Ssst… îmi ascult audienţa privată

Etichete

destin, edificiu afectiv, esenţial, iubire, neputinţă, oameni perfecţi, perfecţiune, precaritate, părăsire, sens, spirit critic

„Dacă ura celorlaţi – covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase, este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt.” (G. Liiceanu, Declaraţie de iubire)

Am întîlnit şi oameni perfecţi. În care nu era nimic precar. În fiinţa cărora defectele erau pete de culoare care-i făceau nu hidoşi şi repugnaibili, ci fermecători şi seducători. Care, orice ar fi zis şi ar fi făcut era minunat. În faţa cărora spiritul critic n-a putut decît să lase neputincios garda jos. În fiinţa cărora toate abjecţiile, toate minciunile, toate căderile n-au însemnat nicicînd o ameninţare de a le clătina statuia din edificiul meu afectiv. Sînt cei cu care nu am apucat niciodată să „stau de vorbă” îndeajuns sau să petrec timp destul. Sînt cei care m-au făcut să nu îmi pară atît de rău că sînt, încît să decid că viaţa mea chiar nu are nici un sens (cît timp se găseau ei în ea nici nu aveam cum!). Sînt cei de care m-am lăsat luată simbolic de mînă şi condusă pe acoperişul lumii. Sînt acei cu adevărat neînlocuibili din inima mea, indiferent ce aş face sau ce ar face, unde aş fi sau unde ar fi, ce aş deveni sau ce ar deveni. Sînt aceia care au contat mai mult decît propriile neputinţe sau determinări. Aceia care m-au apărat şi m-au salvat de mine. Acei în prezenţa cărora şi gravitatea şi rîsul nu avut avut niciodată nimic derizoriu. Pentru care aş fi vrut să pot face ceva care să le lumineze destinul. Sînt cei care nu aveau cum să mă dezamăgească, chiar dacă au făcut-o. Aceia pentru care nici un efort nu a fost vreodată un sacrificiu, ci doar o bucurie inegalabilă de-a le fi fost alături. Nu ştiu dacă i-am iubit fiindcă erau perfecţi, sau erau perfecţi fiindcă i-am iubit. Nu contează decît faptul că pentru mine au fost şi sînt perfecţi şi astfel mi-au oferit şi mie sentimentul de-a fi perfectă, iubindu-i.

P.S. La un moment dat, trebuie să înţelegi că, deşi oamenii aceştia perfecţi te părăsesc sau îi părăseşti tu pe ei (într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, concret sau simbolic),  totuşi, rămîn cu tine şi nu trebuie să-i (re)negi.

Vorbe fără duh (III)

Etichete

esenţial, lucrurile esenţiale, oameni, plecare, păstrare, trecere

Despre esenţialul lucrurilor esenţiale

Poate că oamenii nu trec pe lîngă lucrurile esenţiale, ci lasă lucrurile esenţiale să treacă pe lîngă ei, înţelegînd că, dacă le-ar păstra, le-ar pleca de lîngă suflet.

Mofturile memoriei selective

Etichete

afect, alteritate, amnezie, anamneză, clipă, dată, emoţie, esenţial, gîndire, memorie, oameni, singurătate, stare, uitare, uituc, viaţă

„There’s just too much that time cannot erase…”

