Paradigma egoistă

Etichete

alteritate, altruism, aparţine, ceilalţi, comparaţie, egoism, eu, faliment, idoli, paradigmă, revenire, schimbare, sine, singurătate

Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. (O. Paler)

După ce vei fi acceptat falimentul afectiv, poţi să reîncepi să trăieşti. După ce vei fi reuşit să cobori icoanele idolilor de pe pereţi fără ură şi fără mînie, după ce vei fi acceptat căderea din mirajul idealului în incertitudinea lui „aici şi acum”, după ce vei întoarce din nou oglinda dinspre ceilalţi spre tine, vei începe din nou să-ţi aparţii. Vei scoate adevărul sinelui la iveală, ca pe o batistă curată care să şteargă sudoarea efortului de-a fi oricine altcineva, numai tu însuţi nu. Te vei accepta răsfrînt în privirile altora cu etichetele lor cu tot, fără frică, fără angoasă şi fără a te mai sfărîma fără rost şi fără discernămînt. Vei înţelege că puterea nu stă în schimbarea şi traficarea identităţii proprii doar de dragul şi din moftul cuiva, ci în asumarea eului-aşa-cum-este şi implicarea lui în construcţia unei identităţi sociale rezonabile.

Împăcat cu perspectiva singurătăţii, vei deveni mai sociabil, mai deschis, mai autentic, mai pragmatic. Centrul universului tău se va muta de pe celălalt semnificativ şi de pe sarcina de-ai face mereu pe plac, pe tine şi pe relaţiile şi oamenii din jur şi pe preluarea sinelui în proiectul devenirii confortabile. Împrăştiat şi distrus mai înainte de un şir coerent de dezamăgiri, vei începe să te reconstruieşti ca un puzzle din lucruri aparent nesemnificative sau pe care le priveai drept derizorii, obsedat fiind de comparaţia cu un chip despre un altul pe care ţi l-ai copilit cu închipuiri, iluzii şi speranţe. Vei începe să vezi  tot ceea ce înainte respingeai, dintr-un soi de devotament bolnăvicios faţă de alteritate. Vei deveni egoist, ştiind că altruismul şi-a pierdut obiectul care l-a hrănit cu o otravă dulce prea multă vreme. Asta nu înseamnă că dispreţuieşti, ci că ţi-ai asumat altă formă de a iubi, la pachet cu paleta ei de porniri ciudate. După, cum spuneam, vei reîncepe să-ţi aparţii. Însă numai pe jumătate. Fiindcă jumătate din ecoul tău s-a pierdut în urmă.

***

Acestea fiind spuse, revin din nevoia egoistă de a scrie şi cu speranţa că-mi veţi saluta revenirea la năzuinţa de-a fi „citită” de după perdeaua cuvintelor.

Reclame

Vă rog, ştergeţi tabla!

Etichete

a fi, contexte, devenire, eu, fire, Idei, identitate, ideologii, nimeni, nimic, oameni, palipmsest, plecare, sentimente, sine, sinucidere, tablă, tabula rasa, teorie despre sine, tot, ştergere

Mi-e că nu mai am altă soluţie decît să şterg tabla fiinţei mele şi să fac din eul meu o tabula rasa. Să şterg tot, de tot, aşa cum aş şterge putina. Aşa cum aş pleca de zăludă către nicăieri perfect singură, fără să iau pe nimeni şi nimic cu mine. Aşa cum aş pleca fără să privesc niciodată înapoi. Aşa cum aş deveni brusc amnezică. Aşa ca şi cum m-aş dezice şi mai brusc de tot: de ceea ce am fost, de ceea ce sînt, de ceea ce m-au făcut alţii să fiu, de ceea ce mi-ar fi fost firesc să fiu, de ceea ce mi-aş fi dorit să fiu, de cei în preajma cărora mi-aş fi dorit să fiu şi de cei care m-au justificat să fiu. Am auzit că se poate. Cu prea multă voinţă aş putea reuşi să mă provoc să funcţionez împotriva firii.

Nu mai am altă soluţie decît să şterg de tot tabla fiindcă nu mai pricep aproape nimic din palimpsestul care s-a adunat aici în cei 22 de ani ai mei, nu mai înţeleg teoria mea despre mine (porneşte pesemne de la o ipoteză greşită, iar în etapele demonstraţiei nu am ştiut să urmez o metodologie viabilă a devenirii – toate experimentele mi-au contrazis ipoteza). 

