Doar contextual vorbind

Etichete

cădere, depresie, dezamăgire, Evanescensce, going under

Hazardul unei pietre

Etichete

alteritate, apă, cascadă, clocot, cădere, destin, furie, hazard, modelare, măcinare, pasiuni, piatră, singurătate, tărie, vitalitate, vocaţie, zbucium

Aflat fiind în faţa unei cascade nu mai vrei să sfărîmi pietre. Vrei doar să te laşi sfărîmat precum pietrele. Învins, nu mai vrei să te răzbuni. Înşelat, nu mai vrei să trădezi. Abuzat, nu mai vrei să agresezi. Folosit, nu mai vrei să profiţi. Nu mai vrei să întorci nici un curs al lucrurilor. Nu mai vrei să fii zbuciumul, furia, disperarea sau ura care să se avînte în bulboane şi să taie cu spume din carnea tare a pasiunilor care te-au măcinat. Vrei doar să te laşi din nou măcinat de ele, ca de o îmbrăţişare de dorul căreia te sfărîmi. Tu, cel lipsit de viaţă vrei să fii din nou izbit în inimă de o vitalitate neiertătoare, dură, acaparatoare. Vrei să intri din nou în tăria instrinsecă a destinului tău de piatră şi vrei să fii victima căderii neostenite de apă. Să te laşi cuprins, siluit, răpus, agresat iar şi iar, fără oprire, fără posibilitate de evadare sau de rispostă. Fără să te gîndeşti că hazardul tău e injust, fără să deplîngi precum o prostituată cu vocaţie trecerea celorlalţi prin tine. Vrei să simţi atingerea neîntrerupt de dureroasă a apei, fiindcă ţie destinată nu ţi-e tăria singurăţii, ci cea a alterităţii maladive, reci, indiferente, trecătoare. Clocotul ritmic al loviturilor primite vrei să-ţi fie dovadă de însemnătate pe lume şi să-ţi ţină loc de fericire. Vrei să nu exişti degeaba, în uscăciunea săracă a griului care ţi-e propriu. Vrei să fii modelat fără milă, ca nu rămîi la fel de tern ca pietrele celelalte, aflate la o distanţă considerabilă de locul unde se prăvăleşte nemiloasă apa. Nu vrei să te gîndeşti departe, la cum o să ajungi: ascuţit, rotunjit, rupt în bucăţi sau descărnat de la locul lui şi purtat spre ape prea murdare ori prea tulburi. Vrei doar izbitura, pentru că aşa eşti sigur că ai să străluceşti, o vreme. Pentru că doar datorită apei care se năpusteşte asupra ta, cu toată lipsa ei de îngăduinţă, culorile fiinţei tale de piatră prind viaţă în lumina soarelui.

***

Aflat în faţa unei cascade îţi dai seama că nu vei fi niciodată precum apa. Nu-ţi rămîne atunci, decît să devii precum piatra. Pentru ca, totuşi, să fii.

Însă nu poţi rămîne pentru totdeauna în faţa unei cascade.

Căderea din sine

Etichete

absolut, bătjocoră, cadavru, cădere, devorare, gînd, groapă, hiene, hău, lipitori, lumină, moarte, neant, osîndă, prăbuşire, relativ, sine, sufocare, viaţă, visători

Să se-aleagă deşertul din gîndurile pentru care ai trăit nu e cel mai rău lucru care ţi s-ar putea întîmpla. Rataţilor existenţial nu li se oferă de obicei privilegiul vreunui neant în care să fie privaţi de simţire şi de conştiinţă, ci blestemul gropii unde creaturile pămîntului îi devorează de vii ca pe nişte cadavre în devenire. În goliciunea lor sînt supuşi umilinţei supreme: aceea de a fi la dispoziţia hienelor care fac din restul lor fragil de vitalitate un festin pentru a-şi potoli setea de viaţă. Tot ceea ce au urît mai mult în viaţă se lipeşte lubric de ei pînă la cangrenarea tuturor ţesuturilor care le sînt chip şi asemănare cu gîndurile pentru care au trăit.

Osînda la un hău înseamnă că nu mai pot vedea lumina decît ca pe un punct neputincios în existenţa lor, nu ca pe un fir care să îi tragă înapoi către ceea ce au crezut că pot deveni. Cei care au trăit în abstract, judecînd şi simţind după principiile absolutului primesc în bătaie de batjocoră palma relativului peste ochi şi gustul oţetit de ură al acesteia. Sînt siluiţi cu superioritate şi de obicei fără a mai putea crîcni decît prin combustii interioare multiple. Cum se mai sufocă marii visătorii cînd cad! Ce privelişte să-i vezi agonizînd sub talpa celor care aplaudă hulpav căderea din sine! Atît le e de mare bucuria celor care îi torturează, încît le simţi bătuta din bocanci de pe rănile tale pînă la măduva oaselor. Cît au încercat ei să te tragă în jos şi n-au reuşit! Dar tu le-ai oferit cadoul propriei neputinţe şi ratării căzîndu-le în braţele dispoziţiei lor de a dispune de tine.

