Un rol pe care nu pot să-l mai joc

Etichete

depresie, florin piersic junior, o mie de motive, one-man show, teatru alternativ, teatru la point

Se face că după multă vreme am ajuns și eu la o reprezentație de teatru. M-a invitat o colegă, am zis da. Am cumpărat biletul citind superficial descrierea piesei – O mie de motive, cu Florin Piersic Junior – ceva despre depresie, deci avea să-mi fie pe plac, iar pe Florin îl mai văzusem, long time ago, în Sex & drugs & rock’n’roll.

Am uitat de bilet până aproape de ziua evenimentului. Pe vremuri, înainte de-o piesă aș fi răscolit tot Internetul ca să-mi fac o pre-documentare – aș fi cititi recenzii ale reprezentației, detalii despre text și despre autorul textului, despre alte puneri în scenă, repetiții și tot ce se poate. Didactic, sistematic,… not anymore. Dezobișnuită de aceste obiceiuri à la carte, m-am dus ca ignoranta ce-am devenit. Mă așteptam la un one-man-show de teatru alternativ, impregnat de aroganță și nonconformism, având în vedere locația și actorul, dar nu și la o reprezentație participativă. Primisem niște cartonașe la intrare, mi-am dat seama că va exista ceva intercațiune cu spectatorii, dar nici asta nu m-a scos prea mult din apatie. În intima sală, stăteam chiar pe mijloc, perpendicular pe scenă, pe culoar. Picior peste picior, cu telefonul pe brațe, să nu care cumva să cad în sevraj.

M-am trezit deodată pe scenă, cu o carte în mână, în rolul Profesoarei. Trebuia să fac un rezumat al cărții. Mintea îmi era goală. Cu reflectoarele în ochi, nu eram în stare să procesez nici o idee, să emit nici o frază. Nici subiectul cărții nu mi-l mai aminteam (cum să nu-ți mai amintești subiectul cărții Robinson Crusoe?!). Am început să bâlbâi ceva incoerent. Florin, din public, așezat în locul meu, trebuia să pună întrebări. A întrebat ceva de genul „Cum poate un om care trăiește printre semenii lui să nu-și mai dorească să trăiască, când un om care, ajuns singur pe o insulă pustie descoperă dorința de a trăi?”. Blocaj, din nou. La această întrebare la care mi-am dat peste o mie de răspunsuri de-a lungul vieții nu știam ce să răspund. Într-un final, după secunde apăsătoare de tăcere am răspuns „Poate tocmai din cauza semenilor lui”.

M-am reîntors la locul meu de spectator pasiv. Deodată eram din nou liceanca aceea timorată, bâlbâită, care ascultată la ore nu este în stare să spună nimic, deși știe răspunsul, fiindcă emoțiile îi golesc creierul. Dar nu mai era nimic din profesoara care în cinci ani de predat reușise (cât de cât) să-și învingă „emoțiile de scenă”. Care ajunsese să țină cursuri și discursuri și să se simtă în largul ei în public. Căreia îi plăcea să fie privită. Mi-am dat seama că, în doi ani de „izolare” în fața unui calculator, la un job anodin, am piedut tot curajul pentru care muncisem atât. Că nu m-aș mai putea întoarce, cu ușurința de care mă credeam în stare, în rolul profesoarei, pe scena cu o catedră în mijloc. Dar ce ușor am revenit în rolul elevei timorate, încordate, pline de rușine, care se urăște pe sine fiindcă nu este în stare să-și gestioneze tracul! Mi-am reamintit de prima piesă din liceu în care am jucat un rol de băiat (rolul ăsta îl joc de la grădiniță) – lumea s-a mirat că m-am descurcat așa de bine. Nimeni nu se aștepta să reușesc să fiu stăpână pe mine. A fost unele dintre puținele momente în care m-am simțit mândră de mine. Iar teatrul, teatrul a fost mereu gura mea de aer unde evadam din lumea în care cu pream mult efort reușeam să mă încadrez. Până când m-am dezbărat și de pasiunea asta.

