04 Joi mart. 2010
O să-mi aşez privirea otrăvită, pe care mi-aţi spus că o am, pe voi. O să aştept să vă moară speranţele, fericirile şi tot ceea ce v-aţi pus mai frumos în gînd. O să asist la pierderea ecoului vostru şi o să vă iau în rîs nenorocul. O să stau să mă uit cum vă izbesc valurile pînă vi se termină apa şi cum sînteţi înghiţiţi de vii de cea mai amară dintre amărăciuni. N-o să vă las nici un cuţit la îndemînă să vă spintecaţi burta. Să rămîneţi cu el înfipt în suflet!
09 Miercuri dec. 2009
Etichete
abandon, alteritate, înghiţire, dezamăgire, dezintegrare, deznădejde, Iona, minte, moarte, nimeni, nimic, renunţare, rătăcire, singurătate, suflet, tristeţe
Dezamăgirea e un cuvînt neputincios. E o noţiune ciungă şi superficială. Nu ar putea niciodată să descrie durerea celui care, odată mîngîiat, a întîlnit impostura. A celui care, iubind, a întîlnit indiferenţa. A celui care, întîlnind miracolul, a cunoscut abandonul. Care, căutînd alinarea, a întîlnit palma. Care, oferind totul, a întîmpinat refuzul. Care, căutîndu-şi locul, a întîlnit hăituirea. Care, cerînd ajutor, a întîlnit spatele. Nu, cel care constată că nu se poate baza pe nimeni şi pe nimic, nici măcar pe el însuşi, nu e dezamăgit. Nu e nici măcar îndurerat sau deprimat. E doar un om sfîrşit căruia nu i-a mai rămas decît aruncarea în bătaia tunului cu mîinile goale, cu sufletul sfărîmat şi cu mintea rătăcită. E omul care a pierdut tot ce nu a avut niciodată. E omul pentru care a murit credinţa în alteritate. E omul în care nu se mai poate deştepta nici o speranţă, nici o încredere, nici o dorinţă. Este omul a cărui voce interioră a tăcut şi nu-l mai strigă pe Iona. Pentru acel om s-a scufundat definitiv băncuţa de lemn din mijlocul sufletului, pentru că şi-a dat seama că aşteptarea nu are nici un sens. În lupta lui cu rechinii, nu mai nădăjduieşte decît să fie înghiţit odată pentru totdeauna şi digerat. Pentru că doar odată cu dezintegrarea lui va muri cu adevărat şi alteritatea din mintea şi inima lui. Şi asta-i va fi mai trist decît moartea.
20 Miercuri mai 2009
Etichete
altericid, ascundere, furie, Iona, lume, mască, nemulţumire, om, orgoliu, plase, singurătate, trsiteţe
Sînt oameni cărora le repugnă laudele şi nu ştiu cum să primească un compliment. Ei sînt oamenii care se maschează nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a se ascunde mai bine. Acei oameni preferă rolurile sociale de după cortine, alegînd existenţial tristeţea culisei şi nu fremătul scenei. Sînt cei care-i pîndesc şi-i aşteaptă dindărătul măştii pe cei care le-ar putea vedea faţa. Deşi lor le este ruşine cu ea, şi teamă, şi nu ştiu cum să şi-o mai oculteze.
Ei sînt orgolioşii. Oamenii mîndri şi pretenţioşi, care îşi selectează vecinătăţile pînă la însingurare. Lor nimic nu le place şi nimic nu le convine, şi ar arunca anatema furiei lor peste lume, pînă ce ar plesni şi-ar ieşi viermii din ea într-o ploaie de dezgust. Ei sînt fraţi de cruce cu sictirul şi cu lehamitea. Mizantropi şi sinucigaşi în acelaşi timp, s-ar distruge şi pe ei odată cu toţi ceilalţi. Aceşti insenisbili se recomandă a fi autofili.
În realitate însă, aceştia nu sînt decît nişte autofobi, care se tem de ei înşişi şi de aceea îi resping pe ceilalţi. Îi resping mai cu seamă pe cei pe care îi iubesc şi de cei de care ar avea nevoie să le fie alături. Legea lor e fuga cu masca pe faţă de cei care le cunosc chipul. Le repugnă lucrurile simple pentru că le sînt inaccesibile. Precaritatea o resimt ca reprobabilă pentru că nu i-au cunoscut mrejele şi potenţialul facil fascinatoriu. Îşi fac un blazon din faptul că sînt diferiţi, dar tînjesc după similitudinea cu ceilalţi care i-ar aşeza lîngă şi nu faţă în faţă cu cei în preajma cărora, conjunctural, se află. Se prefac nepăsători cînd suferă nespus, se dau puternici cînd se simt complexaţi şi se apreciază ca fiind învinşi. Şi atunci, ca nişte cavaleri ai adevărului, şi-ar înfige pumnalul în inimă într-un gest demonstrativ, însă, mediocri cum sînt, nu ajung decît pînă la nivelul ideatic al actului şi nu la realizarea sa.
Ei sînt cei care cîndva umblau cu sensibilitatea la vedere, pînă cînd şi-au dat seama că nu pot rezista în societate în pielea goală, înveliţi doar cu iluzii. Aşa că şi-au înfăşurat corpul într-un palimpsest de plase, pînă cînd accesul la ei şi la interioritatea lor nu se mai putea face prin nici un soi de undiţă. Şi-au ţesut burta de peşte, care nu mai putea fi spintectată nici măcar de ei înşişi, ca să se lamenteze spunînd „Iona sînt eu”. Şi-aşa s-au condamnat la moarte. Prin altericid.
