Viaţa în jurul cozii (II)

Etichete

aer, anaerob, coadă, duminică, fagocitoză, lume, lumină, oameni, plimbare, plămîn, respiraţie, răbdare, sine, sufocare, toamnă

Fantezii anaerobe

M-aş porni să iau aer, dar aerul pe care îl întîlnesc respirînd e mereu acelaşi. Greu, dens, sufocant, pestilenţial, irespirabil. Şi în plus, unde aş putea ieşi să iau aer într-o zi de duminică? Pe unde m-aş putea plimba, fugind de aerul meu, decît în jurul aceleiaşi cozi? Doar mereu întîlnesc aceiaşi oameni, parazitînd cu respiraţiile lor abuzive un aer comun, infinit compromis. Şi oricum, ei au devenit insuportabil de mulţi şi insuportabili în sine, pe cînd în mine s-a făcut prea degrabă tîrziu. Nu mai am răbdare cu timpul, m-a ameţit goana asta inutil-circulară din farsa pe care mi-a jucat-o alergătura în jurul sinelui prin lume. Nu mai am răbdare decît cu soarele ostenit de septembrie. Aş vrea să respir impropriu lumina leneşă şi coagulată de toamnă, prin pori şi epidermă, ca un organism anaerob. Să simt cum scrîşnetul dintre aerul rece şi lumina caldă îmi pişcă şi înfioară pielea, iar liniştea începe să-mi curgă răbdător prin vene. Aş uita astfel de plămîni-mi dezabuzaţi care nu reuşesc să-şi scuipe în indiferenţă deznădejdea de-a alimenta masochist inima.

M-aş porni să respir hulpav şi abuziv din restul ăsta de lumină tomnatică, dar mi-e teamă că se va înnora prea degrabă. Că s-ar porni furtunile de praf să-mi iasă sadic în întîmpinare. Şi că va trebui să mă adăpostesc covrig, îmbrăţişînd o aceeaşi coadă, într-un acelaşi aer dependent de respiraţia care-mi lipseşte. M-ar lua cu frig, şi pielea mi s-ar înfiora de aceeaşi anxietate a sufocării. Trebuie să încep să exist prin fagocitoză.

I hate Sundays!

Etichete

duminică, existenţă, frustrări, plictis, sacralitate, secătuire, singurătate

Motto: „Dacă ziua ta nu are rod, ea nu este şi tu nu eşti.” (C. Noica)

Nimic nu e mai excitant decît climaxul unui week-end pustiu şi depresiv care se traduce într-o zi de duminică mai tristă ca o labă. Atmosfera sîmbetelor şi duminicilor nu mi-a surîs niciodată, a fost mereu în contradicţie cu stările mele de spirit şi cu cheful din inima mea. Pustii ca un deşert sau prea pline de tot felul de constrîngeri (tot pustii, în esenţă, epurate de tot spiritul), week-end-urile mi-au făcut din totdeauna în ciudă cu zîmbetul strîmb ori cu acea consolaţie precară şi falsă a unor obligativităţi fruste ori domestice.

Pentru mine, duminicile au pe dracu in ele, sînt secătuite de orice picătură de sacralitate. Dacă am un sfîrşit de săptămînă liber nu reuşesc să îl articulez în jurul nici unei coerenţe, nu-i pot da sens şi nu-i pot conferi un rod demn. Tot posibilul care sălăşluieşte în terenul virgin al unui timp atotpermisiv se neantizează, se sfarmă şi se împăştie în timpi morţi. De aici cercul vicios al dezgustului, al plictisului. Al strîngerii în sine şi în anti-activitate şi iarăşi al dezgustului. O inerţie fără de seamăn.

Dacă totuşi, din exterior, week-end-ului i se dă sens prin muncă, atunci resimt acut frustrarea de a-mi fi fost luat un timp pe care, în abstract, aş fi putut să mi-l organizez după comandamente şi imperative interioare. Oricum aş lua-o, tot cu susul în jus s-aşează lucrurile şi tot în sens antiorar se-nvîrte ceasornicul sensurilor.

Îmi poate spune cineva de ce, duminca plouă cu soare dar nu iese niciodată curcubeul?

P. S. Week-end-ul ăsta, totuşi, cred că voi vedea o bucăţică de curcubeu căci am primit o invitaţie din Norvegia, la o bere, pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului.