Cuvinte de acces la singurătate (II)

Etichete

absenţă, alteritate, celălalt, co-prezenţă, condiţie, destin, dor, dragoste, fericire, imposibil, memorie, nimic, Noica, posibil, prezenţă, reprezentare, sine, singurătate, suflet, tot

Dorul

Dacă mi-ar face plăcere să văd pe C., aş vedea-o mai des. Dar nu-mi dă o stare de plăcere, îmi dă una de fericire. Asta schimbă lucrurile. Bucuria e o limitaţie ce limitează, fericirea, una ce nu limitează. Am căutat-o în viaţă pe ultima, dar nu în această versiune.” (C. Noica, Jurnal de idei)

E culmea din suflet unde afectul este epurat de toate furiile, frustrările, pretenţiile, orgoliile, descumpănirile, aşteptările, dorinţele, instinctele şi demonii. E locul unde suspinul şi-a făcut un culcuş în braţele singurătăţii şi strînge posesiv la piept dragostea. Ce fericire bizară îl însoţeşte pe cel ce cade în această stare de dor! O fericire paradoxală care ustură, doare, muşcă, înţeapă şi siluieşte fiinţa pînă la o epuizare dulce-acrişoară. Ce frumoasă formă de fidelitate cu alteritatea se naşte din acest incest dintre sine şi reprezentarea celuilalt în sine!

Tot acest construct mentalo-sufletesc are o natură perfect paradoxală, traductibilă printr-o dihotomie antinomică nevoie-suficienţă: celălalt îţi lipseşte prea mult, dar ţi-e excesiv de prezent – fiindcă metafizic, el se află în tine într-o (re)găsire cu un ascendent care nu cunoaşte surogat sau echivalent. Tot ce se revarsă dinspre interior spre exterior este atunci nu o bucurie şi nicidecum un extaz, ci o fericire. Această fericire este largă cît poate conduce o privire spre nesfîrşit linia orizontului şi înaltă cît poate un om să-şi transceadă condiţia. Fericirea in absentia e comparabilă cu cea datorată prezenţei, diferind doar natura construcţiei ce se aşază pe fundaţia imaginaţiei, se înalţă ezitant pe stîlpii ştirbi ai memoriei, se bolteşte dureros sub arcurile nostalgiei, se tencuieşte neuniform cu impresii odată trăite şi se zugrăveşte cu gesturi (ne)întîmplate.

De prea multe ori ne chircim de dor ca de o durere de stomac cu spasme, atribuindu-i valenţa unei suferinţe fără sens, în loc să-l folosim drept un pretext-cadru pentru împlinire (ca un fel de posibil pentru imposibilul nostru) – în absenţă să trăim ca în co-prezenţă după exigenţele cele mai de seamă ale fiinţei, augmentînd frumosul şi bagatelizînd mizeria. Să preschimbăm slabiciunea şi abandonul în forţă şi iniţiativă. Astfel, să înlocuim Nimicul cu Totul, precum nişte demiurgi amatori care-şi contrazic temerar destinul.

Reclame

Dezamăgirea nu trebuia să poarte un nume

Etichete

aşezare, celălalt, conştientizare, dezamăgire, dezintegrare, eludare, fidelitate, fiinţare, fiinţă, fundaţie, grade de libertate, inerţie, obiect, reper, sincronizare, sistem de referinţă, sistem fix, sistem mobil, subiect, temelie

Dacă sufăr, înseamnă că eu sînt de vină.” (F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov)

Impropriu spunem că cineva ne-a dezamăgit. Niciodată în dezamăgire celălalt nu are statutul de subiect, ci de obiect. Ceea ce prea lesne desemnăm ca vină a unei persoane de a ne fi dezamăgit este de fapt corespondentul propriei dezavantajoase investiţii, inutile aşteptări, acaparatoare iluzii, supra-augmentate sentimente cărora le căutăm justificare şi raţiune de-a fi în celălalt. 

Toate aceste forme de prăbuşire a sinelui se datorează de fapt unei conştientizări iminente a proastei alegeri a terenului pentru fundaţia afectelor, ambiţiilor, visurilor. Terenul este eminamente acel ceva sau acel cineva pe seama căruia ne-am construit edificiile în care să fiinţăm, încredinţaţi de buna alegere a temeliei pentru  rostul pe care ne străduim să-l împlinim. Cînd ne construim mintal proiectul şi începem să funcţionăm ca şi cum ne-am fi clădit casa pe un pămînt ce nu se macină şi nicicînd nu s-ar putea surpa, de fapt luăm un reper mobil drept un reper fix. Transformăm abuziv subiectul în obiect şi-i cerem să se comporte ca atare.

