În loc de „Adeu!” şi regrete

Etichete

contabilitate, delir, lleida, nostalgie, regrete, sfîrşit de etapă, sine

Contabilitate de sfîrşit de etapă

Un vis fals care s-a sfărîmat şi cu o realitate adevărată pe care am trăit-o fac zero.
Oamenii pe care i-am admirat şi cu persoanele care m-au dezgustat fac zero.
Lucrurile pe care le-am aflat şi cu lucrurile de care nu am ştiut fac zero.
Momentele de exaltare şi cu momentele de disperare fac zero.
Realizările pe care nu le anticipam şi cu eşecurile pe care nu le-am aşteptat fac zero.
Limitele pe care le-am depăşit şi cu limitele pe care mi le-am apropiat fac zero.
Prietenii pe care nu i-am întîlnit şi cu oamenii pe care i-am cîştigat fac zero.
Pofesorii care m-au remarcat şi cu cei care nu m-au ascultat fac zero.
Străzile pe care am umblat şi cu străzile pe care n-am îndrăznit să mă aventurez fac zero.
Ideile pe care mi le-am contrazis şi cu ideile pe care mi le-am confirmat fac zero.
Libertatea pe care am avut-o şi cu singurătatea pe care am trăit-o fac zero.
Oraşele pe care le-am văzut şi cu cele pe care nu le-am cunoscut fac zero.
Berea pe care am băut-o cu ţigările pe care nu le-am fumat fac zero.
Bucuriile care mi-au fost balsam pentru suflet şi cu tristeţile care m-au îngenunchiat fac zero.
Cărţile pe care le-am citit şi cu acele cărţi pe care nu le-am ţinut între palme fac zero.
Mersul haotic şi temerar pe străzile goale şi cu claustrarea autistă în casă  fac zero.
Zilele cu prea mult soare şi zilele cu prea multă ceaţă fac zero.
Clipele în care m-am sinucis înfrîntă şi clipele în care am renăscut victoriosă fac zero.
O etapă care a fost şi care dintr-o dată n-o să mai fie zero.

___________

Total: 0

Asta a fost tot. Cinci luni, un oraş, o universitate, o seamă de oameni, un balon de vise, un morman de gînduri, o piramidă de bucurii, o mînă de amărăciune, un pumn de tristeţe, o mare de singurătate, un vîrf de fericire, un dram de libertate.

Aştept ca memoria (in)voluntară să regleze conturile în favoarea mea.

Reclame

Ultima din universitate

Etichete

Aşteptîndu-l pe Godot, ca ţiganul la mal, Cappont, delir, Edifici Polivalente, eu, Godot, lleida, oboseală, sesiune, sictir, sine, singurătate, UdL, ultimul om, Universitat de Lleida, voinţă

Numai eu am mai rămas pe aici, pe reduta înnorată de cele de pe urmă treballuri finale. Luminile s-au stins încă de ieri, vocile au tăcut, calculatoarele s-au închis, aerul condiţionat a îngheţat.  Sesiunea s-a terminat, bibliotecile şi sălile de net s-au golit, colegele mele de apartament au plecat. Azi, într-o zi de dumincă, nici măcar vîntul nu mai suflă în Lleida. Cappontul a aţipit şi şi-a scris pe frunte „¡Déjame dormir!”.

Portarii de la Edifici Polivalente s-au săturat de mutra mea – e al dreacu’ de frustrant să stai de serviciu pentru un singur om. Da, la Universitat de Lleida mă simt ultimul om. Mă prefac că îmi mai găsesc forţă să nu păţesc precum ţiganul care s-a înecat la mal, învins de melcul cel vitezoman în competiţia cu timpul şi cu sine însuşi. Ultimii metri sînt cel mai greu de parcurs cînd acidul lactic s-a acumulat insidios în muşchii voinţei iar sictirul a asediat intempestiv coerenţa oricărui demers. „Hai Laura, hai, hai, nu sta de pomană!” Buf! se resimte şutul în fund, care nu produce nicidecum influxul nervos sau conexiunea dintre dendritele şi axonii neuronilor nearşi. Doar nişte vînătăi se produc, pentru a-mi aminti la ceasul contabilităţii, de neputinţă. Nici înjurăturile nu-mi prea sînt de folos, nu sînt niciodată în stare să culpabilizez pe altcineva decît pe mine însămi.