***

Ce legitimitate au să trăiască după principiile absolutului cei care nu se pot împotrivi siluirii la care îi condamnă relativul? Nu mai degrabă s-ar preschimba în hiene?

Lichenii mei din vocabule

Etichete

alteritate, cuvînt, cădere, delir, fiinţă, gol, prăpastie, sine, singurătate, teoria chibritului

De ce te poţi prinde cînd te afli deasupra unei prăpăstii? De crengi uscate, de muşchi alunecoşi, de stînci sau de pietre care se prăvălesc indiferente. Pe sora mea au salvat-o lichenii, de care a stat agăţată ore în şir, pînă la întîlnirea cu acalmia şi abulia salvatorilor care nu i-au întins o mînă, ci doar o frînghie.

Pe mine ce m-ar putea salva de căderea în fîntînile reci şi în prăpăstiile întunecoase din mine? Într-un post anterior am spus că salvarea îmi este acea mînă de oameni care fac cît un plural, care îmi citesc gîndurile ca nişte magicieni şi care mă oblojesc într-una, ca pe un pui ieşit prematur din ou. Dar în afara de ei? Dacă ar fi, printr-un proces abstract şi simbolic să mă lipsesc de alteritate, cu ce aş rămîne? Ce licheni aş putea găsi la îndemînă, din punctul în care mă aflu? Lichenii mei sînt cuvintele. Cuvintele-aer, cuvintele-apă, cuvintele-cer, cuvintele-om, cuvintele-idee, cuvintele-gînd, cuvintele-pămînt, cuvintele-scris şi frazele care le leagă într-o osmoză, asemenea unui bandaj strîns în jurul membrului bolnav, care ustură şi vindecă în acelaşi timp rana cea mai grea.

Şi acum şi întrebarea… de ce cuvintele? Pentru că pe multe dintre ele le găsesc ciorchine pe suflet să mă hrănesc cu ele la vreme de foame de idei şi la dilatare de timpuri. Pentru că îmi sînt corabie cu motor în cazul unor diluvii de disperare şi furtuni de sentimente. Pentru că doar ele mi se aşază pe gînduri să-mi fluture stindardul iluziei cînd îmi irosesc privirea în gol. Pentru că ele îmi vorbesc de pe un suport rece dar mă lasă să le simt organic căldura. Pentru că joacă v-aţi-ascunselea cu mine şi mă lasă să alerg după forma lor ca să mă pot bucura că le-am găsit sensul. Pentru că deseori mă trădează şi mă ambiţionează să le recuceresc. Pentru că uneori nu le înţeleg şi trebuie să mă ridic pe vîrfurile eforturilor ca să le dau de capăt. Pentru că se lasă pe mîna mea şi falsează cînd gafez, ca să ştiu că trebuie să mă corectez. Pentru că mă păcălesc ca să învăţ ca de altă dată să mă prind mai repede. Pentru că mă ascund; se îmbracă şi mă îmbracă pentru a mă putea identifica în chip cameleonic cu ele. Pentru că se ascund; se camuflează în limbi neştiute şi mă determină să le urmez în ţări care îmi pun pe furiş în traistă îndrăzneli noi. Pentru că le pot folosi ca podoabe, ca încălţări, ca umbrelă, ca acoperiş. Pentru că mă pot îmbăia în ele ca într-o baie cu spumă sau pot afla în marea lor de semnificaţii gustul sărat al vieţii. Pentru că sînt limpezi şi curgătoare şi au sonoritate de fiinţă. Pentru că mă fac sociabilă, punîndu-mă în relaţie cu o sumedenie de persoane pe care altfel nu aş fi putut îndrăzni să le ating. Pentru că doar ele mă iau la dans cînd în horă, cînd în tango, pînă mi se înfierbîntă tîmplele şi simţurile. Pentru că îmi sînt camarade de joacă şi pot fi copilul care n-am fost niciodată. Pentru că ele au îndrăzneala pe care eu nu am avut-o niciodată de a exprima adevăruri. Pentru că odată scrise şi rostite nu se şterg ca sentimentele neîmpărtăşite sau ca gîndurile neexprimate. Pentru că ele au intimitate, dar nu suferă de pudibonderie. Pentru că fac şi nu spun. Pentru că nu renunţă să urmeze firul posibilului cînd eu mă instalez în catalepsia neantului. Pentru că deschid în locul meu uşi interzise şi mă obligă să pătrund în ungherele prăfuite din mine ca să fac curăţenie.  Pentru că mă aduc oricînd alături de cei pe care îi iubesc. Şi… pentru că pe firul lor, care pare că mă trage în sus, tot la alteritate ajung, de unde, privind în jos şi în jur, certitudinea tot prăpastia rămîne. Dar, privind în sus, simt că se aude o lumină. Doar că trebuie să găsesc, ca Iona, o burtă de cuvînt de spintecat ca să răzbesc pînă la ea.