Vă rog, ştergeţi tabla!

Etichete

a fi, contexte, devenire, eu, fire, Idei, identitate, ideologii, nimeni, nimic, oameni, palipmsest, plecare, sentimente, sine, sinucidere, tablă, tabula rasa, teorie despre sine, tot, ştergere

Mi-e că nu mai am altă soluţie decît să şterg tabla fiinţei mele şi să fac din eul meu o tabula rasa. Să şterg tot, de tot, aşa cum aş şterge putina. Aşa cum aş pleca de zăludă către nicăieri perfect singură, fără să iau pe nimeni şi nimic cu mine. Aşa cum aş pleca fără să privesc niciodată înapoi. Aşa cum aş deveni brusc amnezică. Aşa ca şi cum m-aş dezice şi mai brusc de tot: de ceea ce am fost, de ceea ce sînt, de ceea ce m-au făcut alţii să fiu, de ceea ce mi-ar fi fost firesc să fiu, de ceea ce mi-aş fi dorit să fiu, de cei în preajma cărora mi-aş fi dorit să fiu şi de cei care m-au justificat să fiu. Am auzit că se poate. Cu prea multă voinţă aş putea reuşi să mă provoc să funcţionez împotriva firii.

Nu mai am altă soluţie decît să şterg de tot tabla fiindcă nu mai pricep aproape nimic din palimpsestul care s-a adunat aici în cei 22 de ani ai mei, nu mai înţeleg teoria mea despre mine (porneşte pesemne de la o ipoteză greşită, iar în etapele demonstraţiei nu am ştiut să urmez o metodologie viabilă a devenirii – toate experimentele mi-au contrazis ipoteza). 

Trebuie să şterg absolut tot fiindcă nu mai pot distinge ce merită păstrat şi ce nu – totul e amestecat–, toate ideologiile, sentimentele, gîndurile, oamenii, obişnuinţele, identităţile sînt prinse laolaltă, într-un tot omogen şi inscindabil, pe baza unor legături organice, după modelul hypertextului. Dar nu mă îndur. Cum aş putea să mă îndur să şterg tabla cînd acolo ştiu că s-au adunat caligrafiile profesorilor mei, sentimentele faţă de cei mai dragi dintre oameni, ideile desprinse din cele mai minunate lecturi, obişnuinţele din cele mai frumoase contexte de viaţă? Cum aş putea reuşi să nu cad în genunchi după ce am şters tabla şi să cer iertare tablei după toate aceste crime? Cum aş putea să nu mai fiu nimic din ceea ce sînt cînd încă mai iubesc măcar un om, mai cred într-o singură idee, mă simt eu însămi măcar într-un singur context? Nu, nu pot să mă sinucid, deşi ştiu că e singura soluţie. Aşa că mă declar neputincioasă şi aştept oferte de la mercenari dispuşi să şteargă tabla în locul meu.

Reclame

Saramură

Etichete

moarte, peşte, saramură, sictir, vacanţă, vitalitate

Vacanţa asta cadrează perfect cu lipsa mea de vitalitate. Vine fix ca o cutie de conserve pentru un peşte mort. Îl face numai bun de atacat mîncat de către ceilalţi.

Iaşul unei nopţi de iarnă

Etichete

gînduri, iarnă, Iaşi, linişte, mîzgă, mers, oameni, pustiu, respiraţie, scîrţîit, singurătate, sărbători, zăpadă

E pustiu. Şi liniştit. Şi trist, cred. Iarna, în Iaşi, poţi auzi cum respiraţia scîrţîie. Şi dacă auzi acel scîrţîit te poţi simţi la adăpost. La adăpost de oameni, desigur, nu şi de gînduri. Căci gîndurile nu îngheaţă nici la mersul de năuc la 20 de grade sub zero prin zăpada încremenită. Poţi străbate Iaşul pe de-a dreptul, privindu-l aşa cum e el: oameni sigur nu ţi se vor ivi în cale, pe oriunde ai merge. Nimeni nu-ţi va ieşi în întîmpinare, nici cu un gînd bun, nici cu unul rău. Aşa că te poţi simţi tu însuţi. Iarna, în Iaşi, în preajma sărbătorilor, după ora unu nopatea nu te ai decît pe tine. De urcă temeperaturile peste zero, vei fi doar tu şi mîzga groasă care ţi se prinde nu doar de pantofi.