Timpul a luat-o razna, pe mine m-a molipsit aerul de pasivitate, nu-mi găsesc prin preajmă nici un soi de încărcători pentru bateriile fiinţiale ori un morcov existenţial care să nu fi fost fărămiţat de răzătoarea trecerii prin lume. Ca orice ultim om, îl aştept pe Godot scrutînd cu privirea ceva mai departe de linia orizontului propriu.

Ultimii clienţi ai reducerilor (top 3)

Etichete

Calle Mayor, cerşetor, cumpărături, călugăriţă, haine, reduceri, români, sezonul reducerilor, shopping în Lleida

La spartul tîrgului sezonului de reduceri, în magazinele de „tzoale” de pe Calle Mayor din Lleida  am întîlnit numeroase tipologii de cumpărători, dintre  care majoritatea obişnuite şi neintersante. Totuşi, dintre toate acestea, am remarcat şi nişte clienţi aparte, care prin anumite elemente se deosebeau de ceilalţi. Am realizat şi un top.

#3. Româncele şi pijamalele. „Hei, auzi, vezi, ia şi tu mai multe dacă îs la reducere, da vezi întreabă dacă îs la reducere”, îi spune o mamă româncă fiicei ei, într-un magazin de pijamale. „Dar nu îmi plac, nu-mi vin, n-am ce să fac cu ele”, replică fata din celălalt capăt al magazinului, ofticată. „Tu auzi, întreabă dacă toate costă 10 euro”, se înfurie mama. Fata se conformează. „Da, îs la reducere!”, zice fata în sictir. „Bun, gata, du-te şi stai la casă!” Ce-i drept, era bună oferta la pijamalele alea, mărimea nu mai conta.

#2. Cerşetorul şi manechinul. La Berska, un manechin feminin, blond şi bine sculptat stă îmbrăcat cu o rochie vaporoasă la super ofertă, chiar în dreptul uşii de la intrare. Aşa sexy cum apărea ea privirilor trecătorilor, a atras atenţia şi unui homeless, murdar şi răvăşit, cu ochii aproape albi, ce se purta învelit într-un sac de dormit din fîş, albastru şi gros. Intră în magazin şi în loc să admire fineţea materialului rochiei, fără pic de pudoare, ridică rochia manechinului şi începe să pipăie pe sub rochie picioarele de plastic ale manechinului. Ce-i drept, preţul nu era prins de rochie ci de manechin.

#1. Călugăriţa şi tanga. H&M, raionul lenjerie intimă. Cu „cagula” bine trasă pe ochi şi cu tot corpul învelit în straie care nu-i mai lăsau la vedere decît vărfurile de la ghete, o călugăriţă studiază oferta reducerilor, apoi se opreşte în dreptul standului cu cele mai sexy articole: chiloţi tanga cu ştrasuri, cu paiete, cu dantelă, cu sclipici, diverse culori,  sutiene care mai de care mai dantelate şi mai satinate, cu burete, simple, sau cu push up. Preţ de vreo zece minute nu se poate hotărî. Le pipăie pe toate, le studiază, mai aruncînd culpabil cîte o privire de sub acoperămînt în stînga şi-n dreapta. Pînă la urmă se hotărăşte asupra unui sutien din satin roşu subţire, decorat  cu dantelă neagră. Ce-i drept, o alegere foarte bună, şi eu pesemne aş fi ales la fel.

Ce înseamnă „coneix món” în limbajul trupului

Etichete

conectare, coneix mon, erasmus, erasmuşi, limbajul trupului, limbi, limbă, lleida, lligar, Oficina de Relacions Internacionals, studenţi, UdL, Universitat de Lleida

Oficina de Relacions Internacionals, Universitat de Lleida, 29 ianuarie 2009, ora 12.35, sala de aşteptare

