Chiar așa, oare cum pot să mă mai suport?

Etichete

durere, frustrare, kafka, metamorfoză, suferinţă

M-am trezit metamorfozată într-o bubă. Peste nopți de frământări mi s-au strâns sub pielea ființei toate visurile care au mințit, toate entuziasmele naive, toate ambițiile frânte, toate scopurile neatinse, toate speranțele inutile, toate iubirile nefericite, toate înfrângerile neacceptate, toate răzbunările neconsumate, toate înșelările anticipate. Toate coapte la focul frustrării, infectându-mă pe mine, de mine.

Buba asta care-mi sunt e hidoasă, grețoasă și doare. Se umflă pe zi ce trece și așteaptă să plesnească. Dacă vă plesni se va face mizerie prin preajmă, și-n locul ei va rămâne o mare rană. Dacă nu o să plesnească, otrava se va resorbi în mine, și substanța tuturor frustrărilor se va vărsa, din nou, în sistem. Și pe lângă buba asta mare se vor mai forma și altele, care vor crește împreună ca un cancer. Care poate, până la urmă, mă va răpune.

Somn și cutii

Etichete

colivia de aur, frustrare, ieșire, iubire, realitate, Rene Magritte, visare

Tu ai escamotat-o, eu am încercat să o provoc. Mi-ai zis că nu e de luat în seamă, m-ai îndemnat să fugim de ea. E drept că eu n-am vrut. Eu voiam s-o cunosc mai bine. S-o las să intre în mine, să mă pătrundă. Pe cît de frică-mi era, pe atît de mult doream să o întîlnesc. Nu știu dacă ai înțeles tu cît mă strîngea colivia de aur. Era atît de strîmt, cald și bine acolo, încît am vrut să mă umplu de libertatea înghețului. Am vrut ca ea să mă taie, să mă sfîșie, să îmi distrugă visurile și să-mi nimicească speranțele. M-am așteptat să mă înșele, dar nu să mă păcălească. M-am așteptat să mă doară, dar nu să mă răpună. De ieșirea în lume vorbesc, desigur. Tu mi-ai zis să mă întorc la tine, sau la mine; nu mai știu, fiindcă oricum, tot aia era. Însă eu voiam ca să intri tu însuți în ea. Da, în lume, în realitate.  De data asta să escamotezi tu. Să ieși tu din colivia ta, aceea blindată cu panglici de fum. Aceea în care niciodată nici n-a plouat cu aur, dar nici cu cenușă. Să ieși ca să vii înspre mine. Să ieși ca să simți și tu dezamăgirea. Ca să pot să-ți demonstrez că am avut dreptate. Aici, afară, cu mine, e frig. Libertatea ustură, încarcerarea devorează. N-ai de ales decît între totul și nimic, așa e în realitate. Tu zici să ne învelim în disonanțele noastre, că o să ne fie bine. Și totuși ne ia frigul în tușe groase. N-avem cu ce, dragă, să ne ținem de cald, doar dacă ne scuturăm de sentimente. Tremurăm deja sau ne prefacem că încă ne mai împotrivim? Hai să dormim.

Trăiesc în lume şi asta mă distruge tot timpul

Etichete

ameninţare, antipatie, brutaliatte, ceilalţi, comparaţie, dispreţ, distrugere, frustrare, furie, gelozie, invidie, iubire, lume, nemulţumire, răzbunare, sens, sine, teatru, transformare, ură

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Alternativă la neant

Etichete

absenţă, agonie, alteritate, alternativă, aspiraţie, însoţire, bîntuire, bine, dorinţe, eludare, escamotare, frustrare, iluzii, luciditate, neant, nefericire, opţiune, prezenţă, rău, sine, singurătate, suferinţă, supliciu, umilinţă

Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.

