Ce înseamnă „coneix món” în limbajul trupului

Etichete

conectare, coneix mon, erasmus, erasmuşi, limbajul trupului, limbi, limbă, lleida, lligar, Oficina de Relacions Internacionals, studenţi, UdL, Universitat de Lleida

Oficina de Relacions Internacionals, Universitat de Lleida, 29 ianuarie 2009, ora 12.35, sala de aşteptare

Cîţiva reprezentanţi ai generaţiei de erasmuşi 2009 semestrul ala II-lea populează holurile, în expectativa de a intra „în audienţă” pentru a rezolva probleme stringente şi la ordinea zilei. Doi intre ei, învaţă să folosească limba. Nu la vorbit. El, ras în cap, cu cicatrice pe scalp, ochelari negri de motorsit puşi invers, pe ceafa groasă. Blugi răpănoşi, lăsaţi jos pe gheata plină de noroi. Privire goală şi nebrăzdată decît de încruntarea cutelor de piele negricioasă. Ea, cocoţată mîndru şi dominator pe un picior de-al lui (deşi mai erau trei scaune libere) îşi lasă bluza neagră, largă, să-i alunece de pe umăr şi să-i descopere breteaua de la sutien. Cînd nu face exerciţii lingvistice, vorbeşte în franceză cu colegele ei. E o franţuzoaică oacheşă de origine chineză, înaltă şi putînd trece drept „sexy”. El, fără îndoială, e turc. Au probleme lingvistice. Din greşeală ea îi vorbeşte în franceză, el evident nu o înţelege, degeaba se gudură cu decolteul pe sub nasul lui. Încearcă pe chineză. Nici aşa nu merge. Pe spaniolă se produce scînteia care seamănă cu un schimb de replici. Ea îi explică că îşi doreşte ca azi să meargă la cursuri, la shopping sau la o plimbare pînă la Seu Vella. Primeşte un răspuns ofticat pe turceşte. O dă pe engleză. Merge şi mai prost, franţuzismele o parazitează. Oftează, se botoşeşte, stă puţin şi se gîndeşte şi apoi îi spune decisă: „Mai bine vino la mine acasă!”. El consimte, fără să manifeste probleme de lipsă de coprehensiune lingvistică. Fără să se încurce în vreo limbă, prin limbajul trupului, dilema „la tine sau la mine”  se eludează, neformulîndu-se din motive de carenţe… lingvistice. Soluţia vine de la sine, fără complicaţii. Ca răsplată, el îi promite că va vorbi în locul ei cu coordnatorul Erasmus, pe motiv că el „o are mai bine cu limba”. După o vreme, ea îl întreabă: „Ce înseamnă coneix món?” El (doct): „Ceva legat de conectare”. Sau conexiune, nu? Adică lligar? Nu domnilor, înseamnă „cunoaşte lumea”, iar asta nu e totuna cu simpla conectare. Continuaţi să vă folosiţi limbile, poate duce şi la orgasm cognitiv şi la ejaculare verbală constructivă în planul comunicării şi de altă natură decît senzorială.

De ce nu-mi plac erasmuşii (II)

Etichete

erasmus, erasmuşi, lleida, spania, străini, studenţi, superficialitate

continuare

Pentru că după cinci luni petrecute în acelaşi oraş, cînd te întîlnesc pe stradă te privesc în ochi şi nu te salută.
Pentru că experienţa Erasmus nu i-a îmbogăţit cognitiv.
Pentru că unii nu au de dat decît un singur examen.
Pentru că nu m-au invitat la petrecerile lor, dar m-au întrebat de ce nu m-au văzut la nici una.
Pentru că cei puţini care nu au uitat să salute se prefac interesaţi de ce mai faci deşi nici nu îţi mai ţin minte numele (nu că l-ar fi ştiut vreodată).
Pentru că a rămas să vă întîlniţi la o bere şi nu au mai dat nici un semn ori nu ţi-au răspuns la telefon.
Pentru că ei cred că în România nu avem Internet şi poate nici apă de băut.
Pentru că nu i-am văzut pe nici unii îngînduraţi, îngrijoraţi sau nemulţumiţi de ei înşişi.
Pentru că iau viaţa ca pe o glumă bună şi ca pe un banc amuzant.

FINAL.