Cîţiva reprezentanţi ai generaţiei de erasmuşi 2009 semestrul ala II-lea populează holurile, în expectativa de a intra „în audienţă” pentru a rezolva probleme stringente şi la ordinea zilei. Doi intre ei, învaţă să folosească limba. Nu la vorbit. El, ras în cap, cu cicatrice pe scalp, ochelari negri de motorsit puşi invers, pe ceafa groasă. Blugi răpănoşi, lăsaţi jos pe gheata plină de noroi. Privire goală şi nebrăzdată decît de încruntarea cutelor de piele negricioasă. Ea, cocoţată mîndru şi dominator pe un picior de-al lui (deşi mai erau trei scaune libere) îşi lasă bluza neagră, largă, să-i alunece de pe umăr şi să-i descopere breteaua de la sutien. Cînd nu face exerciţii lingvistice, vorbeşte în franceză cu colegele ei. E o franţuzoaică oacheşă de origine chineză, înaltă şi putînd trece drept „sexy”. El, fără îndoială, e turc. Au probleme lingvistice. Din greşeală ea îi vorbeşte în franceză, el evident nu o înţelege, degeaba se gudură cu decolteul pe sub nasul lui. Încearcă pe chineză. Nici aşa nu merge. Pe spaniolă se produce scînteia care seamănă cu un schimb de replici. Ea îi explică că îşi doreşte ca azi să meargă la cursuri, la shopping sau la o plimbare pînă la Seu Vella. Primeşte un răspuns ofticat pe turceşte. O dă pe engleză. Merge şi mai prost, franţuzismele o parazitează. Oftează, se botoşeşte, stă puţin şi se gîndeşte şi apoi îi spune decisă: „Mai bine vino la mine acasă!”. El consimte, fără să manifeste probleme de lipsă de coprehensiune lingvistică. Fără să se încurce în vreo limbă, prin limbajul trupului, dilema „la tine sau la mine”  se eludează, neformulîndu-se din motive de carenţe… lingvistice. Soluţia vine de la sine, fără complicaţii. Ca răsplată, el îi promite că va vorbi în locul ei cu coordnatorul Erasmus, pe motiv că el „o are mai bine cu limba”. După o vreme, ea îl întreabă: „Ce înseamnă coneix món?” El (doct): „Ceva legat de conectare”. Sau conexiune, nu? Adică lligar? Nu domnilor, înseamnă „cunoaşte lumea”, iar asta nu e totuna cu simpla conectare. Continuaţi să vă folosiţi limbile, poate duce şi la orgasm cognitiv şi la ejaculare verbală constructivă în planul comunicării şi de altă natură decît senzorială.

Prinţesa şi biblioteca

Etichete

bilblioteci, Cappont, confort, cărţi, lleida, Rectorat, UdL, Universitat de Lleida

În Iaşi România, nici să nu fi auzit de cuvîntul bibliotecă, sau mai precis de statul în bibliotecă ori prin vreo sală de lectură. Ceva mai plictisitor şi mai stresant nu-mi puteam închipui, imaginîndu-mi privirile tocilarilor care memorau noţiuni fără legături între ele (într-o linişte ce o întrecea pe cea de la capelele de rugăciune), aruncînd priviri dispreţuitoare fetei cochete, care făcea o groază de gălăgie din pricina gesturilor stîngace. Idei preconcepute ale prinţesei din mine, obişnuită să facă nazuri la orice presupunea „statul la comun”, care a avut mereu orice carte i-a trebui sau a dorit în propria bibliotecă şi un spaţiu numai al ei în care să poată „crea” ori „produce” ceva. Nu concepeam studiul altfel decît în condiţii de laborator, în închidere, în izolarea de alţii, în claustrarea obligat-masochistă. Ce îmi trebuia pentru o temă, luam cu împrumut, eventual stînd şi citind din ea într-o crîşmă, în compania fumului şi-al unui Irish Coffee, ori direct în faţa computerului personal.

Ei, în Lleida lucrurile s-au schimbat radical. Aproximativ 70% din timp mi l-am petrecut în biblioteci şi săli de lectură, printre cărţi şi fel de fel de oameni, care vroiau linişte perfectă sau făceau gălăgie. M-am adaptat, după cîteva zile de cîrcotelă şi accese nejustificate de mizantropie.  Acum, dacă e ceva aici ce simt că nu aş găsi nicicum şi niciunde în ţara mea, sînt bibliotecile cu mesele lor din lemn alb, frumos lăcuit, care în zilele cu soare se inundă de lumina venită prin geamurile imense.

