-a reamintit cît de dibace şi priceput e la ceea ce face, cît de pocăit e în ceea ce priveşte viciile şi cît de oropsit de ceilalţi şi de soartă. Evident, nu a ratat prilejul de a o bîrfi puţin pe vulpea cea şireată care se întrece cu greierele la cîntat în miezul verii. Cică nu doar că l-aţi crezut pe cuvînt, dar i-aţi mai şi ţinut isonul, cu empatie. Chiar aţi ieşit împreună şi la o bere (fără alcool), pînă la un ceas tîrziu din noapte, perorînd despre morală şi căutîndu-i pe toţi cunoscuţii de bîrna din ochi. Tare grijuliu şi preocupat se mai arăta lupul faţă de existenţa dumneavoastră! V-a confortat rapid. V-aţi simţit tare bine vorbind, i-aţi făcut chiar şi confesiuni. În privinţa unora cred că aţi fi putut să vă abţineţi, să fiţi mai discret, nu era cazul să vă trădaţi prietenii. V-aţi lăsat influenţat, aţi acceptat chiar şi sfaturi fără să crîcniţi şi fără să vă-ndoiţi. Chiar trebuia să vă puneţi tot sufletul pe tavă?  Da, lupul e de gaşcă. E plăcut şi dibace la vorbă şi iute la faptă. Naiv ce sînteţi! Aşteptaţi să vă treziţi mîine cu secretele ce i le-aţi spus pe buzele tuturor. „Placa” ce v-a zis-o dumneavoastră o va vinde la toată lumea. Chiar cu un profit considerabil din ceea ce i-aţi furnizat. Ce v-a mai păcălit lupul! Chiar nu v-a intrat nici un fir din părul lui în ochi să vă prindeţi că de fapt era vulpea?

Ostracizarea omului complicat, capodopera ignoranţilor

Etichete

absurd, abuz, alambicat, complicat, condamnare, ignoranţi, ilegitim, Inchiziţie, omul complicat, ostracizare, pretenţios, torură

Asistăm pasivi şi resemnaţi, ca ruşinaţi de o tară contagioasă pe care o purtăm, la o execuţie masivă a sensului pozitiv al noţiunii de complicat. Cei „proşti, dar mulţi” s-au cocoţat pe baricadele ignoranţei şi de acolo au decretat, pe limba lor peltică şi slab articulată, condamnarea complicatului. Vă oferim şi traducerea raţiunii-manifest a acestui masacru în plină desfăşurare: „De astăzi, să fie exilaţi la periferia societăţii, reduşi la tăcere, toţi acei care vor pune beţele lor ţanţoşe în roţile bunului mers al lumii, cu ale lor minţi întortocheate şi blestemate care-i fac pe ceilalţi să se abată de la calea firească a simplităţii”. Fără judecată, fără proces, ca într-o colonie penitenciară kafkiană, după modelul holocaustului, ignoranţii au început să-i deporteze pe oamenii complicaţi în deşertul fiinţei. Au făcut-o instinctiv, nu programatic, simţindu-se încolţiţi de-o forţă incapabilă s-o gestioneze prin capacităţile proprii. Au folosit metodele de tortură cele mai dureroase: incendierea cetăţii ideologice, siluirea conştiinţei, punerea în cămaşă de forţă a ideilor, scoaterea limbii pentru a face imposibilă pronunţarea unor anume cuvinte, masacrarea gîndirii, ruperea coloanei vertebrale a procesului cognitiv etc.

„Datorită” monstruoasei coaliţii,  tot ce este complicat a fost supus oprobriului şi situat într-o paradigmă a falsului, a stranietăţii, a dificilului. Aşezat sub spectrul peiorativului, orice sau oricine a primit atributul de complicat a devenit automat un fel de ciumat, care trebuie evitat pe cît posibil şi pîrît ca existent ilegitim. Automat, toţi acei indivizi catalogaţi complicaţi au fost ostracizaţi pînă la pierderea oricărei raţiuni de-a mai exista. Au fost biciuiţi cu injurii în public, pînă la ţîşnirea lacrimilor de durere. Li s-a scuipat între ochi acuzaţia de înşelăciune şi de vrăjitorie fără a putea sări să nege minciuna.

În continuare, ei vor fi ţinuţi în mod constant şi sistematic într-un beci al cunoaşterii, biciuţi cu sintagme murdare şi apoi puşi să mărturisească faptul că sistemul lor fiinţial este fals, criminal şi ilegitim. Inchiziţia ignoranţilor va triumfa pentru că aceşti oameni ori vor înnebuni, ori se vor lăsa păgubaşi, îndoindu-se de sine. După această spălare de creier survenită pe fondul unei epuizări, vor ajunge să creadă că termeni ca „alambicat”, „întortocheat”, „pretenţios”, desemnează cele mai mai grave orori ce se pot găsi pe lume, fiind defecte ale lor constituive, şi nu calităţi de admirat. Simplismul, şi nu simplitatea, astfel vor triumfa. Lumea va fi curăţată de morbul complicaţiei, care nu lăsa să se îndrevadă aşa-zisa „naturaleţe” a „purităţii” ei constitutive . Indivizii precari şi nu fireşti, cum se pretind, îşi vor îndesa mai bine laurii victoriei pe frunte, să nu cumva să le cadă atunci cînd apleacă fruntea spre a servi unui zeu al ignoranţei.

Totuşi, omul complicat, cînd s-ar ridica din mizeria în care l-au coborît ceilalţi, ucigîndu-l simbolic, „pre mulţi va popi” şi el. Îniverea lui va fi însă discretă, subtilă şi încărcată de sens cum i-a fost şi existenţa în gînd, gîndire, idee şi cuvînt.

