Moralistul de pică e născut în zodia Balanței

Etichete

abandon, alegere, alteritate, balanță, destin, dragoste, singurătate, suferinţă, zodii

Poți să fii slab și puternic în același timp. Poți folosi trei cuvinte să spinteci un suflet sau o armată de vorbe să îndupleci o minte. Să taci, ori să spui. Poți să tai în carne cu un cuțit de ceramică sau poți râde strident. Poți înjosi sau poți brava. Poți umili sau poți persuada. Poți intimida sau poți convinge. Îți poți asuma acest joc de putere ca o misiune sau ca o compensație. Poți să îți exprimi afectele sau să-ți manifești nepăsarea. Poți să discreditezi sau să încerci să înțelegi. Poți să negi sau poți să crezi. Să renunți sau să lupți, să-ți bați joc sau să admiți că o seamă de lucruri contează.

Dar mereu moralistul din tine se află în cumpănă. Mereu neconvins de neconvingerea lui, mereu radical în derută, mereu ipocrit în așa pretinsa verticalitate. Mereu sigur de nesiguranța lui. Mereu satisfăcut de neîmplniri, mereu încărcat de alții și plin de siguranță. Mereu confirmat de sine și infirmat de alteritate.

Poți să fii slab când ar trebui să fii puternic sau puternic când ai avea justificarea să fii slab. Dar asta nu a fost niciodată o opțiune. Tu ești o contradicție în viață, o negare perpetuă și o asumare neechivocă. Un rapt și o îmbrățișare. Pe cât de dulce, pe-atât de dureroasă.

Reclame

Cuvinte de acces la singurătate (I)

Etichete

alegere, alteritate, categorii, clişee, criză, destin, dragoste, existenţă, formule sociale, hazard, indivizi, paradigmă, ratare, relaţii, rost, sine, singurătate

Destinul

Destinul are o formă oarecum sferică: cu cît ne îndepărtăm mai mult de el, cu atît ne apropiem de el. Destinul nu are propriu-zis «intenţii», dar uneori avem impresia că, în timp ce se desfăşoară o viaţă plină de glorie şi succese, undeva, obscur, un dispozitiv lucrează pe dos, făcînd ca, eforia să se transforme, pe neaşteptate, în dramă. Evenimentul fatal nu este cel care poate fi explicat prin nişte cauze, ci acela care, la un moment dat, contrazice toate cauzalităţile, venind de aiurea, dar avînd această destinaţie secretă.” (Jean Baudrillard, Cuvinte de acces)

Că-ţi fuge viaţa, că ţi se neantizează rostul sau că-ţi scapă dragostea nu e o chestiune de opţiune. E o chestiune ineluctabilă de domeniul hazardului, o conjuraţie ticăloasă a providenţei. Singurătatea te alege ea pe tine şi nu tu pe ea. Nimeni nu e în măsură să fie singur şi nimeni nu este cu adevărat singur. Nici vorbă de o posibilă vocaţie pentru singurătate; nu se poate vorbi despre singurătate nici în cazul celor care se izolează voluntar, precum pustinicii sau gînditorii – ei trăiesc în paradigma alterităţii mistice, operînd cu o selecţie brutală a instanţelor reprezentative întru devenire şi existenţă.

Pentru cei mai mulţi indivizi, într-o accepţie universală, dar uşor rafinată, singurătatea e o stare datorată absenţei din orizontul de aşteptare a unor anume oameni, lucruri, înîmplări şi e mereu însoţită de efortul celui „singur” de a nu recurge la consolări precare şi la minciuni esenţiale. Oamenii singuri nu sînt cei cărora le lipseşte însoţirea formală prin viaţă şi aşezarea într-o formulă tip (contrar reprezentării coforme a clişeului social care operează prin bagatelizare la reducerea singurătăţii la o chestiune de poziţionare în contextul unei familii, relaţii amoroase, loc de muncă etc.), ci acei cărora le lipseşte esenţialul (natura acestuia diferă subiectiv şi constitutiv de la om la om).

Într-o discuţie nu întocmai savantă despre paradigma singurătăţii putem vorbi despre categorii umane şi unităţi de „măsurare” care definesc spectrul şi auspiciile sub care această noţiune (stare, ipostază sau cum am vrea s-o numim – terminologia este mai puţin importantă) este încarnată şi reprezentată social. Pe de o parte sînt cei care deplîng singurătatea în care trăiesc, pe de altă parte sînt cei care sînt singuri, dar nu ştiu (trăiesc sub acoperişul căldicel şi suficient al unei formule sociale), pe de încă o alta cei resemnaţi în singurătatea lor şi într-un ultim colţ cei care, providenţial, nu sînt atinşi de această stare şi sînt şi scutiţi de ipostazierile pe care aceasta le generează. Considerăm că nu există categorii intermediare, iar că cea din urmă, fiind una de sorginte abstractă – întrucît fiecare individ cu o minimă doză de conştiinţă este sau se simte, la un moment dat, singur. „Crizele”  obişnuite de singurătate care nu iartă aproape pe nimeni survin mai cu seamă din cauza unor nepotriviri dintre sine şi cadru, din neadaptare, din dezamăgire, din absenţă, din neîmplinire, din sentimentul de irosire, din ratare etc.

