Viaţa în jurul cozii (I)

Etichete

a face, a fi, a putea, ambiţie, ataraxie, distrugere, facil, figuri, final, hedonism, previzibil, provocare, stupid, succes

Ambiţia individului domestic

De prea timpuriu, inconştient şi cu o dedicaţie exhaustivă, nejustificată, ne livrăm ambiţiilor stupide. Dorim să fim protagoniştii unor demonstraţii „de forţă”, surmontînd ostentativ şi spectacular, în văzul lumii, limite facile. Din neputinţa de a ne depăşi condiţionările sau complexele reale, de mici copii ne facem ţeluri existenţiale din nimicuri mărunte. Mai întîi ne spargem capul, în acrobaţii la bătătorul din faţa blocului, să le demostrăm celorlalţi că nu ne e teamă de „figurile” la înalţime. Apoi, adolescenţii fiind, ne întrecem în numărul de grade şi sticle de alcool consumate, după care cădem sub masă. De tineri, ne măsurăm în numărul de partide de sex desfăşurate pe noapte pe care reuşim să le realizăm cu cît mai mulţi şi cît mai străini, pînă la epuizarea somnolentă din zori. În tot acest decurs urmărim să fim şi cei mai vizibili din punct de vedere fizic, şi cei mai remarcaţi intelectual. Ne zbatem pentru podiumuri pe care nu ştim de ce am vrea să urcăm, dar de pe care cocoţaţi ne place să ne declamăm superioritatea. Maturi fiind, ne punem în gînd să ne demonstrăm opusul: că nu mai avem nevoie să ne mai riscăm viaţa la înălţime pentru un plus de adrenalină, că ne putem debarasa oricînd de vicii, că putem rămîne fideli unui singur om care nu ne incită şi că succesul ne lasă indiferenţi. De fiecare dată, negreşit, reuşim.

Aşa ne trecem viaţa, ne irosim energia şi durata, şi ne rătăcim rostul. Ascultînd de o voce malefică ce-o creştem şi-o edităm strîmb în noi, care mai întîi ne împinge la un hedonism necontrolat şi apoi ne aruncă pervers în braţele unei ataraxii ilegitime. În tot acest decurs în care ne demonstrăm precar, frust şi fără vreo raţiune reală integrată proiectului de-a fi, „că putem”, de fapt, nu realizăm nimic; ci distrugem, neprogramat dar sistematic, orice şansă autentică de-a deveni propria noastră măsură. Noncomformişti, îndrăzneţi în aparenţă, nu facem în esenţă decît să ne conformăm, din pricina unei insuficienţe personale. Cînd ne lăsam, nu ne lăsăm pănă la capăt, cînd ne opunem nu ne opunem decît parţial. Vrînd să devenim speciali, rămînem, în fiecare moment, banali. Vrînd să fim perfecţi, sîntem mereu cei cu un handicap vizibil. Optînd pentru comportamentele cele mai la îndemînă, riscăm ceea ce ştim că nu contează dacă vom pierde (sau ştim că nu avem cum să pierdem). Nu provocăm niciodată la duel comodităţile, convingerile împrumutate, dar confortabile, defectele native, deviaţiile comportamentale înscrise în ADN, temerile paralizante, handicapurile psihice şi fiziologice. De aceea avem, mereu, de cîştigat. De aceea, nu ne simţim, nicicînd, cîştigaţi, întorcîndu-ne haotic viaţa cînd la 90, cînd la 180, cînd la 360 de grade. Nu facem decît să ne învîrtim în jurul cozii, revenind mereu în acelaşi punct 0, din care am căutat mereu să plecăm. Provocările pe care ni le lansăm au, întotdeauna, un final previzibil. Iar noi am avut întotdeuna nevoie de garanţii, nu de libertatea de-a ne înşela. Pentru că, de fapt, nu sîntem în stare să ne asumăm niciodată nici un risc. Fiindcă ştim, tacit, că nu putem nimic. Şi fiindcă ne iluzionăm cu gînduri prefabricate că, păcălindu-ne cu reuşite facile, ne putem oricînd eutanasia conştiinţa. Dar nici asta nu putem.