Trebuie să şterg absolut tot fiindcă nu mai pot distinge ce merită păstrat şi ce nu – totul e amestecat–, toate ideologiile, sentimentele, gîndurile, oamenii, obişnuinţele, identităţile sînt prinse laolaltă, într-un tot omogen şi inscindabil, pe baza unor legături organice, după modelul hypertextului. Dar nu mă îndur. Cum aş putea să mă îndur să şterg tabla cînd acolo ştiu că s-au adunat caligrafiile profesorilor mei, sentimentele faţă de cei mai dragi dintre oameni, ideile desprinse din cele mai minunate lecturi, obişnuinţele din cele mai frumoase contexte de viaţă? Cum aş putea reuşi să nu cad în genunchi după ce am şters tabla şi să cer iertare tablei după toate aceste crime? Cum aş putea să nu mai fiu nimic din ceea ce sînt cînd încă mai iubesc măcar un om, mai cred într-o singură idee, mă simt eu însămi măcar într-un singur context? Nu, nu pot să mă sinucid, deşi ştiu că e singura soluţie. Aşa că mă declar neputincioasă şi aştept oferte de la mercenari dispuşi să şteargă tabla în locul meu.

Despre înregimentarea totalitaristă a eului

Etichete

conformism, consecvenţă, convingeri, devenire, eu, frumos, identitate, obedienţă, sine, social, societate, standarde, stimă de sine, succes, traficare, uitare, urît, valori, viaţă

Ar trebui să învăţăm să ne prefacem frumos. Atunci am deveni frumoşi şi pentru ceilalţi. Am deveni dezirabili şi comportamentele noastre ar deveni digerabile. Ne-am face una cu lumea şi ne-am legăna în confortul acceptării şi-al legitimării sociale.  Noi, cei ostracizaţi, ne-am trezi peste noapte apreciaţi, îmbrăţişaţi de complimente şi cocoţaţi instituţional în vîrful unei ierarhii. Astfel, am da  uitării standardele sinelui şi le-am împrumuta pe cele ale identităţii create prin traficarea valorilor şi convingerilor lăuntrice. Sacrificarea consecvenţei cu eul ne-ar aduce în schimb o creştere spontană a stimei de sine în al cărei miraj ne-am arunca negreşit, ca în apa unui botez întru devenire. Glorificarea sinelui ne-ar permite lesene să înlocuim preocupările spirituale cu cele materiale, abandonînd jocurile minţii, pentru cele ale cărnii. Am uita de investire în detrimentul investiţiei. Am deprinde conformismul faţă de colegi, obedienţa faţă de şef, respectul faţă de părinţi, consecvenţa cu partenerul de viaţă. Poziţia noastră socială ar fi una pregnantă, confortul cu identitatea creată tinzînd spre o perfectă armonie. De ameninţările celor care ne-ar reproşa uitarea de sine ne-am apăra cu iscusinţă,  prin intermediul proiecţiilor defensive, manevrînd bagatela ca pe o armă infailibilă.  Astfel succesul ni s-ar proiecta în registrul certitudinii, ca perspectivă de viitor pe care nici o voce şi nici un afect pasager nu ar putea-o tulbura cu preţul reflexivităţii vreunei oglinzi aşezate brutal  în faţă. Am deveni nişte indivizi realizaţi,  care ar perora în registre ireproşabile despre bine, despre ce trebuie, erijîndu-ne în apostoli ai ideologiei corecte de viaţă. Am indica şabloane, ne-am pretinde modele. Închipuindu-ne stăpîni abosoluţi ai propriului eu, ne-am transforma în istorici profesionişti ai propriei memorii. Eul nostru construit după tipar totalitarist s-ar ocupa cu cenzura adevărurilor incomode emergente pentru a ne putea lăfăi în minciunile comode, universal împărtăşite  şi astfel a ne înregimenta definitiv în structurile societăţii clădite pe-o fundaţie de cadavre de indentităţi autentice.

***

Învăţînd să ne prefacem frumos, am uita degrabă să mai simţim frumos. Să ne petrecem eul frumos prin clipe frumoase cu oameni frumoşi. Ne-am urîţi în aşa chip, intrînd într-o aşa antinomie cu noi înşine încît am crede că frumos şi adevărat nu ne-a fost niciodată, nimic.

Centrifugarea artizanală a eului. Un eşec centripet

Etichete

act ratat, autentic, bine, centrifug, centripet, contrazicere, deghizare, eu, eşec, frustrare, individ, mască, nemulţumire, obstinaţie, personalitate, propriu, ratare, rău, schimbare, sentimente, sine, trăsături

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.