Titlu: Literatura infantil

Etichete

colege de apartament, copii, erasmus, imaturitate, lleida, retard

Cînd se uită la desene animate, colegelor mele de apartament li se luminează chipurile de o bucurie care răzbate din interior sub formă de interjecţii, de mişcări ale corpului ce sugerează emoţie şi expectativă. Ca pentru orice copil, întreaga lor lume e închipuită din figuri desenate care îşi au universul lor. Ideal, futil, şi complet străin de realitate. Simonetta şi Roberta nu pierd nici un desen animat din cîte difuzează televiziunile spaniolă şi catalană. Şirul zilei lor se împarte între mesele la oră fixă, jocul cu baloane colorate pe holul apartamentului, făcutul de rebus, cititul cu voce tare dintr-o carte (maxim jumatate de oră), vorbitul la telefon cu mama, jucatul la şcoală cu ţîncii catalani, desenatul de personaje din desene şi, bineînţeles, relaxarea după toate acestea, prin uitatul la TV (dacă nu sînt desene, la un film lacrimogen). 

Colegele mele de apartament sînt nişte fete mereu vesele, cuminţi şi foarte devreme acasă. Nu au vicii (nu fac sex, nu beau alcool şi nici cafea, nu fumează, nu mănîncă gras şi prăjit) şi nu se culcă niciodată mai tîrziu de ora 12 noaptea. Se trezesc dimineaţa pe la 10, îşi pregătesc cereale fitness cu lapte, la prînz manîncă paste, iar seara omletă. Din cînd în cînd îşi mai prăjesc şi o bucată de carne, ţinută în frigider cîte o săptămînă, deci verde, însă o prăjesc în tigaie fără ulei, să fie mai sănătoasă.

Simonetta şi Roberta sînt din Pula. Din oraşul Pula, Sardinia, Italia, şi vorbesc într-o limbă pe care, pesemne, nu o înţeleg decît ele. Sînt foarte bune prietene, de aceea fac totul împreună: vasele le spală împreună (chiar dacă e vorba de un singur pahar), oriunde ar merge, merg împreună, rîd împreună, se joacă împreună, se uită la desene animate împreună, doar certîndu-se împreună nu le-am văzut nicicînd. Se îmbracă similar, de obicei în roz sau în culorile curcubeului, de aceea şi soluţia de şters pe jos şi detergentul de rufe le cumpără tot roz. Poartă chiloţi „sănătoşi” în dungi colorate şi şosete tot în dungi colorate. Hainele de casă şi cele de stradă de asemenea le au cu figuri din desene animate. Nu se îmbracă niciodată în fustă şi nu se machiază. Nu vorbesc cu necunoscuţii şi nici cu ceilaţi Erasmuşi din grup, nici măcar cu ai lor compatrioţi italieni. Nu vorbesc nici măcar cu mine sau cu Mihaela. Cînd încerc să le spun ceva se înroşesc la faţă, se bîlbîie, răspund eventual printr-o interjecţie şi fug. Nu vorbesc şi nu înţeleg decît italiana (aka italiana pe care o vorbesc ele). Mai nou şi una mica de català. Însă, nici cu ajutorul catalanei comunicarea dintre noi nu s-a îmbunătăţit defel.  Dacă sînt în încăpere şi vor să îmi transmită ceva îmi arată prin semne, ori nu se exprimă deloc, începînd eventual să-mi mute lururile dintr-o parte în alta. Dacă ies, ies la plimbare, la Mercadona sau la net. Dar scurt. Maxim două ore. Apoi revin acasă. Cînd deschid uşa să intre, pe chipurile lor se citeşte eliberarea.