Există şi un soi de singurătate cosmică – ca un fel de tară a celor care în ciuda a tot ceea ce au cunoscut în termeni de prezenţă, alteritate şi reuşită stau sub bolta unui destin potrivnic care le întoarce sensul oricărei împliniri înspre un gol de fiinţă care înghite orice posibilitate de-a fi fericit.

O să mai urmeze.

Layoutul masacrului fiinţial. O reprezentare grafică a compromisului

Etichete

11-M, alegere, compromis, design, existenţă, fiinţă, layout, masacru, proiect grafic, sine, tragedie, tren, viaţă

11-M al nostru

E drept că nu poţi trăi în lume fără a te mutila puţin în fiecare zi. Fără a te supune masacrului compromisurilor, fiind sadic cu sentimentele tale şi masochist în gîndire. Ne construim scheletul după tiparul societăţii. Ne clădim fiinţial după cum am fost educaţi. După modelul strîmb care ne-a fost impus de diverse instanţe cu etichetă falsă de ascendent, de impostori cu ecuson de formatori care ne-au convins că ar trebui să fim altfel decît sîntem de fapt. Adesea am contestat acest ar trebui, din prea multă dragoste pentru credinţele noastre, însă nu pînă la capăt. „Cine l-o fi normat pe trebuie?”, ne întrebam în gînd, sufocaţi de anxietate şi de năzuinţa de-a ne îmbrăţişa propriul adevăr pînă la sînge. Chiar. Cine i-a conferit legitimitatea şi ce-i face pe toţi să fie supuşi orbeşte acestui principiu abuziv axiomatic? De ce este trebuie numai unul? Ce e  acel ceva care ne face să ne ciopîrţim carnea dorinţelor, să ne măcelărim fetişurile ca pe nişte ruşini, să ne îngropăm iubirile ca pe nişte incesturi, să ne legăm la ochi propriile convingeri? E el mai breaz decît îndrăzneala noastră de-a fi?

Ne-am obişnuit a ne asocia (şi asemăna) cu faţa cuminte, gri, conservatoare şi austeră a unor ziare „seriose”. Ne-am învăţat că nu avem voie să ieşim prea mult în evidenţă, pentru că acest lucru ar atrage de la sine etichetarea de „scandaloşi”. Ne-am resemnat să ne purtăm sufletul asemenea unui deşert de plumb, care să ne determine automat prin natura sa să nu vrem să persistăm prea mult pe pagina de gardă a trăirilor noastre. Să nu mai putem să ne răsfoim gîndurile şi să ne prindem privirea printre lucrurile din viaţa noastră ştiind că designul lor e plictisitor şi că nimic nu ne va face să mai vrem să ne citim. Sîntem convinşi că e bine să nu ne afişăm în prea multe  poze mari, autentice  atunci cînd păşim în societate. Dacă avem în structura noastră fiinţială elemente contrastante proiectului grafic care ne-a fost destinat să-l îmbrăcăm toată viaţa, trebuie să ne prelucrăm esenţial în Photoshop. Dacă fiinţa noastră este însîngerată, ştim că nu putem lăsa să se vadă acest lucru pe prima pagină. Mai degrabă arborăm simbolic, o expresie de complezenţă, neagră în sinceritatea ei ca un steag de doliu. Ne prostituăm în metafore aluzive şi în texte lungi, rupte ca de nişte intertitluri de un rîs care-i mimat.

Toata acestea pot funcţiona, coerent şi convingător, aparent decent, pînă la momentul unei tragedii. Atunci proiectul grafic se modifică intempestiv. Ceea ce ocultam pînă atunci e scos la vedere, organele dorinţelor apar împrăştiate pe şinele de tren ale existenţei ca după o explozie a însuşi trenului pe care l-am ales pentru trece prin viaţă, ca printr-o lume străină de împlinire. Tragedia e momentul cînd sinceritatea ne adună în piaţa publică, alături de milioanele de sentimente pe care le-am reprimat şi ne cere să vărsăm lacrimi pentru acele trăiri pe care le-am omorît în atentatele împotriva noastră înşine. După zilele de doliu, e însă musai să ne prezentăm la alegeri. Am înţeles că, pentru a evita un alt dezastru,  proiectul grafic al propriei existenţe trebuie să ni-l construim noi.