Nu ne dăm seama că ceea ce credem noi că funcţionează pe baza unei aşezări definitive a unui sistem mobil pe o platformă fixă de fapt se petrece în virtutea unei sincronizări temporare a două sisteme mobile. Din această confuzie esenţială şi dezamăgirea pe care o punem în cîrca celor care ne trădează şi ne înşală, perminţîndu-şi mutaţii în virtutea gradelor de libertate proprii formei lor de existenţă. Nici nevoia de reper nu e de condamnat, însă ceea ce nu putem pretinde este ca ceva ce prin natura sa este mutabil să ofere garanţia stabilităţii formale. De aceea este absurd să pretindem o consecvenţă sau fidelitate celor pe care îi alegem ca obiecte de reper.

Provocarea fiinţială să ne fie adaptabilitatea şi capacitatea de a ne curba încît să nu pierdem contactul cu sistemul de referinţă pe care ni l-am ales – dacă încă mai credem în beneficiile acestuia sau mai simţim nevoia să funcţionăm în virtutea lui. Ori puterea de a ne desprinde din contextul inerţial pentru care la un moment dat am optat pentru a ne prinde într-un alt iureş, dintr-un alt sistem cu alte mize şi alte legi. Eludarea dezamăgirii ca pretext exterior şi impropriu pentru dezintegrarea fiinţială să ne fie unica garanţie şi normă inextricabilă a propriului sistem. Atunci singura dezamăgire să ne fie internă – vină interioară de-a a nu ne putea mobiliza prin noi înşine mecanismele care ne întreţin existenţa.

Paranoia şi alteritatea

Etichete

altericid, alteritate, autofilie, celălalt, derapaj, paranoia, rana, rebutare, singurătate, voodoo

Degeaba ne amăgim că sîntem prin noi înşine, începutul şi sfîrşitul, motivaţia dintîi şi scopul ultim, înfruntarea şi realizarea, cauza şi efectul. În fapt, nimic din frumosul, urîtul, reuşita sau eşecul a ceea ce întreprindem nu ni se datorează. Doar se petrece prin noi. Oricît de autofili ne convingem că ar trebui să fim, funcţionăm de fapt în paradigma alterităţii şi sub oblăduirea ei. Drept dovadă că atunci cînd devenim neputincioşi în singurătatea auto-impusă şi doar formal asumată, derapăm pe un drum bolovănos unde ne împiedicăm de noi înşine şi de propria neputinţă de-a mai fi. În fapt, ne fabricăm o rană care ne doare nespus ca să mai aibă rost să mai încercăm să ne ridicăm. Rana închipuită din mintea şi sufletul nostru creşte ca un puroi ce ne înăbuşă metabolizarea substanţelor vitale şi ne inversează optica existenţială. Ni se pare că deşertul şi arătura sînt realitatea, iar drumul neted unde cineva există pentru noi este o închipuire. Rebutarea forţată, altericidul artificial şi intenţionat ne înscrie rapid pe traiectoria nebuniei. Imperceptibil, devenim victimele masacrului comis cu instrumentele de tortură pe care noi ni le-am fabricat ca să ne scobim în rană pînă la os. Ne transformăm în nişte indivizi bagatelizaţi, ignoraţi, abandonaţi, lăsaţi, uitaţi. Paranoia autoflagelării noastre îl transformă pe celălalt într-o păpuşă voodoo. Nu este aşa cum ne convine să credem în virtutea egoismului nostru – răul nu ni-l facem mai cu seamă nouă, ci celuilalt. Însă celălalt este întotdeauna mai puternic, pătrunde în iureşul nostru demenţial şi ne salvează de noi înşine. Declicul ne aruncă fiinţa într-o ruşine faţă de grobianismul încercării noastre aberante de altericid. Şi, deşi sîntem recunoscători cu tot sufletul nostru recompus instantaneu pentru miracol, căutăm prea repede să uităm că sîntem cei mai norocoşi oameni. Pentru că am vrea să mulţumim şi nu ştim cum.