Simonetta şi Roberta sînt studente în anul al III-lea la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, pregătindu-se să fie „maestrele” unor copii de la trei la şase ani. Au în planul de studii un singur curs. Pentru acesta au avut de făcut o recenezie la o carte, sau cel puţin aşa am dedus din foile împrăştiate prin sufragerie. Două luni şi-au citit una alteia cu voce tare din acea carte şi au ajuns în preajma paginii 100.  Cînd au trecut la scris s-au pus amîndouă la masă, scriind potolit şi caligrafic pe un caiet de matematică, fără vreun material documentar în faţă. Asta vreo săptămînă. Am văzut şi „produsul final” al uneia dintre ele. Titlu: Literatura infantil (n. Literatura infantil e numele cursului, lucrarea nu mai avea şi vreun alt titlu). Urma apoi cerinţa transcrisă de a vorbi despre tehnici de predare a literaturii pentru copii celor mici, pornind de la o carte despre teoria lecturii. „Eseul” propriu-zis începea aşa: „În cartea…. autorul vorbeşte despre…” şi în continuare, următorul paragraf „despre poezie autorul zice că….” şi aşa mai departe, aţi prins ideea. Două pagini în cap tema (nu cred ca trebuie să precizez că de referinţe bibliografice nici nu se punea problema).

Fetele mele pleacă în Italia pe 13 decembrie şi stau o lună. Au mai fost o dată, şi au stat două săptămîni. Mandatul lor de Erasmus e cît al meu, cinci luni. Uneia dintre ele i-a venit pentru zece zile în vizită, în Lleida, „iubitul”. Au stat în casă, au jucat cărţi şi au făcut pizza pe care au tăiat-o cu foarfecele. Mereu în formaţie de trei. Fără priviri, fără discuţii, fără complicităţii, fără drăgălăşenii. Ea ar fi vrut, dar el îi dădea mîna la o parte. Simonetta şi prietenul ei plecau de fiecare dată la culcare, spre acelaşi pat la ore diferite, nu înainte însă de a-şi spune respectuos  noapte bună. În alt rînd, le-a venit o prietenă „să vadă” Spania, dar nici măcar prin Lleida nu s-a plimbat. Au făcut în schimb pizza cu roşii şi castraveţi.

Mi-ar plăcea să ştiu de ce colegele mele de apartament au vrut să vină cu Ersmus şi îmi promit ca pînă plec să aflu. Între timp aş putea începe să învăţ limbajul semnelor sau să-mi perfecţionez strategiile cognitiv-intuitive. Mi-aş dori şi să ştiu cum au reuşit să facă să rămînă copii deşi au 21 de ani, cum reuşesc să se bucure încă atît de autentic de lumea desenelor animate şi să se simtă bine în pielea unor fetiţe de pînă în şase ani. Prin ce vrajă au reuşit să nu resimtă ca o ghilotină că timpul care le fuge ar trebui să îl folosească pentru formare intelectuală şi maturizare, cum de nu au căzut în mirajul viciului, cum de nu le apasă golul, singurătatea şi lipsa de socializare, cum de nu se îmbracă niciodată în haine negre şi mai ales, aş vrea să ştiu, cum de au sărit peste acel prag la care se uită brusc limbajul de-a fi al copilului şi se aude surd imperativul devenirii întru ceva?

De ce nu-mi plac erasmuşii

Etichete

erasmus, lleida, pli tis

Pentru că sînt previzibili.

Pentru că au preocupări obişnuite.

Pentru că nu par să ia nimic şi pe nimeni foarte în serios.

Pentru că au o părere bună despre ei.

Pentru că subiectele lor de discuţie sînt mereu aceleaşi.

Pentru că faţa nu li se întunecă de probleme de conştiinţă.

Pentru că afişează disponibilitate şi bunăvoinţă trucate.

Pentru că nu transmit la prima vedere nimic.

Pentru că nu sînt ciudaţi.

…….

to be continued.

De ce n-aş fi Dumnezeu?!

Etichete

cărţi, dumnezeu, erasmus, lleida, spania

Este atunci cînd nu ştii „ce te face să faci” ceva al cărui rost nu ţi se dezvăluie niciodată sub formă de certitudine, gînd sau cuvînt. Este atunci cînd te încăpăţînezi să împlineşti un fapt ce îţi provoacă suferinţă, scăpînd oricărui raţionament, sau cînd ceea ce împlineşti este etichetat de majoritate drept greşeală sau păcat. Este glasul pe care îl auzi numai tu şi nimeni altcineva, înţelepciunea asbolută a clipei şi a alegerii, opţiunea voluntară a înălţării sau a decăderii posibilă prin ceea ce s-a născut din tine şi poate fi auzit numai de tine. Este absolutul individual, care te face propriul tău Dumnezeu, deplina libertate care contopeşte Binele şi Răul (relative) în totul unitar al Sinelui tău de Om care devine norma Absolutului Individual. La rîndul său, Sinele este multiform, prodigios în funcţie de tonalităţile şi de conţinutul Glasului şi acest lucru echivalează Miracolului şi Farmecului şi nu unei simple reflectări Mayei. Aşadar, nici o experinţă nu este lipsită de rost şi cît timp răspunde Glasului de la un moment dat şi nimic din ceea ce este Glas nu este greşeală, păcat sau inutilitate, împlinind o trebuinţă de ne-nţeles pe moment. Reflectarea este în următoarea călătorie şi în certitudinea de pe urmă ce va echivala cu soluţia ieşirii din Labirint.