Un an pe culmile conştientizării

Etichete

aniversare, blog, blogging, conştientizare, culmi, deschidere, etape, eu, gînduri, Idei, Pe culmile conştientizării, stări, un an

Oameni m-au lăsat. Pentru că s-au abandonat pe ei. Sentimente au murit sufocate în negaţie. Pentru că au fost laşe. Iluzii au fost înjunghiate. Pentru că erau prea frumoase. Visuri au fost spulberate. Pentru că au fost prea îndrăzneţe. Fericiri s-au ascuns după deget. Pentru că erau prea evidente.

Doar El a rămas lîngă mine, să-mi tacă la ureche cînd sufletul se sfărîma de creste şi să urle cînd aerul de pe culmi pătrundea prea adînc în mine. Mi-a descleştat degetele ca să mai pot atinge ceva, cînd nu mai puteam simţi nimic. M-a ajutat să ies cînd eram închisă. M-a făcut să strig cînd mi se îneca vocea. M-a determinat să urc cînd mă prăvăleam peste mine. El mi-a fost constant închiderea care deschide – care m-a deschis către un sine extins şi m-a făcut să îndur blocajul bronşic din aleveole care se blocau de praful de pe botinele lumii.

El sînt eu în stări şi etape. Mai puternic, mai sincer, mai îndrăzneţ, mai limpede, mai dezvelit, mai rafinat. El e portretul meu îmbunătăţit şi singurul lucru din viaţa mea care nu îşi cere confirmare. E singurul lucru esenţial care nu s-a pierdut odată cu celelalte şi îmi supravieţuieşte.

El nu e ceea ce aş fi vrut eu să fie pentru că îmi seamănă prea bine. El e eu şi (întru) toate întruchipările alterităţii din existenţa mea. Şi de aceea nu pot să-i spun „La mulţi ani!” şi că-l iubesc mai mult decît orice lucru care trebuia să fie cerc, dar nu a fost să fie.

 El, blogul, ar vrea să fie şi pentru voi – pentru oricare dintre voi care vor să citească cum anume se lasă gîndurile pradă lucidităţii pînă la disperarea de ajunge să pocnească sub formă de idei şi cuvinte. Poate că îl găsiţi penibil, neintersant, criptic, ridicol – îmi asum acest lucru – şi vă invit, totuşi, la o plimbare pe culmile care au împlinit un an de conştientizare.

Cum a dat morala colţu’

Etichete

conştiinţă, delir, disperare, eu, moarte, morală, sine, sinucidere

SENZAŢONAL! La 21 de ani, spînzurată de frînghia conştiinţei

În cele din urmă, nemaiputînd îndura ironia sorţii, s-a sinucis….

Morala, o tînără  idealistă, firavă şi  serafică a murit prematur, lent şi dureros, după 21 de ani chinuiţi de pomană într-un univers potrivnic. Medici specialişti care preferă să rămînă sub anonimat au declarat că decesul s-a petrecut din cauze naturale multiple precum ar fi pietre la inimă, ulcer la creier şi sifilis sufletesc. Aceştia apreciază că toate aceste maladii independente s-au coagulat la nivelul existenţial metabolizant şi au degenarat într-un chinuitor cancer fiinţial. Gurile rele (aflate de asemenea sub protecţia anonimatului) susţin că graţioasa şi imateriala zînă, costumată într-o Joana d’Arc, după ce s-a luat în piept cu viaţa în repetate rînduri şi prin varii forme, încercînd fără izbîndă să dreseze realităţile din preajma-i după tiparul ei, s-a sinucis. Prietenii (evident, tot anonimi) spun că decesul s-a datorat pierderii minţilor din pricina unei supradoze de conştientizare. Duşmanii (şi mai anonimi) susţin că moartea a survenit dintr-un exces de laşitate pe fondul unei labilităţi constitutiv-degenerative. Vrăjitoarele din tîrg scuipă-n sîn, spunînd că şi-ar fi vîndut spiritul dracului care i-a slăbit trupul pînă cînd fata s-a pierdut cu totul. Acestea mai suţin, deşi afirmaţiile nu le pot fi verificate, că în locul ei ar fi rămas o piază rea care se strecoară la rîndul ei în inimile oamenilor şi le răpeşte suflul vital, inducîndu-le demenţă şi comportamente sociale deviante, schimbări de personalitate şi intrarea în transe de delir.

Cert este că morala n-a lăsat la neamuri mai mari sau mai mici nici un testament, nici o scrisoare de adio. S-a şters de pe faţa pămîntului ca şi cum n-ar fi fost, lăsînd moştenire doar spaime şi un posibil precedent. Doar îndrăciţii îi mai pot auzi şuieratul, agonizînd din neant, asemeni unui urlet de disperare.