Visul unei nopţi de iarnă

Etichete

abuz, agonie, disperare, dispreţ, fecale, Iisus, Moş Crăciun, nefericire, oameni, pom de Crăciun, scîrbă, scuipat, sărbători, ură, vomă, ţipete

În timp ce în preajma sărbătorilor majoritatea oamenilor sînt înfieraţi (într-un fel sau altul, natural sau artificial, deductiv sau inductiv) de sentimente şi gînduri din registrele dragostei, drăgăleşeniei, prieteniei, iertării, bună-voinţei, carităţii, păcii, unităţii, înţelegerii, eu nu mă gîndesc decît la cît de bine i-ar sta lumii în agonie. 🙂

Visez o mare scîrbă care să ningă cu vomă şi scuipat. Visez nişte pungi de cadouri pline de fecale. Visez decoraţiuni care să strălucească atît de tare încît să le explodeze în faţă celor care şi le aşază la ferestre. Visez masacre în jurul pomului de Crăciun. Visez cine de taină în care toţi membrii familiei reunite să joace pe rînd, pe principiul ruletei ruseşti, rolul lui Iisus. Visez copii abuzaţi sexual de Moş Crăciun. Visez îndrăgostiţi care să îngheţe grotesc în îmbrăţişarea lor şi un meşter vrăjitor care să vină cu un topor să -i preschimbe în cioburi. Visez atentate în trenurile care îi duc pe oameni la cei dragi. Visez spovedanii care să se termine cu aruncarea în aer a bisericilor.  Visez ţipete, urlete şi multă ură care să umple inimile oamenilor cu un spirit aparte, care să-i facă să se devoreze între ei. Visez cum cea mai cruntă dintre disperări face pămîntul să se caşte şi să înghită întrega oamenire. Glumesc.

Sărbători nefericite vă urez!

Desconsiderarea confortului (I)

Etichete

alegeri, apartament, bovarism, comoditate, confort, familie, homeostazie, igienă, legea minimului efort, lene, materialism, obligaţii, pasivitate, previzibil, robotizare, serviciu, stabilitate, trai decent, ucidere

Confortul ucide.  A-ţi fi bine este o stare de-a fi fără fiinţă. O stare în care funcţiile organismului sînt încetinite şi ritmul vieţii este ajustat după legea minimului efort. Confortul implică un design existenţial în care clipele ţi se petrec cu bune şi cu rele într-o înşiruire previzibilă, identice una cu cealaltă, identice de la o zi la alta şi de la o stare la alta. Cu cît îţi este confortul fizic, social sau mental mai mare cu atît şansele de re-evaluare, reconsiderare şi schimbare a eului sînt diminuate sau chiar înnăbuşite. La limită, confortul duce la alterarea personalităţii şi la diluarea identităţii. Printre manifestările confortului se regăsesc lenea, sictirul, autosuficienţa, unilateralitatea perspectivelor, negarea altor posibilităţi de poziţionare, bovarismul, iar simptomele sale sînt încremenirea în proiect sau chiar lipsa demarării oricărui fel de proiect existenţial. Confortul ucide spiritul.

Confortul corespunde unei maniere pasive, robotizate de-a fi: dai şi primeşti mecanic, în virtutea unor alegeri/ obligaţii sociale la care ai subscris la un moment dat, într-o anumită conjuctură, angajîndu-te astfel să li te conformezi şi să le serveşti pe perioadă nederminată. Confortul presupune o stare de homeostazie în care stabilitatea şi echilibrul formale ale individului au puţine şanse de a fi compromise. Confortul este asigurat de o igienă fizică şi materială asociate în mod tradiţional unui „trai decent”. Elementele cheie din design-ul clasic al unui „trai decent” sînt: familia (cu variantele soţ+soţie+copil+ alte rude/ soţ+soţie+copii/ soţ+soţie), casa/ apartamentul (cumpărat, nu închiriat), serviciul (neapărat stabil).  Evident, acestora li se subordonează sau circumscriu o serie de alte aspecte care sînt piese de rezistenţă de ordin secundar în conservarea unei formule existenţiale şi a blocării într-o configuraţie conferită de o anume aşezare a stărilor de fapt (şi nu de drept).

Va urma.

Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Prăbuşiri la bursa afectelor

Etichete

adevăr, afecte, bursă, cotă, faliment, gînduri, indice, manipulare, piaţă, schimb, sentimente, tarabă, trafic, trăiri, vînzare

Sînt un prost negustor de suflete. Nu ştiu să vînd adevăruri. Nu ştiu să fac trafic cu afecte. Nu cunosc preţul pieţii cărnii de gînduri, habar n-am ce ar trebui să însemne cota şi indicele de la bursa trăirilor unui individ. N-am nici o idee despre cum ar trebui să se realizeze vreo negociere între sentimente, nu ştiu cum ar trebui cotate minciunile pentru a obţine profitul. Cota de piaţă nu ştiu să o urc cu preţul nici unei manipulări, nici unei deghizări a adevărului. Nu sînt capabilă să-mi înşir afectele cele mai semnificative pe o tarabă şi să strig în gura mare „Luaţi de-aici, trei la zece mii!”. Nu le pot eticheta cu o valoare fixă şi promova pe unele în detrimentul altora, pentru a-mi servi interesului de acumulare. De fapt, nu ştiu ce caut în această piaţă, ce îmi închipui că vînd, de ce mă trezesc făcînd tranzacţii fără sens. De fapt nu vroiam să vînd nimic, nu vroiam să fac troc şi nici schimb, nu-mi doream nici să primesc ceva. În schimb am pierdut totul. Cine m-a pus să ies pe piaţă cînd de vînzare nu puteam fi nici măcar eu?

Aşteptarea s-a sfîrşit

Etichete

a cere, a da, afecte, aşteptare, cerere, clipe, conservare, denaturare, idealism, libertate, lucruri, mentor, miracol, mreje, naivitate, peltea, salvare, trufie, tăcere, valoare, voinţă

Unul dintre mentorii mei mi-a spus cîndva că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Copilul din mine a rîs atunci, ca de un moft al maestrului meu. „Numai să vină, pot să aştept oricît, numai bine mă vor surpinde şi vor veni ca un miracol”, am replicat eu atunci cu trufia idealistului naiv.

Nu demult, mă credeam în stare să suport oricît, să îndur totul şi să sacrific totul în aşteptare. Credeam în conservarea eului meu în aşteptarea miracolului. Mă închipuiam un fel de prinţesă adormită închisă în turnul de cleştar care îşi aşteaptă într-un soi de penitenţă ontologică salvatorul. De atunci, mulţi „salvatori” mi s-au perindat pe la fereastră, unii mi-au trecut prin pat şi alţii mi-au rămas atîrnaţi de suflet. Nici unul însă nu mi-a adus eliberarea, nu m-a salvat de mine. Degeaba am tăcut, degeaba am implorat la ceasul celei mai mari dintre disperări, ei nu au fost decît în trecere. Pentru că niciodată nu mi i-am prins în mreje, n-am vrut să le cer nimic. Pe majoritatea i-am lăsat să plece, pe alţii chiar i-am alungat. Ştiam că lucrurile nu au valoare decît dacă vin de la sine, din voinţa şi nevoia libere ale celui care le oferă şi mi se oferă. Ştiam şi că lucrurile nu sînt eterne, că doar clipele sînt infinite în profunzimea lor, că afectele sînt supuse denaturării şi perimării, de aceea mă grăbeam să le execut înainte de vreme, fără să mai aştept ca vreo peltea să se formeze şi mai apoi să se lungească.

Acum, m-a ajuns aşteptarea. Mă scald în mai multe luntre unde trag de o peltea care se întinde mai mult decît mi-aş fi închipuit, pentru a ieşi la un oricare-ar-fi liman. Aşa îmi închipuiesc zi de zi existenţa, simţind că nimic nu are nici o valoare. Înregistrînd cum liberul arbitru s-a preschimbat în batjocoră şi cum faptul de a nu cere s-a transformat într-un „ei de fapt nu-i trebuie” al celorlalţi. Astfel, adultul din „aici şi acum”, care nu mai poate îndura aşteptarea în absenţa credinţei în alteritate,  conştientizează că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Şi că, de aici încolo, orice va veni este ne-aşteptat. Că de acum, aşteptarea s-a sfîrşit. Voi cere, ca să mi se dea.