Mi-a picat ciudat toată experiența deaseară. M-a pus față în față cu niște repere identitare pe care am luptat să le câștig și le-am pierdut. Colega mea mi-a zis că m-a filmat, dar n-am avut curajul încă să mă uit la video (sunt convinsă că sunt foarte penibilă!). Mi-am dat seama însă că aș putea face lesne o listă cu 1000 de motive pentru care viața nu merită trăită.

Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine

Etichete

a trebui, eforturi, şcoală

Am citit ieri acest articol – Generația „work hard” versus generația „party hard” – și mi-a răscolit niște gânduri pe marginea cărora glosez de multișor în mintea mea. Mă regăsesc printre cei cărora educația și disciplina le-au fost impuse, adică dintre cei educați de generația „work hard”. Aș face păcat să zic educată cu de-a sila, fiindcă în copilărie și adolescență am fost ca un burete pentru absorbirea acestor idei și principii – n-au întâmpinat prea multe rezistență până să-mi devină natură și gândire (cred că nici n-ar fi avut cum altfel, fiindcă eram încojurată de ele și acasă, și la școală). Trebuia să fiu obedientă, cuminte și muncitoare, să-nvăț bine, să fiu devreme acasă. Și așa am fost! Așa era bine, altfel era rău. Asta avea să dea rezultate pe termen lung. Avea să fie măsura succesului în viață, realizării și mulțumirii mele de sine. Câtă vreme alții aveau să fie niște lepre, pramatii, muritori de foame, eu care-am făcut ce trebuie voi înflori. Nesurprinzător, cred, nu a fost deloc așa.

Multă vreme n-am știut ce înseamnă a-ți plăcea ceva. Sau a alege. Nici nu exista în mintea mea conștiința posibilității alegerii a ceva, a liberului arbitru. Plăcerile nu mi le-am căutat, parcă nu era loc de ele într-o viață plină de lucruri musai de făcut. Și, oricum, erau ceva rău, fiindcă te distrăgeau de la scopul suprem: a te concentra pe ce e bine și ce trebuie. Trebuia să-mi placă matematica, trebuia să-mi placă și să citesc. Și să merg la școală  (nu era cool să zic că nu-mi place școala), fiindcă era constructiv. Restricțiile trebuiau asumate așijderea. Trebuia să fiu bună la toate. Deci, cumva, să-mi placă toate, indiferent dacă per se îmi plăceau sau nu.

Am urmat ce liceu trebuie (cel mai greu și mai „închis” ca politică – asta îl făcea liceu de elită! „Liceu bun”), ce specializare trebuie (cea mai grea, cu cei mai stricți profesori), am venit acasă la ora la care trebuie, nu am făcut ce nu trebuie (adică „prostii” – băute, sex, fumat în curtea școlii). Am fost educată că ce e greu, e bun. Dacă doare, ustură, dacă rupe ceva din tine, dacă te duce în agonie, e bun. Înseamnă că te face bun pentru viață, te călește. Te învață să lupți cu situațiile dificile și cu greul. Dacă nu mă descurcam cu greul (adică cu exercițiile acelea de mate și de fizică cu steluță din culegerea de olimpiade), înseamnă că nu munceam destul, că eram leneșă. Dacă luam vreo notă mică era fiindcă nu am lucrat și nu m-am concentrat suficient și-am pierdut vremea cu altele. Făceam crize existențiale de la o notă, voiam să mă sinucid după o teză nereușită. O neparticipare la olimpiadă era sfârșitul lumii. Aveam să-mi dau seama mult mai prea târziu că viața nu-i ca analiza matematică – dacă stai destul aplecat pe problemă, îți va veni în minte o soluție de rezolvare. E drept că tre’ să te înveți cu greul, dar nu din fața unui caiet cu pătrățele, închis în casă și cu legăturile către lume tăiate.