Refluxul unei obsesii

Etichete

alături, înec, distanţă, existenţă, final, gînd, lucruri esenţiale, mare, neant, obsesie, părăsire, reflux, sine, singurătate, suflet, tristeţe, vicii

Printre puţinele lucruri pe care le-am învăţat la vreme sau le-am intuit din timp este că doar trecerea pe lîngă lucrurile esenţiale e singurul fapt de neiertat într-o viaţă de om. Şi-atunci mi-am sculptat miracolele, surpinzător întîmplate, în gînd şi-n inimă, în chip de viciu sau de obsesii, eludînd orice-ar fi putut interfera frumuseţii lor de-a mi se fi petrecut tocmai mie. Pentru ele mi-am vîndut sufletul fără a sta la îndoială, mi-am abandonat comodităţiile, mi-am transgresat fobiile, mi-am eludat trebuinţele, mi-am defrişat împrejurimile şi mi-am masacrat pasiunile. Oferirea totului în schimbul a „nu ştiu ce” nu a fost însă nicicînd o opţiune, ci mai mult un act reflex. Spontan şi aproape necondiţionat, disperat şi aproape inconştient. Cu toate astea miracolele mi-au fugit mereu ca nisipul printre degete şi mi s-au evaporat din existenţă mai degrabă ca spuma de mare. Tristeţea care mi-a rămas întotdeauna de pe urma lor, ca un preinfract provocat de o fericire prea mare pentru o fiinţă searbădă, mi-a fost balsam amar peste o rană care se căsca şi mă înghiţea în chip de consolare precară ca o burtă de peşte. Chiar şi-aşa mi-a fost mai bine dintotdeauna, doar să nu mă părăsească de tot memoria lor, ca o fantomă bîntuindu-mi sinapsele. Mă bucuram, părăsită şi dezorientată, să mai pot simţi undeva într-un cotlon de inimă că ceva putrezeşte – semn că ceva a existat.

M-am simţit mereu protejată aşa, înghiţită, – de-o bere rece, de-un fum gros, de-o viteză prea mare, de vreun copac prea înflorit, de un freamăt extatic ori de vreo foaie de hîrtie prea impregnată de idei. Toate astea însă niciodată n-au făcut nimic fără o prezenţă anume alături – într-un lîngă de la o distanţă de gînd, de unde să mi-o pot alătura empatic oricînd.

Mă ia cu friguri de la inimă cînd mă lasă obsesiile, cînd viciile îşi pierd savoarea şi gîndul nu mai pipăie decît neantul vîscos care mi se prelinge prin muşchi. Imaginea mea din oglindă se volatilizează şi rostul de-a fi se  îneacă asemeni unui soare care se răzgîndeşte chiar în clipa de dinainte de a răsări. Degeaba se mai agită marea atunci ademenindu-mă cu valuri. Singurătatea mă ia de la stomac, cu greţuri, asemeni unui rău de mare care mă face să dau afară orice rest de vitalitate. Lîngă nu mai sînt decît eu atunci cînd gîndul se izbeşte de un perete de sticlă hidos şi artificial construit din cealaltă parte. Rămîn un eu pe care nu-l mai percep în lipsa rostului ce mi-l oferea obsesia pe care o simt agonic cum se închide în melcul ei pentru a muri. E clipa refluxului cînd esenţialul se-ndepărtează de mine fără a-l putea opri cu nici un urlet.

Căutarea nu are nici un sens, nici aruncarea în larg. Sinuciderea se petrece de fiecare dată la mal. La malul la care se îneacă toate miracolele care mor încolăcite-n flori.

Finalul unui învins

Etichete

învins, competiţie, cursă, cutie de viteze, decor, derapaj, direcţie, echipă, final, pilot, pistă, podium, premiu, sens, victorie, şampanie

