Prognoză

Etichete

anm, futuna, prognoza

ANM a emis o înștiințare de vreme rea. Se anunță furtuni de nisip și focuri de paie. S-a emis cod roșu de caniculă în cele mai importante regiuni nervoase și senzoriale. Toți rezidenții Marilor Depresii, bipolarii cu precădere, sunt avertizați să nu-și părăsească propriile Euri și să nu-și iasă din Sine. Să se zăvorască între pereții gândurilor și să tragă peste poftele lor cele mai acerbe, plapuma solitudinii și resemnării.

Toți vecinii lor sunt, de asemenea, atenționați, să nu încerce să stingă focul, să rămână în zona de confort, ca să nu se regăsească mistuiți de vreo flacără care le va da foc la valiză. Celor prinși în mijlocul furtunii li se recomandă să se țină de lucrurile stabile, verificate, cu adevărat importante. Cei cărora le-a intrat praf în ochi sunt sfătuiți să se clăcătească din abudență, pe ochi, cu ceai de mușețel. Calmează. Și apoi să-și odihnească ochii și trupul în patul de-acasă, nu în paturi străine.

ANM a mai avertizat asupra schimbărilor bruște de vreme. Ar putea urma un cod portocaliu de ploi. Regiunile afectate ar putea fi centrul ființei și epicentrul moralei, care ar putea fi devastat de tsunamiuri puternice. Meteorologii recomandă purtarea vestelor de salvare și evacuarea, DE URGENȚĂ!, a zonelor calamitate.

Aaah, contravine cumva recomandărilor anterioare? Cei de la ANM nu sunt, oricum, cei responsabili de schimbarea vremii. Iar recomandările generale oricum fac apel la precauție. Ceea ce îi exonerează de responsabilitatea oricărei prognoze. Poate, totuși, ne vom încălzi împăcați și, ironic, de razele unei toamne târzii și împăciuitoare.

Sursă foto

Alegorie pentru indicativul lui „a fi” la persoana I singular

Sunt o colecție de acte ratate. De cuvinte care nu s-au făcut trup. De suflete cocoșate, de spirite îngenunchiate. De dorințe neînfăptuite. De plăceri netrăite. De trebuințe neîndeplinite. Sunt o flacără care s-a stins înainte de a apuca să ardă. Sunt o lumânare al cărei rost nu-l cunoaște nici un paraclisier. Sunt o vestală cu picioarele dezgolite. Sunt o curvă cu vălul tras peste ochi. Sunt un păcat îndreptățit. Sunt o izbăvire nemeritată. Sunt tot ce nu ar trebui să fiu și nimic din ce mi-am dorit să fiu. Sunt acolo, pentru totdeauna. Sunt nicăieri, tot pentru totdeauna.

Mă dau la o parte, ca să mai pot rămâne acolo.

Lupta mea precede renunțarea. Eforturile mele sunt o plecăciune în fața deșertăciunii. Imanentă, ubicuă și devotată, scrutez înălțimi și mă îmbăt de aerul lor tare, dar trăiesc în duhoarea abisului. Nestatornică, distantă și detașată, mă lepăd de voi toți și de trebuința voastră și vă-nșel așteptările.

Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea.

Caldă și sentimentală, cad în brațe neprimitoare. Rece și dură, izbesc în inimi deschise. Sunt vinovată, dar îmi afirm nevinovăția. Sunt nevinovată, dar port, sisific, povara vinei. Mă-nchin, ca mai apoi să păcătuiesc. Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea. Nu te iau de mână, fiindcă știu că tu o să-mi întorci o palmă. Te rog să-mi dai o palmă, fiindcă vreau să mi se întoarcă ceva de la tine.

Sunt Eul care se leapădă de Sine. Sunt Sinele care se caută. Sunt o buclă infinită prinsă într-un eu profund insuficient, limitat, în suficiența sa. Cred, dar mă îndoiesc de toate lucrurile. Iubesc, dar neg existența iubirii. Mă consum în idee, trăiesc în abstract, dar îmi ostoiesc gândurile cu poftele cărnii.

Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi.