Prima alegere majoră pe care-am făcut-o a fost una proastă. Mi s-a reproșat de multe ori asta. „Vezi dacă ai făcut tu după capul tău? Noi ți-am zis că…!” Jurnalismul s-a dovedit a fi o algere proastă. Era o facultate ușoară, dar care mi-a permis să „acced” ușor la scopul suprem: acela de șef de promoție. Până la urmă am făcut și aici ceea ce trebuie! Din îndemn, trebuie a ajuns să fie conștiință și normă – să fiu bună la școală. Ceea ce a mai îndulcit rușinea familiei cu opțiunea mea. La master am repetat isprava cum laude. Cum trebuie! Între timp predam la facultate (ce trebuie!) lucram și la redacție, lucram și pe marketing la o universitate (munceam din greu pentru viitorul meu!). Doar mai trebuia să-mi mai dau doctoratul ca să intru și eu pe post și, automat în învățământul superior (ce trebuie!). Am făcut ce trebuie și aici – am ales coordonatorul și profilul impus de profesorul meu (cel mai nașpa de pe „piață”, dar ce era să fac? „Să pierd un an?”) și silită să-l accept de familie (ca să nu pierd un an, da). Dar surpriză! Pentru prima dată în viață nu aveam să mai fac ce trebuie!

Am lăsat un doctorat pe care l-am urât din toată ființa mea în aer (după trei în care nu prea am mai făcut ce trebuie, din prea multă lehamite). În vreo opt ani de la începerea facultății, nu aflasem ceea ce îmi place, dar știam ce nu îmi place. Nu-mi mai plăcea sistemul de educație, după ce am început să-i văd cusăturile din spate. Și, în continuare, nu mă mai vedeam trăind în el. Am abandonat, făcând toate sacrificiile mele întru trebuie inutile.

Întrebată, acum, dacă mi-a plăcut școala, spun că da. De ce? Fiindcă a fost viața mea (și nu pot să-i spun oricui că urăsc viața). Sinceră să fiu, de la un punct încolo, dragostea cu de de-a sila a devenit una de bunăvoie. Asta făcusem toată viața, altceva nu știam și nu mi-am închipuit că aș putea face. Oricum, ce putea fi mai bun de atât?

Nici acasă n-am mai făcut ce trebuie de la un punct. „Pierdeam nopțile”, beam, fumam (cine știe pe unde și cu cine și ce mai făceam!). Îmi făcusem în viață loc și de distracții și de „pierdut vremea”. Nu mai eram obedientă, îmi dezvoltasem proprile idei, am „luat-o razna”.  După o viață ocupată cu muncă multă în tot felul de școli (pe bani puțini sau deloc), am cedat. Am început să devin nepăsătoare și să mai fac și ce nu trebuie.

Cei care m-au educat spun că e rău. Eu tind să cred că rele sunt regretele de viață netrăită, atacurile de panică făcute de la o vârstă timpurie (din cauza vreunei teze la care am luat 9,5 și nu 10), sentimentele continue de culpabilitate și neputință că nu sunt destul de bună, nemulțumirea constantă de sine, lipsa de sociabilitate, lipsa optimismului, greutatea de a lua decizii, frica constantă de eșec (care m-a făcut să nu încerc prea multe nici în viața profesională, nici în cea personală). Și mai sunt. Îi văd pe cei care nu au făcut mereu ceea ce trebuie, care au făcut și alegeri proaste, care și-au lăsat loc de „party hard” mult mai sănătoși din punct de vedere psihic, mult mai stabili, mult mai curajoși și mult mai realizați. N-au ajuns paria ai societății din pricina bețiilor și orgiilor din adolescență, ori din cauza faptului că au mai chiulit de la școală. Fiindcă ei au făcut ce-au simțit, întru un „aici și acum” reale și nu întru un „trebuie” pentru proiecție închipuită din viitor.