Bucuria de-a fi în căcat

Etichete

închipuire, căcat, demiurg, frumuseţe, iluzie, masochism, mizerie, noroi, oameni, scatofilie, urît, utopie, viciu

Sînt oameni cu o atracţie deosebită pentru gustul mizeriei. Care cheamă semi-incoştient  înspre ei ticăloşiile celorlalţi. Cărora li se întîmplă urîtul şi li se răsplătesc eforturile prin împroşcarea cu noroi. Pentru că, în fond, ei înşişi aleg să se lege afectiv şi mental de acei oameni şi de acele spaţii cu potenţial destructiv, care să îi consume organic, să le cangreneze ţesuturile cu substanţe acido-veninoase. E greu de spus pe ce filieră vine această stranie predilecţie, dacă pe cea a masochismului, a scatofiliei ori a viciului.

Curios este că aceşti oameni care electiv se înscriu în orizontul mizeriei aşteaptă creşterea celei mai frumoase dintre flori în acel spaţiu care oferă practic condiţii imposibile pentru dezvoltarea frumuseţii. Asta e provocarea care le devine scop suprem şi justificare în existenţă. Îşi doresc să cunoască acea strălucire care poate fi obţinută doar prin reflexia razelor de soare în ciobul de stilclă din noroi. Asemenea unor demiurgi închipuiţi vor să sfinţească acel loc sau să mîntuie acel om, să-l transforme în ceva ce fără ei n-ar fi putut deveni, şi asta să le fie opera vieţii. Indivizi cu obsesia ideii formative a celorlalţi şi-a spaţiului, falşi pedagogi şi rateuri ale propriei vieţuiri, mai speră să-şi găsească sensul în încercarea de-a înfăptui, undeva sau în cineva, un miracol. De ce ar alege frumosul în care nu e nici o nevoie de ei, care e constitutiv perfect? De ce-ar alege Paradisul opulent în perfecţiunea banalului, în detrimentul Iadului, unde pot arde sub flacăra multiformă a dezgustului care îi face să sară-n sus la orice pîlpîire cît de mică?

De fapt, oamenii care aleg mizeria aleg provocarea, supliciul asumat întru găsire, formare, creare. Ei vor să transforme imposibilul în posibil, deşi ştiu prea bine că acest fapt este o nălucire, o utopie. Ştiu prea bine că astfel fac o alegere irevocabilă. Îşi asigură nefericirea pentru totdeauna în faţa fericirii oricum iluzorii şi efemere. Dar pentru ei asta este singura expresie sub care pot exista, blestemaţi a priori. Nu le plîngeţi de milă, în mizeria lor, ei sînt, într-un fel, fericiţi.

Mlaştina omului obosit

Etichete

abandon, înec, dezgust, laşitate, lene, mlaştină, oboseală, om, plictis, renunţare, salvare

Nimic nu e mai periculos pentru individ decît complacerea în plictis şi‑n lene. Lăsîndu‑se dominat de nemulţumiri profunde, de neajunsuri esenţiale, de frustrări legitime, se afundă pe zi ce trece în propria mizerie ca într‑o mlaştină. Pe măsură ce trece timpul fiinţa devine din ce în ce mai irecuperabilă. Se mănîncă pe interior, se degradează pe dinafară. Nu mai este în stare să se motiveze, să se determine. Adîncit şi inert în starea sa, omul ratează toate posibilităţile de salvare ce i se oferă. Întoarce privirea de la mîinile întinse pentru a‑l scoate din mocirlă, pentru că pentru el totul a devenit lipsit de sens. Cu toate astea, omul care se scufundă nici nu este indiferent, nu are un confort al lenei. El este omul obosit de sine şi de toate, căruia îi trebuie din exterior mai mult decît o mustrare strigată de la distanţă. Cu fiecare clipă în care simte că se afundă mai mult devine mai disperat în paralizia şi‑n neputinţa lui, mai dezgustat de sine. Viciul lui suprem este renunţarea cleioasă ca o pînză de păianjen. Idealizîndu‑şi trecutul, tînjeşte după acea vîrstă de aur cînd, în virtutea naivităţii şi‑a obstinaţiei de‑a deveni şi de‑a se construi, se arunca în toate provocările. Cînd se gîndeşte la cît de curajos era şi la cît de laş a devenit! Cît de multe visuri avea şi cîte corăbii i s‑au înecat! Fără doar şi poate, prematur. Dar, asta e. Ce să mai facă acum? El ar face, dac‑ar putea. Aşa îşi spune, anesteziîndu‑şi conştiinţa. Întreaga lume se mişcă în jurul lui, provocîndu‑i nostalgii. Oricum, dacă s‑ar putea motiva să iasă din mizeria asta, ar fi defazat. Cîte lucruri a pierdut, cît de departe i‑au devenit toate! Cum să se mai întoarcă la ceea ce a abandonat? Cum s‑o mai ia iar de la capăt, acum cînd a văzut că viermele învinge de fiecare dată? Şi totuşi, aşa nu poate rămîne. Îi era fără doar şi poate mai bine înainte. Ar vrea să ierte toate ticăloşiile, să uite toate dezamăgirile. De fapt, pesemne că a şi trecut peste ele, văzînd că mai rău e fără rău. Cît ar vrea să mai găsească o justificare, să se întindă după o nouă iluzie, să se cufunde într‑un supliciu constructiv şi nu într‑unul destructiv. Este oare prea tîrziu?