Se caută morcov pentru mortul viu

Etichete

delir, eu, instinct de supravieţuire, lehamite, moarte, morcov existenţial, sine, tristeţe

Grea şi densă ca o ceaţă în care nu se mai poate înfige nici un cuţit al speranţei, substanţa lehamitei îneacă fiinţa în abulie. Într-o depresie pasivă, în care voinţa este abolită, reflexele blocate şi sinapsele compromise, individul se abandonează letargiei. Fiinţa se transformă într-o fantomă, care pluteşte printre realităţile evenimenţiale, peste înfruntările umane şi meandrele concretului. E o formă de capitulare în faţa infinitului rău al existenţei care a prins sinele în capcana derizoriului şi l-a anihilat prin patibularea iluziilor. E ca şi cum n-ar mai fi. Nu mai simte nici furie, nu mai este cuprins de nici o înverşunare. S-a abandonat tristeţii lungi şi amare, plutind în afara gravitaţiei şi, cumva, paradoxal, în virtutea ei. Nici durerea n-o mai simte ascuţit, ci ca pe o piatră pe suflet.  Ca şi cum toate mizeriile i s-ar fi adunat de printre viscere şi i s-au depus la inimă. E ca şi cum ar dormi, prins într-un coşmar în care visul îi e halucinaţie. Totuşi simţurile îi sînt treze: înregistrează, dar nu au şi putere de procesare. Eul e mîncat pe dinăuntru. E ciung. E sterp şi impotent. Paraliticului îi rămîn doar ochii conştiinţei mobili. Nu se poate ridica din patul mortificării unde s-a întins pe spate, cu privirea ţintind tavanul care-i reflectă golul din el. A orbit peste noapte, vede lumea într-un alb total, ca într-o lumină orbitoare. Nu mai are nimic, nu mai este nimic. E ca şi cum ar fi dispărut, şi-ar fi ieşit din sine, şi-ar fi desprins fiinţa de trupul unde şi-a abandonat ca cerber care nu mai are ce veghea, conştiinţa de sine.  Cu interioritatea devorată, secătuit de substanţă vitală, îşi scoate ultimul fir de viaţă de care se mai ţine, la mezat. Se vinde cui îi oferă primul un morcov existenţial viabil. Ar vrea ca prin firul pe care îl întinde, să fie scos din groapă. Mortului viu ceea ce îi mai comandă e doar instinctul pervers de supravieţuire care tînjeşte după miracol.

Direcţia fără sens şi deşertul din cerc

Etichete

alei, alteritate, autostrăzi, cantonare, cerc, cărări, deşert, direcţii, drum, drumuri, eu, Iona, Marin Sorescu, Matei Vişniec, nisip, Octavian Paler, Omul din cerc, sens, sine, Un om norocos, şofer

Tratat pesimist pentru şoferul diletant pe drumurile vieţii

„Hm! Naiv ce sînt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.” (M. Sorescu, Iona)

„Oamenii, imediat ce sînt cuprinşi de greaţă, se înconjoară de un cerc.” (M. Vişniec, Omul din cerc)

„Auzisem o frază, «acolo unde există voinţă, există un drum», şi mi-o repetam mereu. Înaintam , trăgînd după mine căruciorul pe nisip. (O. Paler, Un om norocos)

Cum ştim să ne orientăm pe drumul vieţii cînd ne lipsesc cu desăvîrşire indicatoarele? Cînd circulaţia e liberă şi nereglementată. Cînd  bunul simţ în trafic se trafichează şi nu funcţionează prioritatea de dreapta şi nici dreptatea. Cînd aleile, străzile, cărărările şi autostrăzile sînt lipsite de dungi şi marcaje. Cînd drumurile sînt ori prea plane, ori prea accidentate, ori prea abrupte. Cum ştim cînd trebuie să ne oprim, unde să virăm, cui să acordăm prioritate, în ce situaţii să cedăm trecerea? Cum să ştim dacă nu ne învîrtim de prea multă vreme în sensul giratoriu, cantonaţi fiind în acelaşi cerc vicios? Cum putem şti cînd vine vremea renunţării la autostradă pentru cărare, vremea cînd să virăm şi să schimbăm sensul, vremea părăsirii căii cele ce-am văzut-o cîndva dreaptă? Ar trebui să dispunem de un organ care să ştie. Să ştie tot. Să comande mersul şi să impună oprirea. Să ghideze parcursul, ca un copilot experimentat. Să prevină deraparea necontrolată. Ieşirea în decor. Ajungerea în deşert.