Îi invidiez pe cei care nu au făcut niciodată ce trebuie. Cu mintea de acum, consider că nimic nu „trebuie”. Nimic din ceea ce ne spun alții că trebuie – părinți, profesori, prieteni, colegi, oameni de pe stradă. Să trăim, să experimentăm și, după aceea să ne stabilim ce trebuie, în funcție de ceea ce am trăit, nu a priori. Totul este permis, iar greul care ne călește cu adevărat să fie succesiunea actelor încercare reușită/ nereușită. Ce trebuie va ajunge să nu-i mulțumescă nici pe ceilalți, nici pe noi. Nu vă închipuiți că mi s-a ridicat vreo statuie fiindcă am făcut vreodată ceea ce trebuie și chiar mai mult!

Chiar dacă văd așa lucrurile, tot rămân o victimă a lui „trebuie”. Mă simt vinovată când nu fac „ce trebuie” (sentiment izvorât de undeva dintr-o educație profundă), de la nimicuri, până la lucruri importante: nu spăl vasele, petrec o noapte în oraș și nu mă pot concentra la muncă, stau degeaba fără să fac nimic în weekend, nu mă chinui să devin mai performantă în ceea ce fac și multe altele.

Încă nu știu ce-mi place. Pasiuni nu am și, de obicei, mă forțez să găsesc o plăcere în ceea ce fac, ca să pot face. Majoritatea lucrurilor trebuie să mi le impun ca să le fac. Să trag de mine, cum am fost învățată. Uneori parcă aștept o voce să-mi spună că trebuie să fac aia sau cealaltă. Încă funcționez în virtutea condiționării: aștept frica să-mi de un șut în fund când mă ia delăsarea (fiindcă altfel am fost învățată c-aș fi prea neambițioasă ca să merg înainte) să-mi amintească ce trebuie să fac. Așa că, paradoxal, trebuie să învăț să fac ce-mi trebuie mie. Dezvățându-mă de a face ce mi-au spus alții că trebuie. Și de-abia aici începe greul.

Lașitatea de a fi diferit

Etichete

conformism, copii, căsătorie, famillie, nonconformis

De-acasă, mi s-a zis încă de pe când nu aveam conștiință de sine, că eu nu sunt ca ceilalți. Mi s-a mai zis și că cele mai importante valori sunt casa-căsătoria-copiii (și școala, bineînțeles școala). Cu vremea, acestea s-au amestecat cu valori proprii, născute din lecturi filozofice (existențialiste, cioraniene, dostoievskiene, nihiliste), depresie, anxietate și multă singurătate resimțită.

Au ajutat mult la modelarea gândirii mele cu precădere controlul familial excesiv și respingerea resimțită din partea celorlalți. „Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreu!” a fost decizia pe care am luat-o la un moment dat. „Și nici nu vreau să fiu ca voi”. Părea pe-atunci un teribilism adolescentin. Toți erau convinși că o să-mi treacă și o să-mi vină mintea la cap.

Aveam să „cresc mare” și să-mi doresc să trăiesc în virtutea liberului arbitru, după propriile norme și să-mi fac eu singură legile. Mi-am făcut din acest lucru un scop în viață, respingând ideea de normalitate și infuzia de idei preconcepute rezultate din conformismul social. Hotărâsem, după cum vă spuneam, că eu chiar sunt diferită de ceilalți și că nu mă potrivesc în preferințe de nici un un fel cu oamenii „normali”.

Primul care a căzut „victimă” a fost trinomul casă-căsătorie-copii. Școala mi-a plăcut. Și a fost viața mea. O vreme. Marele meu noroc au fost prietenii, poate la fel de „razna” ca și mine, cu care mi-am alimentat și consolidat gândirea în nopți lungi de discuții întortocheate. Complexele de inferioritate mi le-am transformat, cu multă muncă, în complexe de superioritate. I was meant for something bigger! Nu aveam visele precare și rudimentare ale oamenilor simpli; nu aveam de gând să trăiesc pentru lucruri materiale, să leg vreun om de mine și să procreez. Eu trăiam în virtutea ideilor pure și în cea a libertății.