Propovăduiesc neatârnarea, dar îmi caut stăpânul. Neg, ca să afirm. Glumesc, ca să pot afirma, fără echivoc, adevărul. Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi. Mimez nonșalanța, ca să maschez metamorfoza care-mi preface ființa într-o rană deschisă.

Sunt o pată de cerneală roșie care pretinde că scrie cu sânge. Sunt cuvântul prolix, care-și așteaptă alteritatea. Sunt cuvântul epurat de discursul autoreferențial, care-și trăiește singurătatea. Vag manifestat, mereu prea dureros de îndurat.

Mă costumez în ce nu sunt, așteptând să plece cineva, în căutarea mea, și să mă găsească. Aștept să-l văd trecând pe lângă mine, știind că mă știe, fără să-i spun că mă știe, lăsându-i de înțeles că nu mă știe. Și-așa, dezgolită, să pot spune că nu a fost să fie. Și că povara mea, e și comoara mea și singura virtute. O colecție de acte ratate.

Viscol pe patinoar

Etichete

iarnă, oameni, sentimente, viscol

Stăm, fiecare de o parte a ființei lui și-n colțul său de lume. Nu ne privim în ochi și pretindem că nu ne simțim. Atingerile nu ne mai pătrund, carnea ne e rece și înverșunată ca sufletele. Nu ne mai înțelegem. Dintr-o dată sistemul de decodificare a gândurilor și gesturilor nu mai funcționează. Sistemul a fost perturbat și pus la pământ de-un cod roșu. Acea furtună așteptată care pândește orice flacără care-a apucat să ardă din senin.

Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi.

De atunci între noi e doar viscol. Un viscol în care suflăm vorbe amare, în care ne expunem orgolii și afișăm indiferențe. Un viscol în spatele căruia ne ascundem și în fața căruia ne umflăm pieptul. Îl înfruntăm, ca pe viață. Sau, cel puțin, așa pretindem. Nu ne lăsăm îngropați sub zăpezi. Doar suntem mai puternici decât stările noastre și decât sentimentele ce ar putea să ne rostogolească în afara zonei de control, ca pe niște bulgări de oameni. Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi. Doar am învățat lecția, nu? Din cărți sau din viață. Trebuie să fim tari, tari. Mai degrabă să patinăm pe ideile și obsesiile noastre, decât să alunecăm în vreo nouă aventură care să ne-ntoarcă sufletul cu roțile în sus și să ne exileze în șanțul existenței noastre. Să ne punem așadar cauciucurile de iarnă și lanțurile în jurul pornirilor necuvenite, ca să rămânem pe drumul de la care credem că ar fi bine să nu ne abatem.

E-atât de cald în patul nostru rece, e-atât de bine în fotoliul de lângă soba obișnuințelor, încât de ce ne-am avânta să alergăm unul spre altul prin zăpezi și să punem, din nou, paie pe-un foc care ne va mistui și se va stinge? De ce ne-am lăsa spulberați când, din spatele geamurilor care au așezat un univers întreg de incertitudini și precauții între noi, părem atât de întregi?

Degeaba

Etichete

ambivalență, destrămare, dualitate, sensul vieții, sine, suferinţă

„De ce te pedepsești?”, m-a întrebat. Nu știa el că întrebarea asta e o găleată aruncată într-o fântână prea adâncă. Ce avea să-i fi răspuns? Pentru tot sau pentru nimic? Pentru că sunt sau pentru că nu sunt? Fiindcă am un defect de „fabricație”? Fiindcă iubesc viciul și durerea, fiindcă sunt masochistă, fiindcă sufăr de mania persecuției și de depresie? Că am ales, mereu, din instinct, dar conștient, răul și ceea ce-a fost greșit? Că mi-s dragi până la disoluție oamenii nepotriviți? Că am un morb al distrugerii? Că am vrut să văd cât de mult pot să decad și până unde? Că sufăr de inadecvare? Că-mi sunt propriul experiment pe carne vie? Că așa mă testez până dincolo de limita rezistenței? Că viața mea e un exercițiu absurd și sadic de transgresare a limitelor? Aș fi putut, dar toate sunt întrebări peste întrebări și speculații, nu și răspunsuri. Și altfel, cum ai putea să-i oferi cuiva o astfel de radiografie sumbră a ființei tale?