La biblioteca de la Rectorat, micuţă şi cochetă, geamurile dau înspre o curte cu verdeaţă multă, iar în sesiune, lămpile de la mese, ca nişte pălării de ciuperci stau mereu aprinse deasupra foilor şi minţilor împrăştiate. În Cappont, cuvîntul care descrie biblioteca este impetuozitate. Pe trei nivele, studenţii lucrează pe laptopuri între rafturi cu cărţi, pe care le pot atinge, răsfoi, fără ca un supraveghetor să le sufle în ceafă un ţipăt care să-i alunge. Cărţile se împrumută pe baza cardului de student, fără a fi nevoie de intermedierea umană. Dacă vrei să-ţi mai prelungeşti o carte, primeşti notificare pe mail şi totul se rezolvă dintr-un click. Poţi chiar să îţi şi rezervi o carte, ca să ştii sigur că va fi a ta la momentul potrivit. Voi, cei învăţaţi cu bibliotecile din Iaşi, poate nu o să credeţi că se dau acasă şi acele cărţi care la noi aparţin categoriei „prea noi, prea bune, prea lucioase” ca să fie date spre „luat acasă”.  Dacă ai împrumutat o carte de la Rectorat şi tu stai în Cappont, o poţi lăsa acolo. Respectul pentru confortul studentului e mai mare decît respectul pentru confortul bibliotecarelor care, by the way, nu seamană deloc cu cele cunsocute pe la noi, care se răstesc la tine că n-ai ştiut să completezi o fişă sau mai ştiu eu ce. Sînt amabile, zîmbitoare şi îţi spun unde să cauţi ce te-ar interesa.

Atmosfera e una caldă, ca o învăluire, cu gîndurile alunecînd pe podeaua lucioasă şi mintea relaxîndu-se şi lăsîndu-se pe spate, pe scaunele lustruite. Aproape că ţi-e prea bine ca să lucrezi, prea ai tot ce trebuie: un loc la masă să stai cu laptopul, un WiFi care merge aşa de bine încît îţi vine un film de pe torenţi într-o oră… Cu greu mă urnesc să mă duc acasă să mănînc ceva. M-am învăţat cu oamenii în juru-mi: sînt cel puţin pretexte pentru pauzele lungi şi dese prin care îmi condimentez lucrul la o temă plictisitoare, rîzînd de frîntuile de glume catalane pe care le mai aud.

Bibliotecile din Lleida m-au făcut să mă simt din nou prinţesă, oferindu-mi privilegiul unor lecturi pe care la noi nu le-aş fi putut face acasă şi a unor zile cu prea mult soare ca să nu mă trezesc perorînd despre mofturi, revelaţii şi orbire.

P. S. Oare pe avion dau voie cu biblioteci la bagajul de mînă?

De ce nu-mi plac erasmuşii (II)

Etichete

erasmus, erasmuşi, lleida, spania, străini, studenţi, superficialitate

continuare

Pentru că după cinci luni petrecute în acelaşi oraş, cînd te întîlnesc pe stradă te privesc în ochi şi nu te salută.
Pentru că experienţa Erasmus nu i-a îmbogăţit cognitiv.
Pentru că unii nu au de dat decît un singur examen.
Pentru că nu m-au invitat la petrecerile lor, dar m-au întrebat de ce nu m-au văzut la nici una.
Pentru că cei puţini care nu au uitat să salute se prefac interesaţi de ce mai faci deşi nici nu îţi mai ţin minte numele (nu că l-ar fi ştiut vreodată).
Pentru că a rămas să vă întîlniţi la o bere şi nu au mai dat nici un semn ori nu ţi-au răspuns la telefon.
Pentru că ei cred că în România nu avem Internet şi poate nici apă de băut.
Pentru că nu i-am văzut pe nici unii îngînduraţi, îngrijoraţi sau nemulţumiţi de ei înşişi.
Pentru că iau viaţa ca pe o glumă bună şi ca pe un banc amuzant.

FINAL.

Alternativă naturalistă la masochsim

Etichete

întuneric, bucurie, cîntec, conştient, delir, fiinţă, optică, simplitate, sine, soare, subconştient