Moartea alterităţii

Etichete

abandon, alteritate, înghiţire, dezamăgire, dezintegrare, deznădejde, Iona, minte, moarte, nimeni, nimic, renunţare, rătăcire, singurătate, suflet, tristeţe

Dezamăgirea e un cuvînt neputincios. E o noţiune ciungă şi superficială. Nu ar putea niciodată să descrie durerea celui care, odată mîngîiat, a întîlnit impostura. A celui care, iubind, a întîlnit indiferenţa. A celui care, întîlnind miracolul, a cunoscut abandonul. Care, căutînd alinarea, a întîlnit palma. Care, oferind totul, a întîmpinat refuzul. Care, căutîndu-şi locul, a întîlnit hăituirea. Care, cerînd ajutor, a întîlnit spatele. Nu, cel care constată că nu se poate baza pe nimeni şi pe nimic, nici măcar pe el însuşi, nu e dezamăgit. Nu e nici măcar îndurerat sau deprimat. E doar un om sfîrşit căruia nu i-a mai rămas decît aruncarea în bătaia tunului cu mîinile goale, cu sufletul sfărîmat şi cu mintea rătăcită. E omul care a pierdut tot ce nu a avut niciodată. E omul pentru care a murit credinţa în alteritate. E omul în care nu se mai poate deştepta nici o speranţă, nici o încredere, nici o dorinţă. Este omul a cărui voce interioră a tăcut şi nu-l mai strigă pe Iona. Pentru acel om s-a scufundat definitiv băncuţa de lemn din mijlocul sufletului, pentru că şi-a dat seama că aşteptarea nu are nici un sens. În lupta lui cu rechinii, nu mai nădăjduieşte decît să fie înghiţit odată pentru totdeauna şi digerat. Pentru că doar odată cu dezintegrarea lui va muri cu adevărat şi alteritatea din mintea şi inima lui. Şi asta-i va fi mai trist decît moartea.

Cum să-ţi faci chip cioplit

Etichete

aplauze, dalta, dans, devenire, eul posibil, ideal, mască, morcov existenţial, proiect, rîu, recunoaştere, rol, sechimbare, sine, stimă de sine

Cînd te-ai pornit să schimbi cursul unui rîu nu îţi mai este îngăduită odihna. Nu-ţi mai sînt îngăduite nici oboseala şi nici disperarea. Nu-ţi mai sînt îngăduite căderea pe brînci sau pe gînduri. Nu-ţi mai sînt îngăduite nostalgiile, ataşamentele derizorii sau fetişurile inutile. Nu-ţi mai sînt îngăduite nici luxul, nici confortul.  

Cînd te-ai pornit să schimbi cursul unui rîu nu-ţi mai este îngăduit să dai înapoi. Nu-ţi este îngăduit să-ţi scoţi masca de pe faţă nici măcar atunci cînd rămîi singur. Pentru că masca trebuie să se încarneze în chipul tău pînă la identificare. Nu-ţi este îngăduită ieşirea din rol şi din scenariu sub nici un pretext. Fiindcă ai decis să fii protagonistul primului tău proiect esenţial de viaţă, nu-ţi poţi îngădui să cazi din neglijenţă  în postura de figurant şi să fii luat din nou de valul căruia i te împotriveşti.

Cînd te-ai pornit să schimbi cursul unui rîu nu-ţi este îngăduit să laşi dalta din mînă. Trebuie să munceşti programatic şi neostenit la cioplirea propriului chip, fără să-ţi acorzi răgaz sau învoire. Trebuie în schimb să ai răbdare cu timpul. Să-ţi gîndeşti unghiul de atac, să-ţi proiectezi în detaliu schema dezideratului, să-ţi programezi mutările, loviturile astfel încît să nu pierzi din vedere în nici un moment morcovul existenţial.

Cînd te-ai pornit să schimbi cursul unui rîu o să fii o vreme asemeni unei păpuşi de lemn care exersează paşii de vals. Vei fi artificial şi împiedicat. Pînă cînd nu vei mai fi atent la paşi, ci la muzică. Iar atunci va fi venit clipa în care cortina se va da înlături şi rolul pe care l-ai exersat atîta vreme şi cu atîta obstinaţie în faţa unei audienţe private va fi gata de înfăţişat marelui public. Şi atunci,  cînd refletcoarele se vor năpusti asupra ta, reprezentaţia va trebui să-ţi fie fără cusur. Pentru ca la sfîrşit, capul plecat să nu mai fie modelul condiţiei tale, ci expresia unei reverenţe şi consecinţa unui ropot de aplauze.

n. Chipul cioplit este eul posibil, rîul este stima de sine, jocul de rol este intenţia de schimbare, dalta este voinţa de a face schimbarea posibilă. Eu sînt proiectul, iar morcovul este devenirea ideală. Aplauzele sînt recunoaşterea unui eu care va deveni definitiv un alt eu.