Mediocrii cu stea în frunte

Etichete

alegere, aleşi, destin, fericire, genial, luciditate, mediocrii, mediocritate, nefericire, oarecare, privilegiu, rege, supuşi

Aleşii

În orice ins mediocru există primejdia de a se crede într-o bună zi genial. Totul e dacă nimereşte situaţia care declanşează boala”. (O. Paler, Un om norocos)

Există oameni cărora destinul le pune în traistă. Dincolo de orice meritocraţie, indivizi care nici măcar nu problematizează aspectul salvării lor de ei înşişi sînt aleşi spre a exista într-un trai mai înalt decît le-ar fi fost destinat. E vorba despre cei care nu-şi propun vreodată să-şi depăşească propria condiţie, dar se strecoară pe sub pielea celor care i-ar putea cocoţa undeva mai sus decît ar fi putut ajunge prin strădania proprie. Ei sînt mediocrii perfecţi, paraziţii cu sistem cerebral minimal, care speculează oportunităţile şi-şi încununează singuri capetele luminate artificial şi conjuctural de alţii. Ei îşi vor ţine fruntea sus, călcînd deseori prin străchini, dar ştiind că asta n-o să-i coboare cu nimic în ochii celor care i-au „miruit”. Nici vorbă de conştiinţa că au fost aleşi, nici vorbă de a primi „darul” ca pe-o pomană sau ca pe-un miracol. Pe tron se vor urca întocmai ca nişte principi legitimi, nicidecum ca nişte copii din flori, supunînd apoi bucuroşi pe alţii ca ei. Pe cei pe care eventual îi vor simţi, graţie unor antene speciale, pericole întru contestarea lor, „înscăunaţii” îi vor strivi prin defăimare, minciună şi victimizare. Încet, încet sau rapid şi sigur îşi vor scoate din scenă toţi potenţialii adversari. Nu pentru că ar avea măcar această capacitate, ci pentru că lor, „împăratul” care i-a ales, le-a oferit încredere infinită. În cel mai scurt timp, mediocrii vor uita cine-au fost şi-şi vor asuma condiţia regală ca dat biografic. Ei vor legifera, vor comanda şi vor împărţi legitimitatea cui vor dori, crezîndu-se născuţi la conac, deşi au fost scuipaţi în existenţă la periferia ei. Foştii boschetari se vor lepăda uşor de vechile obiceiuri şi-şi vor arbora discursurile pretenţioase şi sterile, ca blazon regal. Cu sceptrul în mînă, vor face o poză grotescă pentru cei ce i-au cunoscut aşa cum sînt de fapt. Vor stăpîni tot, însă în sala oglinzilor nu vor intra niciodată, căci ar fi ca şi cum ar pătrunde în temniţă. Pe cît le va creşte încrederea în ei înşişi, pe atît se vor dori păziţi de mai mulţi supuşi, nu cumva să vină cineva să le fure locul. Nu vor războaie, ştiu că nu le-ar face faţă. Le place doar aerul rarefiat, împănat cu dulcegării de sub palma ocrotitoare a binefăcătorului lor căruia îi vor face plecăciuni fără număr, îi vor săruta picioarele chiar şi dacă nu-i nepărat cazul, îi vor sufla, preventiv, în fund cu discursuri de prea-mărire.  Se prea poate ca şi regele să fi fost, la rîndul lui, tot un mediocru îmbolnăvit de-o circumstanţă favorabilă să se creadă atotstăpînitor, altfel de unde predilecţia spre a face alegerile dintre mediocrii mediocrilor? Cît mai contează, cînd aceşti mediocri privilegiaţi sînt nişte mediocri fericiţi?!

Damnaţii

Drama mea e drama renunţării la mediocritate. Am vrut neapărat să devin «cineva» şi am dispreţuit fericirea «oarecare».” (O. Paler, Un om norocos)