Dar, ce-ar fi dacă eu însămi mi-aș răspunde la întrebarea asta? Unde să caut răspunsul? În mine sau în afara mea? Ce știu este doar că niciodată n-am găsit soluții la probleme, ci doar complicații. Explicații, dar nu și rezolvări. Că am desconsiderat ce-am avut, și mi-am dorit ce n-am putut avea. Că mai presus de orice, m-am detestat pe mine. Că am iubit răul și imposibilul, și m-au lăsate rece afectele curate și gratuite. Că am disprețuit sensibilitatea confundând-o cu slăbiciunea și am apreciat ticăloșia deghizată sub formă de putere. Că atenția m-a plictisit și lipsa de apreciere m-a distrus. Că am căutat să fiu totul pentru oamenii care nu voiau decât să mă folosească o vreme. Că am nădăjduit la fericire, mustind în nefericire. Că am contemplat frumosul, bălăcindu-mă în urât. Că m-am agățat de iluzii, deși, cu luciditate, am intuit deziluzia.

Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine.

Că am ținut să demonstrez că am forța de-a schimba și de a face diferența, deși știam că mă angrenez într-o luptă cu morile de vânt. Că am crezut în continuări, deși am prevăzut sfârșitul. Că am acționat în răspăr, ca să-mi justific eșecul. Că am sperat, deși nu se-ntrevedea decât destrămarea. Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine. Că am fost egoistă cu toată lumea și altruistă cu cei care și-au bătut joc. Că am am acționat mereu împotriva a ceea ce trebuia. Că văd enorm și simt monstruos. Fiindcă nu am nici un motiv real și sufăr, și fiindcă mă simt absurdă în raport cu suferințele adevărare pe care le trăiesc unii în lume. Fiindcă nu mai știu cine sunt și cine mai vreau să fiu. Pentru că nu găsesc nici sensul vieții, nici plăcerea clipei. Fiindcă sunt contradictorie și ambivalentă. Fiindcă, deși degeaba fiind, încă mai respir.

Foto: Edvard Munch, The Day After

Chiar așa, oare cum pot să mă mai suport?

Etichete

durere, frustrare, kafka, metamorfoză, suferinţă

M-am trezit metamorfozată într-o bubă. Peste nopți de frământări mi s-au strâns sub pielea ființei toate visurile care au mințit, toate entuziasmele naive, toate ambițiile frânte, toate scopurile neatinse, toate speranțele inutile, toate iubirile nefericite, toate înfrângerile neacceptate, toate răzbunările neconsumate, toate înșelările anticipate. Toate coapte la focul frustrării, infectându-mă pe mine, de mine.

Buba asta care-mi sunt e hidoasă, grețoasă și doare. Se umflă pe zi ce trece și așteaptă să plesnească. Dacă vă plesni se va face mizerie prin preajmă, și-n locul ei va rămâne o mare rană. Dacă nu o să plesnească, otrava se va resorbi în mine, și substanța tuturor frustrărilor se va vărsa, din nou, în sistem. Și pe lângă buba asta mare se vor mai forma și altele, care vor crește împreună ca un cancer. Care poate, până la urmă, mă va răpune.