Aşa grăit-a Siddhartha a lui Herman Hesse pentru mine la ceas de duminică, singurătate şi întrebări fără ecou. Şi cum nici o lectură nu-mi este întîmplătoare şi după o lege necunoscută îmi cade în mînă la momentul potrivit, îmi aflu şi eu rostul clipei şi şederii în locul unde şed. Nu vreau să mă gîndesc ce m-aş face fără apanajul cărţilor care-mi sînt oglindă fără de surogat. Unii ar zice că mi-ar sta mai bine simplitatea, dar eu mă încăpăţînez să o asemuiesc sărăciei cu duhul aşa cum privesc şi naturaleţea ca pe o comoditatea a spiritului şi-a cărnii.

Aşadar… De cînd am ajuns în Spania, Lleida, mă tot întreb ce caut eu aici şi o trimit la origini pe Mama mă-sii, dau vina pe Dracu şi mă răţoiesc cu tupeu la Dumnezeu. Încerc să îmi amintesc gîndul dintîi, raţiunea de pe urmă şi cîrjele care mi-au însoţit alegerea. Găsesc multe răspunsuri dar Răspunsul îmi scapă cu desăvîrşire.

Cel mai rău îmi face să mă pierd în îndoiala faptului că soluţia adaptării mai rapide ar fi cea a mimetismului sau a simplificării perspectivelor. Încerc să fiu înţeleaptă şi să respect ce mi-am spus de multe ori, şi anume, că ar trebui să îmi ascult glasul pînă la capăt, fără a mai da atenţie vocilor întîmplătoare şi să-mi urmez rostul meu care poate e mai înalt decît cel al celorlaţi. Aşa că mă conving că nu trebuie să fac tot ce face toată lumea dacă eu nu am chef ori nu simt şi că mai rea este neconformitea cu Glasul decît cu ceilalţi.

Cred că atitudinea mea se poate numi mîndrie, desconsiderare şi dispreţ, aparent confundîndu-se, dar de mult am decis să nu-mi mai fie ruşine cu cu mine, ci din contra. În fond, n-am apreciat niciodată spiritul şi emulaţia precară a maselor şi de aceea mă resemnez senin cu reciprocitatea. Hedonismul pentru mine cunoaşte o altfel de reprezentare şi un extaz pe care în mod egoist l-am ferecat în mine în chip de scut.

Siddhartha a avut menirea de a mă linişti, reamintindu-mi că este un univers mereu deschis mie şi care se îmbogăţeşte şi se certifică de fiecare dată cu şi prin, poateşi întru apanajul realităţii. Aşa că-i dau dracului în zi de duminică pe Erasmuşii care evită să se aşeze în autobuz lîngă mine pentru că nu le place faţa mea. Şi cum îmi mai place şi expresia mă doare în cur, azi m-a durut foarte tare doar de cei pe care îi iubesc de departe şi mai mult decît de aproape şi despre a căror reciprocitate Glasul îmi grăieşte numai de bine şi frumos, pentru că pe ei îi ştiu şi ştiu că ei mă ştiu în camera cealaltă.

Diseară la culcare voi adormi în braţe cu manualul de catalană, cu mîndria de a şti să rostesc Jo soc la Laura, bucurîndu-mă că atunci cînd mă prezint pe limba asta mă inidividualizez fără tăgadă.

Notă: Pentru că acolo unde locuiesc în Lleida toată lumea ţine wireless-ul sub cheie, postul e ante-datat cu o zi, după cum cred că v-aţi prins. Sper ca în curînd ca de la atîtea rugăciuni înălţate spre divinitate să prind cu ele un semnal gratuit care să mă conecteze la lume.