Dacă e ceva la ce nu pot rezista masochismul meu şi reflexul meu de recluziune sînt soarele şi modul în care acesta îşi împrăştie căldura şi îşi aruncă obraznic razele. În zilele cînd străzile par decorate cu beteală aurie, frunzele copacilor par unse cu sclipici, cerul devine o pictură postmodernistă în tempera iar căldura plantează insidios fiori pe şira spinării, grija se preface în nepăsare, stresul se descongestionează şi se topeşte într-o destindere expansionistă, răutatea în sensibilitate crescută, furia în salt pe-un singur picior, cuvîntul în cîntec. Cînd e soare îmi place sunetul lumii şi îmi vine să mă îmbrac în haine de sărbătoare, ca şi cum m-aş duce la filarmonică ori la teatru. Mă simt bine în pielea mea fără să mă culpabilizez pentru absurditatea şi ilegitimitatea acestui sentiment. Dintr-o dată zidul neputinţei nu mai e negru, îndoiala e turnesol pentru certitudine, lipsa de voinţă e suflul boemiei asumate, spirala încîlcită a şirului gîndurilor e tobogan pentru manifestarea autentică a eului, seriozitatea e masca jucăuşă a bunei-dispoziţii, trebuinţele sînt condimentele cotidianeităţii terne iar lipsa de îndrăzneală e farmecul misterului.

Soarele e singurul care face din simplitatea bucuriei autenticitate şi nu extaz superfluu. E legea şi ordinea fiinţei care se investeşte în clipă fără a calcula, ca un economist workaholic, dobînzile luate de banca obligaţiilor pe fericire. Soarele oferă acel halou al visului care învăluie fiinţa, transferînd legitimitatea conştientului subconştientului anesteziator. Ca şi cum, printr-un aflux de lumină celulele cu conuri s-ar supraexcita inversînd sistemele de optică fiinţiale.

Căderea în orbire ţine pînă la apusul soarelui, cînd sinele îşi recuperează vederea şi distrofia perceptivă, primind influx nervos de la celulele cu bastonaş, întru recuperera ochiului de pisică care citeşte în întunericul fiinţei ,pe limba universală lucidităţii, unilateral, bidimensional şi trifazic.

Panseurile şi surmenajul „laboral”

Etichete

cuvinte, delir, limite, lleida, neputinţă, oboseală, sesiune, surmenaj

De cînd m-a ajuns psihic sesiunea de aici, cu inadecvarea dintre timpul disponibil, sarcinile laborale insuficient de bine definite peratologic şi abilităţile lingvistice proprii, am început să gîndesc scurtciurcuitat, fragmentar, apoftegmatic, ca într-un vis spiralat, împletit cu fir narativ fantastic. Temele mele veşnice de meditaţie s-au potenţat şi s-au răsîncîlcit într-un ghem de oftică căruia  nici cu ghearele mele ascuţite de vrăjitoare nu-i mai vin de hac. Trebuinţa depăşirii limitelor, neputinţa, condiţia umană limitată, lenea ca înscris visceral, nesiguranţa alterităţii, singurătatea ca dimensiune eternă, însingurarea ca iminenţă şi co-prezenţă activă, minciuna existenţială, falsul fiinţial, cogniţia, culpabilitatea, însoţitoarele mele din gînduri, au fost mai încercate ca oricînd în scenarii elucubrante şi apocaliptice, în context de restrişte şi neputinţe lingvistic discursive. Şi pentru că mi s-au uzat capacităţile corelaţionale şi argumentative, citez fără prea multe explicaţii dintr-un text pe care îl am de analizat şi care mi-a însfăşurat firul gîndirii în jurul gîtului individualităţii proprii: „En el Pantheon griego Peithó corresponde al poder de la palabra sobre los otros. Su templo es la Palabra”. Cred că încep să-mi mai revină forţele după acest scurt derapaj logoreic.

Fabulele lui Tolstoi, Metamorfoza lui Kafka şi animalica sesiune catalană

Etichete

biblioteci, bovine, fabule cu studenţi, fabule Tolstoi, insecte, jivine, maimuţe, Metamorfoza lui Kafka, oameni, sesiune, specii umane, săli de lectură, tipologii animale, UdL