În deşert nu există direcţii. Există doar pustiul cu nesfîrşirile sale. Mai există şi mirajele şi setea. După alteritate. Drumurile trebuie să le inventăm. Să le trasăm de cîte ori le spulberă furtunile de nisip. Nici vorbă, evident, de indicatoare în pustiu. E o rătăcire, e moartea amînată în fiecare clipă. E posibilul infinit pentru o imposibilitate. E cercul nemarcat, dar obligatoriu al pierderii. Dar, şi din deşert, ca din orice distopie, există şi o ieşire. Într-o nouă viaţă sau într-o inevitabilă moarte.

Cum să-ţi fii păcălici

Etichete

autoconvingere, „imperativ categoric”, contra-eu, demers, eu, falsificare

Pînă unde poate merge autoconvingerea? Pînă la ce adîncime poate deconstrui fiinţa? Cît de insidios poate pătrunde în anima fiecărui sentiment, în necesarul oricărui demers? Cît de mult poate mutila sinele? După autoconvingere, nu se transformă cumva eul în contra eu?

Autoconvingerea e anularea conştientă, e cenzura asumată ca trebuinţă, ca „imperativ categoric” prin care, încercînd salvarea dintr-un atare context, un individ îşi semnează condamnarea. Condamnarea la minciună perpetuă faţă de sine însuşi. Prin obişnuirea individului cu ea, minciuna devine „noul adevăr” şi impune un nou set de norme. Un fals set de norme. Adaptîndu-se la noua sa realitate închipuită din perspectiva necesităţii, eul se perverteşte ineluctabil: iubirea devine ură, nevoia devine indiferenţă ori rebutare artificială, frumosul devine urît. Sau invers. Noul adevăr e, la rîndul lui, şi el, temporar. Un altul îl înlocuieşte rapid la întîmpinarea primei piedici, la proxima întîlnire cu propria neputinţă ori dezamăgire. Individul devine propriul său păcălici în înscenarea pe care şi-o joacă şi şi-o susţine cu obstinaţie. Sinceritatea sinelui faţă de sine e deteriorată programatic şi conştient pentru un „aşa e bine de făcut” pe care omul şi-l închipuie ca obligativitate într-un atare moment. Mereu altul, invidvidul se îndepărtează de un eu pe care de-abia şi-l mai poate aduce aminte. Dacă n-ar fi golul din suflet se poate că şi-ar spune că „eu” n-a existat nicicînd şi nici n-ar fi trebuit să existe.

Ultima din universitate

Etichete

Aşteptîndu-l pe Godot, ca ţiganul la mal, Cappont, delir, Edifici Polivalente, eu, Godot, lleida, oboseală, sesiune, sictir, sine, singurătate, UdL, ultimul om, Universitat de Lleida, voinţă

Numai eu am mai rămas pe aici, pe reduta înnorată de cele de pe urmă treballuri finale. Luminile s-au stins încă de ieri, vocile au tăcut, calculatoarele s-au închis, aerul condiţionat a îngheţat.  Sesiunea s-a terminat, bibliotecile şi sălile de net s-au golit, colegele mele de apartament au plecat. Azi, într-o zi de dumincă, nici măcar vîntul nu mai suflă în Lleida. Cappontul a aţipit şi şi-a scris pe frunte „¡Déjame dormir!”.

Portarii de la Edifici Polivalente s-au săturat de mutra mea – e al dreacu’ de frustrant să stai de serviciu pentru un singur om. Da, la Universitat de Lleida mă simt ultimul om. Mă prefac că îmi mai găsesc forţă să nu păţesc precum ţiganul care s-a înecat la mal, învins de melcul cel vitezoman în competiţia cu timpul şi cu sine însuşi. Ultimii metri sînt cel mai greu de parcurs cînd acidul lactic s-a acumulat insidios în muşchii voinţei iar sictirul a asediat intempestiv coerenţa oricărui demers. „Hai Laura, hai, hai, nu sta de pomană!” Buf! se resimte şutul în fund, care nu produce nicidecum influxul nervos sau conexiunea dintre dendritele şi axonii neuronilor nearşi. Doar nişte vînătăi se produc, pentru a-mi aminti la ceasul contabilităţii, de neputinţă. Nici înjurăturile nu-mi prea sînt de folos, nu sînt niciodată în stare să culpabilizez pe altcineva decît pe mine însămi.

Timpul a luat-o razna, pe mine m-a molipsit aerul de pasivitate, nu-mi găsesc prin preajmă nici un soi de încărcători pentru bateriile fiinţiale ori un morcov existenţial care să nu fi fost fărămiţat de răzătoarea trecerii prin lume. Ca orice ultim om, îl aştept pe Godot scrutînd cu privirea ceva mai departe de linia orizontului propriu.