Ice Bucket Challenge. Versiunea pentru sentimentali

Etichete

despărţire, iarnă, ice bucket challenge, rece, sentimente

De astăzi ne lepădăm de sentimente. De încrederea oarbă, de dăruirea totală și de afectele pozitive. Înlocuim, ca-ntr-un troc perfid cu noi înșine, lipsa de măsură, cu un calcul rentabil. Nu mai turnăm gaz pe foc, ci stingem focul cu o găleată de luciditate. Ca în loc să ardem de pasiune, să mocnim de frustrare, asemeni unui jar nestins. Exaltarea o prefacem în indiferență, dragostea în nepăsare. Nostalgiile, în judecăți negative. Iluziile și neîmplinirile, în planuri de viitor. Peste amintiri turnăm plumb încins. Lacrimile le înghitem sub pleoape și ridicăm sprânceana a îndoială. Ne reperăm orgoliul și ne restabilim demnitatea. Gata cu umilința și cu agățatul de vreo falsă speranță. Nu mai plutim, ci ne-nfigem categoric picioarele în pământ. Nu mai întindem mâna ca să ne fie ținută, ci izbim cu ea în masă. Ne ridicăm din genunchi și ne îndreptăm spatele. Fuga inimii o oprim în menghina rațiunii. Nebuniei îi răspundem cu o analiză la rece. Ne apretăm sufletul boțit c-o doză șoc de gândire rațională. Haosul din noi îl încorsetăm într-o ordine forțată și într-o strucură rigidă ca de beton armat. Închidem toate ușile și geamurile care sunt deschise. Stingem și ultimele lucruri care mai rămăseseră aprinse. Intrarea pe teritoriul ființei noastre se va face de-acum pe bază de cartelă, contra cost. Pe tava pe care-a fost sufletul nostru va sta nota de plată. Nu mai oferim și nici nu ne mai oferim (pe) degeaba. Nu ne mai dorim vizite inopinante de la sentimente nepotrivite.

Omul puternic știe că sentimentele sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului.

Fiindcă ce sunt sentimentele altceva decât apanajul firii slabe, a omului slab de înger și sărac cu duhul? Ce fac ele altceva decât să înmoaie, să facă din omul puternic o creatură vulnerabilă? Omul puternic nu-și îngăduie să piardă contactul cu sine și cu realitatea. Nu-și dă masca jos, nici la culcare. Și știe, că ele, perfidele i-ar da-o jos, în somn, pe nesimțite. Știe că ele, ticăloasele, mint și-nșeală conștiința și păcălesc rațiunea. Se agață de cine nu trebuie și rămân captive acolo. Omul puternic știe că sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului. De aceea omul puternic alege să nu mai simtă nimic și uită, chiar, că sentimentele există. Nu doar în el, ci și în alții. De aceea, del mai adesea omul puternic e glacial. Chiar rece.

De astăzi suntem reci. Gândim la rece. Acționăm la rece. De astăzi, de când a intrat iarna-n toamnă și e frig. Și avem mâinile, picioarele și coapsele reci. De astăzi, de când toamna ne învață să ne lepădăm de sentimente cum se leapădă copacii de frunze, sub vântul care îi șficuie. De astăzi e gata cu vânarea de vânt. E gata cu noi și cu toamna capricioasă din noi. De astăzi ne lepădăm de sentimene ca de Satana, ca să facem un pact cu îngerul morții: că de data aceasta, iarna va locui pentru totdeauna în noi.

Unde era paznicul de far când ai intrat?

Etichete

moarte, poftă de viață, posibilități, sine, turn de fildeş, viaţă

De când ai început să locuiești în mine, turnul meu de fildeș a început să se surpe. Mai întâi s-a înclinat, ca turnul din Pisa. Asta era în vremea când dădeai în mine petreceri, mă făceai să explodez de entuziasm și mă-nvârteai în caruselul bucuriei. Jocul tău era periculos, interzis și fascinant. Îmi plăcea balansul și adoram să mă-nclin până la limita în care aș fi putut cădea în afara suprafeței de sprijin. Nicicând în locul ăsta pustiu, închis între pereții gândurilor, nu mai fusese atâta veselie. Draperiile nu fuseseră decât ușor clintite, să nu cumva să vadă lumea-n mine și eu în ea. Tu le-ai dat cu totul la o parte, ai zis că unde ești tu, mai încape și întreaga lume. Și un întreg orizont de posibilități. M-am împotrivit, dar nu până la capăt. Eu n-aș fi reușit, de una singură, de-abia îmi încăpeam de mine în mine. Mi-ai spus că-mi este frică. Altceva ce-avea să fie? Am pretins că nu e asta. Lumea mă durea și-așa, fără s-o cunosc și fără s-o văd.