Pentru că lipsa conexiunii Internet din reşedinţa mea catalană mă constrînge să-mi petrec timpul pe care nu-l dorm prin biblioteci şi săli de lectură, mă convertesc cu sau fără voie într-un observator sub acoperire al practicilor de consumare a timpului de către studenţimea autohtonă. Sesiunea lleidatană nu-mi prieşte şi am început să am vedenii şi halucinaţii, percepţia-mi extra-lucidă augmentînd de capul ei  o lume plină de jivine, de bovine, de animale sălbatice, de insecte şi de spaţii destinate acestora: coteţe, muşuroaie, stîni, jungle, insectare etcetera. Aşa că am început să inventariez tipologii şi să creez scenarii, mai ceva ca un epigon diletant şi novice al lui Tolstoi. Aşadar, pînă acum, am construit mental fabulele cu următoarele titluri: Şoarecele de bibliotecă şi lupul singuratic Web 3.0, Greierii şi maimuţele, Capra şi caii de prăsilă, Pisica şi cocoşul, Furnica solitară, Vaca digitală, Boul şi iezii, Leul gri şi musca TzTze, Văduva roz , Păianjenul 3D, Oile portocalii, Libelulele albe, Iepurii verzi şi elefanţii negrii ş.a. Ori s-or fi transformat studenţii, de-atîta muncă şi stres, peste noapte, ca damnaţide un ne-nţeles blestem, în tot felul de gîngănii imenese, ca în „Metamorfoza” lui Kafka? 

Pentru că încă fenomenul e sub cercetare sistematică, o monitorizare strictă şi atentă, timp de patru săptămîni, nu vă voi dezvălui corespondentele tipologii umane ale sus-numitelor specii animale, după cum le-am detectat perceptivo-intuitiv. Poate la sfîrşitul întocmirii analizei cantitative la care lucrez vă voi oferi şi o poveste să-i aplicaţi o analiză de discurs. Cine ştie ce calităţi vom mai descoperi şi ce specii noi ori subspecii s-or mai naşte şi din interpretările dumneavoastră!

Later edit. P. S. Eu ce soi de animală oi fi devenit?

Tu ce te faci de Crăciun?

Etichete

2008, 2009, altruism, Anul Nou, clişee, Crăciun, egoism, hedonism, masochism, sărbători, urări

Nu fac urări de Crăciun sau de Anul Nou din aceleaşi motive din care nu spun cuiva „La mulţi ani!” de ziua lui.  Clişeele mă lehămesesc profund şi mă deprimă realmente. Şi cînd sînt nevoită sau alţii se aşteaptă să le adresez, şi cînd le primesc.

Cel mult, cu tot sictirul şi nihilismul care mă caracterizează, toată atmosfera artificial construită în jurul acestei perioade a anului îmi poate deschide ca o oportunitate ilegitimă un spaţiu strident de reflexie. Şi atunci mă gîndesc cum trebuie să mă străduiesc să fac în aşa fel încît să mă exprim faţă de unele persoane cu această ocazie, pentru ca tăcerea mea să nu fie interpretată în mod greşit ca uitare. Mă caut ca un Moş Crăciun în traista ţestei de cuvinte care să fie nici frumoase nici urîte, nici false nici sincere, nici formale nici informale, nici calde nici reci. Refuz fraze sau expresii care cer la final semnul exclamării. Spre ruşinea mea, în contexte „prea sociale” zic, trăgînd bine aer în piept, prea-comunul „Crăciun fericit!” şi mă ascund repede în uitare faţă de cele spuse.

Ca „acte” specifice perioadei, de obicei fac decoraţiuni interioare, justificîndu-mi conformismul ca pe o provocare de natură estetică. Apoi încerc să fug, cît mai departe de „cerinţele” perioadei, într-un soi de izolare cu cîţiva oameni importanţi. Dacă nu se poate, atunci stau îmbufnată şi sînt a dracului, luînd în deşert şi derîdere comportamentele, sentimentele şi afectele care îi înobilează brusc pe unii la oră fixă şi într-o zi anume. Suport pupăturile de la rubedenii cu aceeaşi lehamite şi răspund la telefoanele care încep toate cu aceleaşi exclamaţie, aşijderea.

Anul ăsta mă confrunt cu singurătatea lleidatană şi cu entuziasmului unei călătorii prin capitalele Spaniei. Mi-aş căra laptopul cu mine ca să vă scriu ce văd, însă nu ştiu dacă la hotelurile cele mai ieftine wireless-ul e inclus în preţ. Dar oi vedea.

Principiu pre pricipiu călcînd, aş ura la toată lumea „Masochism fericit!” şi „Să vă fie Anul Nou într-un egoism propice!”, dar nu-mi permit să fiu tocmai de Crăciun atît de selectivă în adresare, cînd toată lumea stă la mese festive şi e într-un asemenea hal năpădită de orgasmul hedonismului şi al altruismului.