Sinuciderea prin altericid

Etichete

altericid, alteritate, autocraţie, celălalt, cosmonaut, crima perfectă, diavol, individuaţie, izolare, Jean Baudrillard, realitate, sine, singurătate, sinucidere, vid

Crima perfectă a unui „cosmonaut”

Există o cale sigură de-a muri şi de-a nu te mai întoarce niciodată la tine însuţi: aceea de a-l ucide pe Celălalt. De a-ţi transforma zarea într-o serie de clone ale tale. De-a ajunge la un asemenea grad de individuaţie încît să nu-ţi mai poţi ieşi din tine. Să rămîi prins în obscenitatea sinistră a interiorităţii proprii unde raporturile nu se mai manifestă, firesc, între tine şi alţii, ci doar între tine şi tine.  Odată cu realizarea „crimei perfecte” să ajungi să te însingurezi într-un aşa hal, încît în autocraţia ta să nu mai percepi decît lumea identică sie înseşi, prin excluderea oricărui principiu de alteritate. Nu ar fi ca şi cum lumea ar fi murit, ci ca şi cum tu însuţi ai fi murit şi ţi-ai fi ieşit din tine pentru a te privi şi-a te trăi, prin delegaţie, din afară. Şi ai fi ajuns să pluteşti, paradoxal, în vid, perfect izolat de orice contact cu realitatea. Prins în virtualitatea ta, să te multiplici la infinit, pînă la sufocare, asemeni unui cosmonaut damnat să nu se mai poată întoarce pe pămînt. În perfecţiunea asta a ta, de împlinire totală, să îţi trăieşti sfîrşitul cu voluptatea confortului de a şti că nu mai trăieşti pentru nimeni. Pentru că oricum „schimbul” între individualităţi e unul imposibil, chiar dacă sîntem destinaţi unul celuilalt, şi nu unui destin individual. Dar ce să  ne facem cînd, vorba lui Baudrillard „acestă lume reală” este mult prea obscenă, cînd seducţia nu mai este o etapă de construcţie sau cînd preliminariile ei se duc la un mare gol de fiinţă prin imposibilitatea împlinirii? Amăgirea nu mai poate funcţiona şi altericidul nu ţine, în fapt, de noi, pentru că „diavolul, după ce a cumpărat umbra omului, o reciclează”.

Voi scuipa pe minciunile voastre!

Etichete

adevăr, ceilalţi, celălalt, minciună, minciună socială, neadevăr, oameni, relaţii, societate

Relaţiile noastre cu ceilalţi se bazează pe minciună. Sînt fundamentate pe ocultarea adevărului, pe mimarea bunăvoinţei, pe acceptare şi nu pe înţelegere, pe nespus, pe fard, pe teatru şi pe muşamalizare. Cine din preajma dumneavoastră credeţi că ar suporta o sinceritate fără mască, rostită firesc, argumentată impecabil şi accentuată prin evidenţele ce le deţine intrinsec? Nu cumva, de fapt, toţi preferăm mai degrabă o injurie injustă şi scuipată între ochi, ori o mîngîiere falsă pe creştet? Nu îl preferăm mai degrabă pe acel care nu ne spune ce n-am vrea să auzim, decît pe acel ce ne citeşte pînă în străfundurile minţii şi-ale sufletului şi ne vorbeşte cu evidenţele ocultate printre reţelele noastre neuronale? Nu-i aşa că nu vrem să stăm prea mult în preajma celor pentru care sîntem transparenţi, pentru că nu putem suporta acea temperatură a existenţei în care nu mai putem mima, nu mai putem intra în nici un rol ca să ne spunem replicile pregătite să concorde cu punerea în scenă a marii piese de teatru ce-o jucăm?

Adevărul e de cele mai multe ori teribil de incomod şi de-ar fi legitimat să preia controlul asupra vieţii noastre ar da peste cap tot edificiul de relaţii din cărţi de joc ce ne-am muncit să le clădim. Ne ferim de cei ce ne înţeleg şi sfîrşim prin a da celor care ne cer şi lîngă care dormim cu masca pe faţă. Ne condamnăm la această falsă comoditate cu un firesc eminamente damnabil. Vrem să fim minţiţi frumos, chiar atunci cînd evidenţele ne zgîrîie pe faţă.  Perseverăm în minciună faţă de celălalt, care contribuie prin propria disimulare la minciuna noastră existenţială. De la un moment dat confundăm minciuna instuţionalizată, minciuna familială, minciuna amicală cu firescul, cu normalitatea. Umblăm cu mănuşile falsităţii, nu cumva să contaminăm minciuna perfectă de neajunsul adevărului. Dacă ne scapă un adevăr, dacă ne iese pe gură porumbelul unei sincerităţi emergente ne putem considera nişte oameni sfîrşiţi, în iminenţa de-a fi rebutaţi din universul ăsta ţesut din neadevăruri consacrate. Minciuna e legea lumii care încheagă structura profundă a societăţilor. Ce dezastru ar mai fi dacă ne-am spune toţi unii altora ce gîndim! Ce explozii, ce deturnări, ce suliţe în coaste, ce explozie de sînge în obraji, ce descătuşare de energii concentrate în pumn! De-am avea curajul să ne strigăm iubirile şi urile reale, de-am putea păşi nepăsători peste cadavrele celor pe care odată i-am crezut, ce liberi am mai fi! Ce senini în prăbuşirea noastră şi cît de singuri în adevărul nostru!

Omul păpuşă şi falsa alteritate

Etichete

alteritate, ceilalţi, celălalt, sine

„Sîntem toţi atît de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul?” (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Prea multă neîncredere în tine şi prea mult credit naiv conferit altora te transformă dintr-un om cu individualitate într-un om-păpuşă. O păpuşă din cîrpă pe care ceilalţi o manevrează şi o supun după bunul plac. Tras din toate părţile în virtutea intereselor şi egoismelor celor care se cred suficient de deştepţi pentru ei înşişi şi mult mai înţelepţi decît tine, sfîrşeşti  un om cu multiple fracturi interioare. A da ascultare tuturor vocilor, mai puţin a celei care ţipă în tine, înseamnă a face întindere la muşchiul sufletului, entorsă la inimă şi ulcer la creier. Astfel torturat, te transformi într-o rană vie care sîngerează ca la sare la orice suflu de vorbă a unui om cocoţat pe piedestalul pertinenţei în chip abuziv. În excesul tău de culpabilizare şi dintr-un execes şi mai mare de bagatelizare nici nu-ţi pui problema contestării comandamentelor care ţi se trîntesc între ochi sau ţi se strecoară, insidios, pe sub piele. Nu ridici sprînceana şi nu cabrezi biciul gîndului pentru a spulbera închipuirea de legitimitate a falşilor „prieteni”. Te apleci în faţa dreptăţii celui care strigă mai tare şi care te face să te simţi fraier. Îi acorzi dreptatea fără a sta o bucată necesară de vreme cu capul între urechi pe piatra de hotar a gîndului tău. Te livrezi dorinţelor celorlaţi încercînd să-i împaci pe toţi. Tu nu contezi cu „ale tale” aberaţii şi-ţi pui pumnul în gură, palmele peste ochi, înfigîndu-ţi harponul sacrificiului în inimă. În „oferirea” ta năucă te împrăştii ca un puzzle în tot soiul de unghere pestilenţiale şi întunecoase, spaţii ale umanităţii boite cu fard translucid. Îţi pierzi centrul de gravitaţie şi raţiunea de a fi. După ce te-ai negat, te-ai metamorfozat ideatic, te-ai prostituat ideologic şi te-ai contorsionat sufleteşte în toate manierele posibile, reîntoarcerea la acel sine autentic de odată este cvasi-imposibilă. Eşti o prăpastie şi o culme în acelaşi timp. Tînjeşti ca dintr-o direcţie să fii tras mai tare ca din toate celelalte, ca să te poţi rupe de ceilalţi şi de tine definitiv. Ca aşa ciung, ciunţit fiinţial, să te încredinţezi că nu vei mai putea opune rezistenţă inutilă vreodată. Mai uşor decît aerul, deşi împietrit, te laşi purtat de val unde-o fi, oriunde, oricum. Falsele alterităţi ţi-au injectat otrava prin tentaculele în care rezida veninul capitulării şi te-au supus. Abandonîndu-te, îndepărtat de tine însuţi, pînă la sfîrşitul vieţii, te vei transforma dintr-o păpuşă de cîrpă, într-o păpuşă de lemn.

***

Dacă falsa alteritate distruge şi neantizează, adevărata alteritate poate oare să îmbogăţească, să înflorească identitatea celuilalt? Poate vreun om să-şi iasă din sine, depăşindu-şi condiţia egoistă şi reflexele manipulante pentru a-i oferi celuilalt, prin alăturare, plenitudinea libertăţii şi nu limitaţia constrîngerilor derizorii? Se poate ca cel mai puternic să-l transforme pe celălalt într-un om cu forţă şi încredere interioare şi nu într-o păpuşă? Să nu-l folosească, ci pur şi simplu să-l iubească indeajuns de mult încît să nu-i ceară niciodată să fie altcineva şi altcumva decît este? Doar să-i fie alături, pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului. Cînd este strigat şi întotdeauna.