Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Drumeş nu a fost dintotdeauna copilul străzii. A avut locul lui privilegiat în casa inimii cuiva. Aşa a crescut frumos, rafinat, mîndru, aproape puternic, cît timp a stat neclintit sub ascultarea unui părinte corect, aspru, pretensiv. Sub ascendentul protector, aproape suficient, a fost cel mai obedient, temerar doar atît cît să împlinească exigenţele şi temător cît să nu dezamăgească vreodată. Devenirea lui a avut naturaleţea unui firesc subînţeles, urmînd asumat şi antent contururile unui model pe care şi l-a reprezentat ca incontestabil şi inextricabil. Graţia i-a fost a încrederii nemăsurate în maestru, lumina din fiinţă a dragostei şi-a respectului infinite pentru acesta. De aceea, odată cu fiecare piedică mai consistentă, tensiunea periculoasă a eforturilor supra-fiinţiale s-a absorbit de la sine în sine, ca orice vas de sînge spart la organismele tinere. Eşecurile cînd i s-au întîmplat, i-au fost dureroase, dar pasagere, datorită încrederii în menirea sub care se afla şi siguranţei lui întru. Mustrările din partea maestrului le-a primit de fiecare dată cu ochii smeriţi, cu sufletul penitent, ca pe un impuls pentru mobilizarea voinţei. Trăia o fericire autentică, extatică, înţesată de provocări, de jocuri încrucişate şi de garanţii empatice.

Pînă, cînd, într-o zi, Drumeş s-a trezit părăsit. Lăsat în drum, abandonat fiinţial, dezorientat existenţial. Degeaba a aşteptat el cît a aşteptat în faţa unei uşi care, în loc să se deschidă, se îmbogăţea în fiecare zi cu un lacăt în plus. Drumeş n-a înţeles. A strigat, a izbit în gratii, s-a izbit de gratii, a urlat, a plîns, urcînd virulent şi furios pînă pe culmile disperării. Apoi a pornit-o la drum fără direcţie, fără convingeri, total abulic, dar furios, hotărît să se răzbune. Nu vroia să ajungă nicăieri, de asta a făcut popasurile cele mai nepotrivite. A bătut la uşi întîmplătoare şi a acceptat îmbrăţişări străine, consolări ieftine şi false. Dintr-un individ mîndru şi pretenţios, s-a transformat într-un boschetar dement, flegmatic. Îşi ura destinul, se ura pe sine şi încerca să uite că nu are nici un chip, nici o identitate. Dar amintirile îl cotropeau, dorinţele îl acaparau intempestiv şi atunci îşi îngropa hulpav ura în alcool, pînă la hohot. Se distrugea sistematic, vindicativ, din neputinţă. Singurătatea îi era briceag cu care îşi ciopîrţea zilnic carnea fiinţei. Nu-şi mai dorea nimic, nu-i trebuia cu adevărat nimeni, deşi era disperat de a se încojura din oameni, încercînd să-şi astupe golul esenţial din inimă. Nu reuşea niciodată nici măcar vreo consolare, se umplea doar de scîrbă. O scîrbă densă, de alţii şi de sine, corespondentul unei nefericiri absolute.

Drumeş nu vroia decît să ajungă acasă şi să găsească poarta deschisă. Drumeş era un copil care vroia ca drumul să îl ducă înapoi de unde l-a luat, ca de acolo înainte să-şi înceapă drumul. Drumeş nu era în stare să-şi poarte singur de grijă. Era un copil mare, uşor răzgîiat şi cu un orgoliu bizar, care avea nevoie să fie dus de mînă, însoţit mereu, aşa cum avea nevoie de aer ca să respire. Nu era îndeajuns de matur să fie el cel care să deschidă lacătul şi să-şi dea seama că dincolo de uşa care îi apărea acum interzisă se găsea tot un copil.

Reclame