Nu știu de ce te-am primit să locuiești în mine. Nu știu de ce am deschis, pe rând cele șapte lacăte și de ce-am rupt zăvoarele ca să te las să intri. Mi-ai spus că ce se putea întâmpla atât de grav și definitiv, dacă întredeschideam numai puțin ușa interzisă, cât doar să te strecori și mai apoi să pleci? Cu toate că presimțeam, am consimțit. Ce putea atârna mai greu de decât plictisul și singurătatea? Deși știam răspunsul, m-am prefăcut că ar putea exista și alternative.

Nu mi-a plăcut niciodată să primesc vizite. Nu sunt o gazdă bună și nici nu am cu ce să-mi servesc musafirii. La mine ori îți îngheață sângele în vine, ori ți se pun călcâile pe jar. La mine jocurile sunt periculoase. Sunt probe de foc care te ostoiesc. Sunt labirinturi multe și hărți puține. Semnificații care nu se lasă descifrate, oglinzi paralele și prea multe măști. În mine sunt încăperi cu igrasie și camere matrimoniale cu pereți capitonați în catifea. Sunt beciuri în care au fost sugrumate dorințe și au fost ascunși demonii. Sunt camere de pedeapsă unde obișnuiesc să mă auto-flagelez și să-mi biciuesc sentimentele. Sunt terase luxuriante în care nici un răsfăț nu e interzis și-n care îngerii preling ambrozie. Sunt holuri și poduri bântuite de îndoieli. În mine sunt urelete crâncene, și tăceri adânci. E pustiu, și e haos. E abstinență, și chin. E festin, și e desfrâu.

De când ai venit să locuiești în mine, e război. Cu toate ușile și geamurile deschise s-a făcut curent. Sunt deja patru anotimpuri și toate s-au pus să mă locuiască. Dar eu nu mai locuiesc în mine. Nici nu știu când turnul mi s-a surpat și locuiesc pe o plută, în derivă. Nu mai am nici un ceas să-mi măsor destrămarea. Am început să mă-nvăț cu furtunile și cu gustul de sare pe buze. Mă uit în gol și mi se pare că se zăresc lumini. Închid ochii și aștept să mă izbesc de țărm.

Dacă tot locuiești în mine, tu, poftă nesatisfăcută de viață ar trebui să mă împingi către-un liman, și nu către pierzanie, nu?

Foto: Frida Kahlo, Viva la vida

De ce n-o fac

Etichete

moarte, pesimism, sinucidere

M-aș îngropa acolo unde pământul e rece și ud. Nu acolo unde e puhav și sfărâmicios. Nu unde se trage trapa de marmură și se sudează gardul de fier forjat. Ci unde se zvârlă sacii. Acolo unde spiritele se zbuciumă și după moarte fiindcă nu și-au împlinit rostul pe lume. Acolo unde colcăie viermii și se fierb la foc mic păcatele. Acolo unde nu e nicio salvare pentru suflete. Dac-a fost chinuit pe pământ de ce-ar avea să fie împăcat după moarte? A rămas ceva de răscupărat în afara suferințelor deja răs-plătite? În răspărul umilințelor deja trăite, îs pofida iluziilor infinit traficate? Desigur că da. Un discurs despre fascinația morții și despre imposibilitatea asumării ei.

Mai apoi a fost cuvântul

Etichete

ceartă, cuvinte, durere, oameni

Cuvintele care odată dansau în aer și-și căutau, ghiduș, îmbrățișarea sau tachinarea, acum se izbesc brutal unele în altele. Se-mping, se-mpung, se bruschează. Se lovesc, compulsiv, vindicativ, schimonosindu-se în fel de fel de expresii. Și-au rătăcit sensurile figurate, și-au inversat semnificațiile și s-au scuturat de glumă. Nu se-opresc până nu se rănesc unele pe altele. Carnal, adânc și definitiv. Până se prelinge pelinul din ele. Dar niciodată tot. Doar cât să mai rămână pentru încă o doză, încă o tură, încă o rundă, pe când rana nici nu va fi prins crustă.