Sînt o uitucă. Mi se reproşează, mereu, din aproape toate sursele apropiate, că uit date, nume, atribuţii, obligaţii, termene, întîmplări, idei, informaţii, chiar convingeri, principii şi valori. Nu-mi amintesc chipul oamenilor cu care interacţionez zilnic, numele colegilor, al rudelor, al studenţilor, nu-mi mai amintesc nici măcar numele unor oameni care la un moment dat au poposit în viaţa mea. Nu-mi amintesc nici o dată esenţială: nici data cînd ar trebui să-mi vină bursa, nici data cînd trebuie să plătesc telefonul, nici deadline-ul proiectelor sau vreo dată de naştere, nici vreo dată, care în ordinea experienţelor esenţiale din viaţa mea a marcat ceva anume. Nu-mi amintesc mai nimic din miile de pagini pe care odată le-am citit, aprope nimic din sutele pe care le-am scris, nu-mi amintesc ce gîndeam acum doi an, o lună, o săptămînă, o clipă înainte. Nu-mi aduc aminte mai nimic despre locurile pe care le-am vizitat, nici un nume de muzeu, de stradă, de clădire, de personalitate istorică. Nu-mi amintesc ce vorbesc, nu ţin minte la ce anume mă înham, nu ţin minte să sun, să anunţ, nu ţin minte unde pun lucrurile, nu ţin minte că nu trebuie să uit, nu ţin minte că trebuie să mă concentrez să nu uit. Nu-mi amintesc mai nimic din ce am învăţat sau am trăit, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Nu-mi amintesc nici măcar ce mi-am promis mie la un moment dat că o să fac sau nu o să fac, că o să reacţionez sau nu o să reacţionez. Sînt o amnezică aproape absolută.  Trăiesc într-o dezordine în care orice sforţare cognitivă este o utopie, fiecare efort devenind în ordine pragamatică de prisos.

Cu toate astea îmi amintesc perfect stări şi senzaţii a căror memorie o resimt aşa cum îmi simt propria carne. Îmi amintesc golul din stomac pe care mi-l dădea preajma unui parfum anume, îmi amintesc tremurul pe care mi-l dădea atingerea unor degete anume, îmi amintesc emoţia aparte pe care mi-o oferea strălucirea unei priviri anume, îmi amintesc fiorul din faţa unei beri şi-a unei scrimiere anume, îmi amintesc sfîşierea lacrimii din urma unei despărţiri anume. Mi le amintesc pe acestea într-un număr infinit de culori şi de detalii şi în cea mai bogată paletă de percepţii senzoriale. Sînt o purtătoare de stări sublime, de stări de groază, de fericiri de nemăsurat, de dureri de neapreciat. Sînt oameni, lucruri, contexte, imagini, ipostaze pe care nu le pot uita fiindcă mi se perindă pe dinaintea simţurilor, prin anamneză, cu o concreteţe de-o pregnanţă suprinzătoare la fiecare evocare. Aşa mi se aleg oamenii semnificativi, aşa mi se împlantează în suflet sentimentele cele mai puternice, aşa mi se stabilesc convingerile şi credinţele de nestrămutat. Ceea ce îmi amintesc este ceea ce nu aş putea niciodată să uit, sînt clipe privilegiate, providenţiale care mi-au iluminat sensul vieţii şi au căpătat ubicuitate prin faptul că au stabilit natura definitivă a unor afecte insurmontabile.  

***

Uit mereu că nu sînt singură, că alteritatea e o prezenţă şi nu o himeră şi că asta e tot ce contează. Pentru că uit să-mi amintesc ce simt, nu ce gîndesc.

Decojind ceapa

Etichete

întîmplare, bine, braţe, ceapă, decojind, dig, esenţial, foi, frumos, inimă, lacrimi, miracol, realitate, rău, suflet, urît, viermi

Am decojit realitatea de visuri ca ceapa de foi, pînă la lacrimi. Ceea ce mi-a rămas este o inimă uscată, cu un miros înţepător de deznădejde. În miezul lucrurilor nu am găsit decît viermi care devorau hulpav şi nestingherit esenţa. Mi-am întors de fiecare dată privirea, alungînd priveliştea cu noi iluzii. De fiecare dată însă, imaginea revenea, mai pregnantă şi mai pestilenţială, atacînd mereu esenţialul.