A trecut timpul și visele s-au năruit, majoritatea prietenilor au luat-o pe calea conformismului (nu toți, încă!), disponibilitatea mea de-a trăi în virtutea liberului arbitru a fost prost înțeleasă în relațiile consumate și, încet-încet, am devenit mai puțin curajoasă în a-mi apăra poziționarea în lume.

De ce ar trebui să se pună problema „curajului” de a fi diferit? De ce nu putem fi diferiți pur și simplu? Răspunsul este – din cauza presiunilor sociale. Când ești femeie pe la începutul celor 20 de ani e cool să fii „liberă”. Lumea crede că încă ești imatură și îți trăiești viața (te distrezi, cum ar veni). Deja când te-apropii de 30, treaba asta nu mai e percepută ca fiind cool. Realizații trinomului casă-căsătorie-copii se uită cu superioritate la tine și-ți arată ceasul. Cum? Ceasul tău biologic nu bate? Ai o problemă. Învățat să dai doi lei pe ce zic ceilalți și să faci ceva pe părerile lor, nu-ți prea pasă. Îți vezi de ce crezi tu.

Dureros este când prietenii cu care odinioară vorbeai câte-n lună și-n stele și erați voi niște eroi ai diversității, așteaptă inelul cu infrigurare, aleg invitațiile de nuntă sau schimbă scutece. Și nu mai au loc de  tine și ideile tale în viața lor. Tu le-nțelegi devenirea și încerci să le fii alături. Ei, din ce în ce mai puțin. Se uită la tine cu o compasiune nemărturisită (tu n-ai realizat nimic). Întrebat ce-ai mai făcut, n-ai cum să zici nici că ți-ai luat casă, nici că ai un bărbat pe punctul de-a te lua, nici că ai un copil în plan. Nu, nu te-alungă, dar simți că ceea ce odată vă lega nu mai există. Ai devenit mai puțin. Nici nu mai ești interesantă. Dacă sunt dintre aceia care încă nu au realizat încă trinomul (și manifestă o preocupare exclusivă pentru acest lucru), atunci toată energia lor se concentrează spre realizarea lui. Nici nu mai vorbim de familia ta, care e panicată de-acum de-a dreptul. Dar încă mai speră treaba aia cu venitul minții la cap.

Eu parcă am devenit din ce în ce mai lașă și mai conformistă. Am un job de 8 ore pe zi la o semi-corporație, unde mă duc pentru bani și nu pentru vreo cauză nobilă. A ajuns să mă preocupe mai mult celulita de pe coapse decât ontologicul lui Heidegger. De aceea, în loc să citesc, mă duc la sală. Nu sunt fericită, sunt mai degrabă plictisită decât motivată. În raport cu orice. Trag de mine în fiecare zi, să împac conformismul din viață cu nonconformismul din suflet și să supraviețuiesc disonanței.

N-am mai scris, după cum se vede de mai bine de un an. I feel like I’m falling behind mai values. Cu toate astea, ceasul biologic nu vrea să sune. Nu, o casă, un soț și-un copil nu m-ar face mai fericită. Îmi fac în continuare silă pozele cu inele de logdnă și nunțile. Și mai multă silă, cele cu copii. Și oamenii care le pun. Și gândirea lor simplistă. Simplul fapt că mă simt sufocată de ele, îmi face silă și mă îngrijorează. Mă îngrijorează și faptul că textul acesta e scris prost, că o să supere multă lume și că mai bine nu-l public. Totuși știu că o să-l public, de-al dreacu’, fiindcă simt nevoia să mă descarc. Consider în continuare că nu trebuie să-mi justific opțiunile de viață, mă dezgustă conformismul și dezideratul majorității de a trăi întru el, dar am devenit mai lașă și am nevoie de susținere. Simt să strig dincolo de pătura acesta de fericiri ale trinomului. poate m-aude „vreunul de-al meu”. Și mă ajută să nu ajung să-mi doresc, din lașitate, să devin conformistă.