Cuvintele acestea, prea reci, fac carnea să tremure-ntr-un fel care amintește de patima pe care o stârneau cele fierbinți. Dar ele nu mai înalță, nu mai unesc, ci îngroapă și dezbină. Ele nu se mai leagă în conversații nesfârșite, ci plesnesc în reproșuri. Nu mai îmbracă adevărul, ci îl maschează. Cuvintele acestea catapultează numai bolovani de ură ca să submineze temelia iubirii. Se traduc greșit unele pe altele, se interpretează strâmb. Parșivele de ele refuză meta-descrieri. Nu mai e nimic, de spus, de clarificat. S-au fixat într-o retorică destructivă, într-o frazeologie anapoda, au pus după ele punct, unde trebuia să fie o virgulă. Sunt instrumente de tortură, așa de tare s-au ascuțit în certurile care-au luat locul discuțiilor.

Ticăloasele astea de cuvinte sunt de fapt exasperate. Fiindcă oamenii care pretind că le stăpânesc nu știu să le folosească.

Cocoșații de la Notre Vie

Etichete

duplicitate, inadaptare, iprocrizie, notre dame, sinucidere

I-ați văzut fie retrași din lume, fie în mijlocul mulțimilor. În prima ipostază, ridicol de reci, distanți, sfârșiți, mândri și prețioși. Luceferi de-a dreptul. În cea de-a doua, excesiv de vioi, de dezinhibați, de vulgari, de energici, și de socialibili. Ai, destrbălați! Ei sunt oamenii fundamental neadaptați care își caută, în societate, o poziționare extremă. Pentru ei existența este un circ, un joc al măștilor, o miză a disimulării.

Fundamental, sunt oameni cu o identitate care se scutură pe ea, de ea, în fiecare secundă. Oameni care se joacă de-a v-ați-asculenselea cu ei înșiși și cu toată lumea, căutând să scape de privirea strâmbă și de lipsa de înțelegere radicală care le-a mistuit sufletul. Cultivă un fals cult al personalității, o morală îndoielnică și cusută cu ață albă și o prezență socială glacială, distantă și disimulată. Sau se dau în stambă și în spectacol, fac glume de auto-bază cu o atitudine forțat camaraderescă. Sunt cei care par „prea mult” sau „prea puțin”. Cei care tac prea mult sau râd prea tare. Cei care deranjează. Tolerații. De fapt, sunt cei obosiți să se mai justifice și să explice. Să-și explice trăirile și să-și justifice pornirile.

Sunt cei care au renunțat la tot ce sunt, asumându-și că nu e loc decât de umbră pentru ei pe fața pământului. Altfel fiind, au încercat să fie ca toți ceilalți. Fie să se adâncească în cărți și-n idei, în principii și-n aspirații, și-n filosofii radicale de viață. Fie să se lase călcați în picioare, în virtutea empatiei, a tranzitivității și-a clipei consumate frivol, în nopți și legături de pierzanie. Unii le-au încercat pe amândouă. Consecutiv sau concomitent. Dar de fiecare dată au eșuat. Și-au suferit infinit.

Îngeri și demoni, vestale și curve, oricum creaturi prefăcute, acești indaptați mușcă din viață, așteptând s-o consume cât mai degrabă. Furia și durerea lor e rapace și mistuitoare, fie că e subversivă, fie că e manifestată. Suferința lor e fie interpretată ca aroganță, fie ca slăbiciune. Excesiv de complicați pentru unii, superficiali pentru alții. Mereu judecați și contestați. Mereu suferind de percepția că durerea lor fie nu echivalează suferința mistică, fie că este asemuită lamentației de duzină.

Indaptații din fașă nu au nici o șansă pe lume. Pe ei îi paște și-i definește ridicolul. Îi dă de gol haina de fraier. Îi mistuie propria ființă ca un stigmat. Pe ei îi doare viața și lumea. Dar cel mai mult îi doare să fie ei înșiși. Fiindcă atunci nici măcar nu mai stârnesc și nu mai contrariază. Doar alungă, și aduc indiferența. Acea roabă grea, care nu-ți îngăduie să mai trăieși cu tine, dar e prea greu de dat deoparte ca să-ți poți lua viața. Așa că, n-are decât cocoșatul să-și trăiască experiențele încercărilor cu final negativ, închis și previzibil. Cât să-i confirme că nu e decât o greșeală a naturii. Nimic mai mult, dar, și mai trist, nimic mai puțin.