Idealurile unui criminal în serie

Etichete

agonie, criminal în serie, crimă, demiurgic, disperare, frustrare, moarte, otravă, răzbunare, satisfacţie, sînge, tartor, ură

Dacă aş putea, aş aduce lumea întreagă în agonie.”
(E. Cioran, Pe culmile disperării)

Eşti un izvor de otravă. Atîta venin şi frustrare s-au acumulat în tine, atît de condensat şi îndelung ai asistat neputincios la masacrul lucrurilor importante pentru tine, încît nu poţi să te mai visezi decît în întruchiparea unui criminal în serie.  Îţi imaginezi sîngele-ţi nefiresc de rece acţionîndu-ţi programatic şi demonic sinapsele, crestînd apoi cu satisfacţie resorturile vitale ale existenţelor celorlalţi. Te închipuieşti savurînd hulpav implozia edificiilor fiinţiale ale celor care au rînjit de satisfacţie cînd te-ai prăbuşit în neputinţă, la un loc cu toate bucuriile tale. Te vezi aplaudînd demiurgic o agonie universală care să înece lumea în disperare. Echipat cu fierăstrăul electric al urii, vrei să ciopîrţeşti pe oricine mai îndrăzneşte să răsufle în faţa ta. Vrei să separi măduvele spinării de trupuri cu cel mai bont dintre cuţite, extirpîndu-le lent şi dureros, ca şi cum ai desprinde de carnea indivizilor întocmai raţiunile lor de-a fi. Îţi doreşti să devii spaima care să paralizeze orice tendinţă de împotrivire, să încremenească umoarea apoasă a privirilor celorlalţi într-o expresie a groazei. Vrei să fii tartorul căruia să i se ceară îndurare, pentru a replica atunci cu cea mai sadică dintre nepăsări.  

***

Fără doar şi poate vei avea grijă ca răzbunarea ta capitală să aibă graţia unui reflex necondiţionat. Vei începe cu cel mai iubit dintre pămînteni şi vei termina cu tine.

Mustul de pe buza disperării

Etichete

boală, butoi, cerc, combustie, disperare, efort, fermentaţie, frustrare, must, neputinţă, temeri, ură, vin

Te-ai născut împrejmuit de cercuri. De cercuri de oţel, care în loc să se slăbească, pe măsura trecerii prin timp şi prin viaţă, s-au strîns în jurul tău din ce în ce mai tare. Te sufoci din ce în ce mai intens, de parcă ai fi un butoi cu un conţinut fermentat, care inevitabil va plesni din pricina unei combustii interioare.

Te-au ajuns temerile, te-au înşelat aşteptările, ţi s-au zădărnicit eforturile, ţi s-au interzis bucuriile, ţi-au căzut în derizoriu credinţele, ţi s-au luat în deşert iluziile, te-au părăsit puterile şi nu-ţi rămîne decît să te găvozdeşti inutil în cercul tău strîmt, auzindu-ţi bolboroseala exasperant de hîrcîitoare a organelor interne. Deşi încerci să te-ascunzi de evidenţe, eşti bolnav. Nu vrei să pari ipohondru, preferi să fii inconştient. Nu vrei să fii prizonierul bolii, deja resimţi maladiv prizonieratul neputinţelor, al condiţionărilor fondului-intim-străin, al obligaţiilor improprii. Dar nu poţi să nu recunoşti că numai în boală şi disperare fiinţa ta prinde coerenţă, că toate elementele se compun ca într-o perfectă potrivire într-un puzzle al răului şi-al condamnării. Îţi ieşi din fire cu ură faţă de tot ceea ce n-ai reuşit să fii şi de tot ceea ce ai sfîrşit a fi. Lehamitea ta e strigătul din nişte plămîni obosiţi şi obturaţi. Tensiunea creşte în tine, şi cercurile existenţei te strîng într-o neputinţă atroce. Eşti asemenea unui must oţetit care pişcă limba cui îl gustă, dar care nu va avea ocazia să mai devină vin, să mîngîie lasciv vreo buză însetată. Vrei să crăpi, ştiind că alte şanse de a rupe zăgazurile nu mai are rost să aştepţi.

Centrifugarea artizanală a eului. Un eşec centripet

Etichete

act ratat, autentic, bine, centrifug, centripet, contrazicere, deghizare, eu, eşec, frustrare, individ, mască, nemulţumire, obstinaţie, personalitate, propriu, ratare, rău, schimbare, sentimente, sine, trăsături

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.