Am trăit să văd cum putrezesc sentimente, cum se calcifiază ambiţii, cum se ciobesc gînduri, cum se dezintegrează fiinţe dragi. Am deprins să nu mai pun mîna la ochi şi să-ncerc să protejez miezul cu propria carne. Credeam că eu sînt imună, că pot suporta orice invazie de devoratori fără ca aceştia să-mi ajungă pînă la inimă, datoria mea fiind să-i protejez pe cei prea iubiţi. Însă, prin mine, ca printr-o folie transparentă şi fără de viaţă au pătruns viermii care au distrus tot ce aveam mai de preţ. Mereu mi-am imputat vina, cu lovituri repetate de pumnal, căzînd pe brînci. Însă, niciodată nu am reuşit nimic. Realităţile îşi vedeau de destinul lor, ca şi cum eu nu aş fi existat. Nici o pavăză aşezată de mine în faţa răului nu a avut tăria de a fi zid între frumos şi urît, între bine şi rău ori între miracol şi banala întîmplare.

Decojindu-mi fiinţa precum ceapa de foi, rămîn cu un suflet ca un şvaiţer şi cu o existenţă ca o piatră măcinată de valuri. Mă aşez îndărătul digului, unde se duc să moară în braţele viermilor toate moluştele fără cochilie.

Celor care mă salvează

Etichete

alegere, dragoste, esenţial, existenţă, fiinţă, mine, prietenie, sine

De cîte ori m-am rătăcit, nu m-au lăsat niciodată să mă pierd, pentru că ei nu m-au mîngîiat niciodată cu epiderma subţire a consolării. Ei mi-au întors de fiecare dată oglinda şi m-au ţintuit să mă privesc în ea cu luciditate, să mă dezgust de mine cu sughiţuri, să disper spasmodic, să mă dezbrac de crusta de pe suflet ca să-mi văd chipul de struţ plin de pămînt în priviri. Pentru ca apoi să mă apuc să mă debarasez de balastul din mine şi de praful din ochi. Să mă desprind din plasa idiosincraziilor ca dintr-un cocon şi să îmi cresc aripile necesare pentru a mă găsi acolo unde nu am curajul să mă caut. Să-mi fac din pietrele din suflet scări către un mine latent, să-mi fac din împiedicări paşi, din tremur emulaţie, din frică gesticulaţie şi din neputinţă un şir prodigios de îndrăzneli.

M-au ales ca să îmi doresc să cresc îndeajuns de înaltă ca să îi merit. Mi-au oferit privilegiul scoaterii din matcă pentru a-mi găsi ordinea curentului din apele în care mă scald. M-au scos din colivia de aur din deşert, ca să devin căutatoare de comori pe mare. M-au biciuit încet, ca să învăţ să îmi gestionez durerea. Nu m-au împins niciodată de la spate, ca să învăţ să merg singură fără cîrje. Mi-au dat bucuria ca să ştiu unde să caut fericirea. M-au lăsat singură înadins cînd mă agăţam de ei, ca să învăţ că îmi sînt alături tocmai atunci cînd izbîndesc să mă depăşesc fără ca ei să mă ţină de mînă.

I-am ales pentru că doar ei văd prin mine ca prin pînza neţesută şi doar ei ştiu să îmi vorbească în limba gîndului meu. M-am conturat şi m-am desenat pentru ei, fără să fiu conştientă că astfel încep, de fapt, să exist. Am încercat să fug de ei şi n-am reuşit niciodată să îi uit, pentru că imaginea mea din oglindă seamănă cu ei. Aşa mi-au devenit narcotic, viciu, prezenţă în absenţă, voce din off şi din in… side. Tot aşa am devenit o narcisistă şi o impohondră: toată ziua mă uit la mine să văd dacă nu cumva mă aflu în metastaza uitării de mine. Dar de obicei mă regăsesc doar bolnavă de dor de ei.

Ei sînt foarte puţini, adică atît cît să facă un plural. Nu îmi spun niciodată că mă iubesc, şi nici eu lor. Pentru că ar fi redunant. Cum să-i spui cuiva care nu te lasă să te ratăceşti cînd te pierzi? Limba română zice că poţi să-i spui prieten.