Dau cîinii Iaşului pe covrigii din coada LLeidei

Etichete

catalană, erasmus, eu si iarăşi eu, lleida, spania

Nu mi-a stat niciodată în fire să-mi găsesc rostul (sau măcar încîntarea) în saltul într-un picior, sau în cercetarea paharelor de partea lor plină, nici să mă uit după cozi lungi, ispititor terminate în covrigi. Începuturile însă, sînt pline de adrenalina săriturii într-un gol de suflet sau, altfel spus, a mersului pe jos, în pustiul fiinţei, fără apa entuzismului sau încrederii la purtător. 

Primera vista

Aşa că, experienţa numită LLeida sau Llerida… sau Ilerda (cum i-au zis părinţii ei spirituali) se desfăşoară pentru mine, deocamdată, cu lentoarea şi în spiritul lîncezelilor mahmurelilor de dimineaţă. Lleida sembla (pare) paşnică şi la prima şi la o a doua vedere (despre o a treia, încă nu pot să mă pronunţ cu pertinenţă). Nici nu te ispiteşte, nici nu te respinge şi nici nu te pierde. Doar te încurcă puţin printre străzi înguste, în suişuri şi coborîşuri şi te ademeneşte cu sompotuozitatea vetustă a două castele de piatră. Segre, aka Bahluiul local, îmi oferă sentimentul unui acasă, varianta upgraded: cei de-aici s-au gîndit să amenjeze malurile cu un spaţiu de un verde crud şi ademenitor la întins cu burta la soare şi stat cu ideile la umbra gîndurilor (e bizar faptul că nu îţi dă sentimentul unei posibile înecări ca ţiganul la mal).

Hey, tu chica guapa!

În rest, locuiesc pe centură şi mă simt bine. Pe şoferii de tir care mă claxonează cînd aştept la semafor nu-i iau în seamă, am înţeles că „centura” LLeidei e (totuşi!) pe undeva prin Zona Alta. Înainte să mă mut la reşedinţa dinspre marginea oraşului (care îmi oferă o cameră de două ori mai mare decît cea de acasă, plus balcon şi vedere peiptişă la castelul Gardeny ;;) ) mi-am găsit şi raţiunile rasismului din pricina negrilor aciuaţi fără casă, fără masă, doar cu coca la purtător, care îmi dau seama că n-aveau bani să-şi mai întreţină şi alte pofte.

By the way, un italian mi-as pus că nu arăt a româncă, un marocan mi-a dat reducere părîndu-i-se că aş fi „de-a lui”. Din aceeaşi serie de succesuri ar mai fi şi obţinerea parolelor pentru sala de net de aici. Şi au mai fost cîteva, dar vreau să-mi mai torn cenuşă în cap şi cu altceva.

No ni ha oragasmus

Deocmadată mă integrez cu desăvîrşire în statutul de bebe care învaţă să vorbească. Cu două cuvinte pe spaniolă, unul în catalană, nişte sunete în română şi încă vreo cinci cuvinte în engleză ajung la un nivel impresionant de adînc de conversaţie după cum vă puteţi închipui. Cred că mai mult de neputinţa asta mă simt mai epuizată decît de mersul pe jos sau de cele şase cursuri de catalană pe zi, plus alte ativităţi „recreative”.

În plus, nici nu mă simt deloc student orgasmus, ci parcă aş fi la mînăstire întrucît nu mi-am găsit pe nimeni demn cu care să-mi raţiunea viciilor. Neputinţa limbii de care vorbeam mai sus cred că e una dintre pricini, căci chiar nu m-am ferit de socializare. Nu că oamenii n-ar fi ok, dar limbile nu sînt tocmai ok pentru că se încîlcesc în gurile fiecăruia în parte şi nu în ale altora şi nici n-au ca rod vorbe care să depăşească răspunsul la cele cinci întrebări pe care ştie să le pună orice jurnalist versat: cine?, ce?, cînd?, unde?, de ce?.

Pe scurt, pînă acum, realităţile de-aici le descopăr cu obiectivitate şi detaşare şi aştept şi mă aştept totuşi să ajung să ştiu să caut covrigii de-una singură prin Llleida şi mai apoi să mă mai şi descurc să îi cer.