Nu, finalul nu-i atunci cînd s-a terminat. E atunci cînd nu mai poţi. Cînd frînezi brusc în faţa liniei de sosire şi abandonezi cursa. Pentru că ţi-ai dat seama că întreaga cursă fusese aranjată. Nu conta că aveai să fii primul sau ultimul dintre toţi. Cursa fusese măsluită de un demiurg rău de la început. Numai că tu, naivule, nu ţi-ai dat seama. De fiecare dată cînd ai simţit că te lasă puterile îţi invocai voinţa şi continuai, de parcă ai fi trăit o competiţie legitimă şi te-ai fi înscris pe o direcţie predestinată. Naivule, habar n-aveai c-ai greşit pista. Şi ştii ce? N-ai greşit numai pista. Ai greşit şi sensul. Ai greşit şi echipa. Ai fost prea atent la ce ţi se comanda din cască şi aşa ai făcut numeroase excursii în decor, lăsîndu-te pradă atîtor derapaje necontrolate. Auzi, pilotule de duzină, cursa vieţii ăsteia nu-i de tine. Dar nimeni nu-ţi va spune asta vreodată. Uite, priveşte-i cu toţi se holbează la tine, oprit chiar înaintea locului unde comisarul de curse coboară steagul asemeni unei table de şah. Acuma, cînd îţi aminteşti, de cîte ori ai mai fost în pragul abandonului pe parcurs! Ţi s-a stricat cutia de viteze, parcă la un moment dat te-ai fi deplasat în marşarier, aşa te luau ceilalţi pe dinainte. Ai rămas şi fără frîne de mult prea multe ori. Inerţia te-a aruncat fără control din ce în ce mai în exteriorul curbelor. De fiecare dată, să ştii, a fost un miracol cel care te-a redresat. N-ai fost tu ăla care te-ai salvat. Erau acei mecanici care te-aşteptau la boxe. Ei ţi-au fost prietenii de nădejde. Dar, în orgoliul tău tu visai la podium şi la şampanie. Le-ai muţumit numai cu inima. Visai la sentimentul de a-ţi merita locul din frunte şi de-a avea tăria de a-i suporta bucuria. Dar mereu negai că vei cîştiga. Din frică. Ai fost întotdeauna un superstiţios. Ştiai tu în sinea ta că răul se va întîmpla. Tu l-ai chemat la tine. Ţi l-ai provocat. Apoi ai dat vina pe drum. Pe pistă, pe denivelări, pe injusteţea competiţiei, pe manevrele neregulamentare, pe corupţia şi pe subiectivismul comisarilor de cursă. Deşi ştiai prea bine că numai tu eşti de vină. Că nu ar fi trebuit să te urci la acel volan. Ştiai de la început. Dar ai ţinut morţiş să-ţi transgresezi limitele. Cu potretele maeştrilor tăi în minte, ai vrut să-i imiţi. Dintr-un exces de admiraţie. Ai vrut să le arăţi lor şi să-ţi demonstrezi ţie că nu eşti un mediocru. Deşi ştiai că te minţi. Ştiai că supliciul tău va fi degeaba. Ştiai că sudoarea vărsată nu te va întări ci de va extenua pentru totdeauna. Vroiai ca să nu-ţi treacă durata fără să fii încercat să fii printre cei mai buni. Ştiai că străduinţa în sine, fără vocaţie nu e destul şi că unde vocaţie nu e, nimic nu e. Sperai la un miracol. La încă unul pe lîngă atîtea. Închipuitule! Stai acuma în locul ăsta de ruşine, supunîndu-te la auto-penitenţe. Finalul ăsta tot tu l-ai ales deşi e bine că încerci să te convingi că el te-a ales pe tine. Că era singurul posibil. Închizi ochii şi încerci să uiţi de toţi: de competitori, de coechipieri, de echipă. Ai vrea să treacă o maşină să te spulbere. Sau să tacă mulţimea. Ţi-ai putea închipui că te ovaţionează pe tine. Dar nu, din sufletul tău e un strigăt de disperare. Nu, nu vor mai fi alte curse îţi spui. Vrei acum să te faci nevăzut. Să dispari. Ai vrea să fi lovit un zid. Să-ţi fi luat foc maşina la vreme. Să te fi acroşat îndeajuns de tare cineva încît fizic să nu mai fi putut continua. Aşa, a fost din nou vina ta. Ţiganule! Ce spui? Că linia de sosire nu era malul? Nu, nu era. Era un val care te-ar fi dus spre altul. Şi tot aşa pînă ai fi ajuns în mijloc mării. Al mării de aplauze. Ai fi putut atunci să le mulţumeşti prietenilor, să te-arăţi mentorilor fără-a ţintui pămîntul cu privirea şi echipei să-i împrăştii de sus şampania. Nu, n-am fost să fie aşa pentru că n-avea cum. Deh, demiurgul ăla care a măsluit cursa. Dar stai puţin? De ce măsluire? De unde ai tras tu o asemenea concluzie? Aşa simţi? Îmi pare rău, nu e un argument plauzibil. Într-o cursă nu contează ce simţi. Ci ceea tu poţi. Iar tu ai hotărît că nu mai poţi. Aplauze, vă rog.