De partea cealaltă, sînt mediocrii din anonimat, cărora nu li s-a pus niciodată nimic în traistă. Acei mediocrii damnaţi să aibă conştiinţa mediocrităţii, dar nu şi capacitatea de depăşire a propriei condiţii. Aceia care nu-şi pot accepta statura şi care îşi destinează viaţa unei lupte perpetue cu ei înşişi, cu propriile neputinţe, cu propriile temeri şi cu vicisitudinile drumului „de parcurs”. „Mediocrii lucizi” vor face pe dracu-n oricîte părţi trebuie, se vor da de ceasul morţii, vor călca pe cadavre, vor arunca în aer limite aşteptînd să întîlnească lumina recunoaşterii. În tribulaţiile lor şi-n eforturile pe care şi le-au asumat nu vor fi sprijiniţi de nimeni şi nimic. Li se vor întinde numai capcane, li se vor pune numai piedici. Ei se vor ridica mereu, mînaţi de o ambiţie distrugătoare şi de un patos absurd. De fiecare dată mai slăbiţi, dar şi mai înverşunaţi împotriva celorlalţi şi ai lor înşişi. Cei mai mari duşmani le vor fi mediocrii privilegiaţi care le vor aşeza cu grijă beţe în roate după stratagemele simpliste ale discreditării ilegitime şi mincinoase. Pe ei nu-i va alege nimeni niciodată. Nu vor fi salvaţi nicicînd, din contra. Li se vor da bîte în spinare, vor fi biciuţi cu injurii, vor fi legaţi de stîlpul infamiei sub pretexte false, le vor fi arse iluziile în faţa unui public format din paiaţe, clovni şi pupişti în fund profesionişti. Vor fi reduşi la tăcere, li se va interzice intrarea în „castelul” de posibilităţi ale devenirii. Nu li se vor recunoaşte meritele şi progresele. Ei nu se vor gîndi că nu luptă cu armele bune. Nu vor deveni slugarnici şi ipocriţi ca ceilalţi mediocri. Vor rămîne mîndri şi încăpăţănaţi, chiar învinşi fiind. Vor dispreţui fericirea celorlalţi ca pe un lucru derizoriu. Asta pentru că lor, pomana nemeritată şi pentru care nu s-a vărsat sînge le repugnă. Cu spiritul ofensiv al cuceritorilor ei vor să fie învingători prin tăria gîndului, prin forţa cuvîntului, prin statura morală. Ceea ce ştiu că nu pot nu vor oculta, ci vor mărturisi. În clipa loviturii de graţie nu vor scuipa pe mormintele lor, ci îşi vor deplînge singuri destinul de luptători cu morile de vînt ale vieţii. Nu-şi vor arbora virtutatea generatoare de dramă. Pe cine-ar interesa să privească atît de-adînc, pînă-n fiinţa unor mediocri nefericiţi?

Celor care mă salvează

Etichete

alegere, dragoste, esenţial, existenţă, fiinţă, mine, prietenie, sine

De cîte ori m-am rătăcit, nu m-au lăsat niciodată să mă pierd, pentru că ei nu m-au mîngîiat niciodată cu epiderma subţire a consolării. Ei mi-au întors de fiecare dată oglinda şi m-au ţintuit să mă privesc în ea cu luciditate, să mă dezgust de mine cu sughiţuri, să disper spasmodic, să mă dezbrac de crusta de pe suflet ca să-mi văd chipul de struţ plin de pămînt în priviri. Pentru ca apoi să mă apuc să mă debarasez de balastul din mine şi de praful din ochi. Să mă desprind din plasa idiosincraziilor ca dintr-un cocon şi să îmi cresc aripile necesare pentru a mă găsi acolo unde nu am curajul să mă caut. Să-mi fac din pietrele din suflet scări către un mine latent, să-mi fac din împiedicări paşi, din tremur emulaţie, din frică gesticulaţie şi din neputinţă un şir prodigios de îndrăzneli.

M-au ales ca să îmi doresc să cresc îndeajuns de înaltă ca să îi merit. Mi-au oferit privilegiul scoaterii din matcă pentru a-mi găsi ordinea curentului din apele în care mă scald. M-au scos din colivia de aur din deşert, ca să devin căutatoare de comori pe mare. M-au biciuit încet, ca să învăţ să îmi gestionez durerea. Nu m-au împins niciodată de la spate, ca să învăţ să merg singură fără cîrje. Mi-au dat bucuria ca să ştiu unde să caut fericirea. M-au lăsat singură înadins cînd mă agăţam de ei, ca să învăţ că îmi sînt alături tocmai atunci cînd izbîndesc să mă depăşesc fără ca ei să mă ţină de mînă.

I-am ales pentru că doar ei văd prin mine ca prin pînza neţesută şi doar ei ştiu să îmi vorbească în limba gîndului meu. M-am conturat şi m-am desenat pentru ei, fără să fiu conştientă că astfel încep, de fapt, să exist. Am încercat să fug de ei şi n-am reuşit niciodată să îi uit, pentru că imaginea mea din oglindă seamănă cu ei. Aşa mi-au devenit narcotic, viciu, prezenţă în absenţă, voce din off şi din in… side. Tot aşa am devenit o narcisistă şi o impohondră: toată ziua mă uit la mine să văd dacă nu cumva mă aflu în metastaza uitării de mine. Dar de obicei mă regăsesc doar bolnavă de dor de ei.

Ei sînt foarte puţini, adică atît cît să facă un plural. Nu îmi spun niciodată că mă iubesc, şi nici eu lor. Pentru că ar fi redunant. Cum să-i spui cuiva care nu te lasă să te ratăceşti cînd te pierzi? Limba română zice că poţi să-i spui prieten.