28 Sâmbătă mart. 2009
Etichete
alei, alteritate, autostrăzi, cantonare, cerc, cărări, deşert, direcţii, drum, drumuri, eu, Iona, Marin Sorescu, Matei Vişniec, nisip, Octavian Paler, Omul din cerc, sens, sine, Un om norocos, şofer
Tratat pesimist pentru şoferul diletant pe drumurile vieţii
„Hm! Naiv ce sînt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.” (M. Sorescu, Iona)
„Oamenii, imediat ce sînt cuprinşi de greaţă, se înconjoară de un cerc.” (M. Vişniec, Omul din cerc)
„Auzisem o frază, «acolo unde există voinţă, există un drum», şi mi-o repetam mereu. Înaintam , trăgînd după mine căruciorul pe nisip. (O. Paler, Un om norocos)
Cum ştim să ne orientăm pe drumul vieţii cînd ne lipsesc cu desăvîrşire indicatoarele? Cînd circulaţia e liberă şi nereglementată. Cînd bunul simţ în trafic se trafichează şi nu funcţionează prioritatea de dreapta şi nici dreptatea. Cînd aleile, străzile, cărărările şi autostrăzile sînt lipsite de dungi şi marcaje. Cînd drumurile sînt ori prea plane, ori prea accidentate, ori prea abrupte. Cum ştim cînd trebuie să ne oprim, unde să virăm, cui să acordăm prioritate, în ce situaţii să cedăm trecerea? Cum să ştim dacă nu ne învîrtim de prea multă vreme în sensul giratoriu, cantonaţi fiind în acelaşi cerc vicios? Cum putem şti cînd vine vremea renunţării la autostradă pentru cărare, vremea cînd să virăm şi să schimbăm sensul, vremea părăsirii căii cele ce-am văzut-o cîndva dreaptă? Ar trebui să dispunem de un organ care să ştie. Să ştie tot. Să comande mersul şi să impună oprirea. Să ghideze parcursul, ca un copilot experimentat. Să prevină deraparea necontrolată. Ieşirea în decor. Ajungerea în deşert.
În deşert nu există direcţii. Există doar pustiul cu nesfîrşirile sale. Mai există şi mirajele şi setea. După alteritate. Drumurile trebuie să le inventăm. Să le trasăm de cîte ori le spulberă furtunile de nisip. Nici vorbă, evident, de indicatoare în pustiu. E o rătăcire, e moartea amînată în fiecare clipă. E posibilul infinit pentru o imposibilitate. E cercul nemarcat, dar obligatoriu al pierderii. Dar, şi din deşert, ca din orice distopie, există şi o ieşire. Într-o nouă viaţă sau într-o inevitabilă moarte.
01 Sâmbătă nov. 2008
Etichete
acvariu, alteritate, existenţă, Iona, oameni, peşti, singurătate
„- Zău, nu prea sunt în apele mele. (Se clatină.) Care-o fi cauza?”
V-aţi gîndit vreodată cum trăiesc peştii în captivitate? De fapt, nu. Cum se bucură peştii dintr-un acvariu?. Well, aţi spune că nu ar fi prea multe de zis. Se bucură cînd li se dau viermi de mîncare pentru că nu se pot hrăni singuri, adică aşteaptă în fiecare zi o mînă izbăvitoare să le împrăştie o chestie putrezită şi urît mirositoare, numită hrană. Se sufocă în apa năclăită în care există, fără să poate face nimic. Se găsec la mila cuiva. A nu contează cui.
Dar v-aţi gîndit, oare, vreodată, la frumuseţea peştilor? Sau la faptul că în tăcerea lor rezidă o formă de limbaj pe care n-o pot auzi decît cei „aleşi”? Sau că poate se străduiesc să le placă viermii pe care îi mănîncă doar pentru că n-au de ales. Poate că e un merit şi obişnuirea cu dezgustul existenţial. Adaptarea. Trebuie şi ei să traiască, într-un fel, îngiţiţi, într-o sferă. Sau la faptul că sînt deosebit de pretenţioşi v-aţi gîndit? Că nu pot suporta variaţii mari de temperatură pentru că sînt prea sensibili, că frigul prea mare cît şi căldura prea intensă le slăbeşte vitalitatea? Nu, nu le place căldicelul. Doar au nevoie de comfort. Le trebuie măcar imitaţia mediului natural. Da, de fapt se hrănesc cu iluzia libertăţii pe care majoritatea nu au cunoscut-o niciodată, dar o respiră cumva, fără să ştie, prin branhii. Poate că au şi complexe. Complexele unor organisme insuficeint evoluate, cu limite biologice.
Da, pesemne peştii din acvariu sînt cele mai absurde creaturi. De ce mai înoată dacă oricum ştiu că nu o să iasă din cercul care îi închide? Sînt prostuţi, adevărat. Ce vorbeam, de limite ontice. Totuşi ei, constituiv, au impuslul de a da din aripile lor pînă obosesc. Nu pot să renunţe la viaţă. Trebuie să înoate, de vreme ce nimeni nu îi lasă pe uscat, să se usuce. Sînt iubiţi cu grija obişnuinţei: „La dracu, azi trebuie să dau de mîncare la peşti şi să le schimb apa, da n-am nici un chef. Doar n-o să moară dacă îi mai las o zi aşa, nu?”. Nu, bineînţeles că n-o să moară. Doar că o să respire mai greu şi oricum o să se împovăreze de propria existenţă pînă la sufocare. Nu-i nimic, luăm alţii.
Peştii sînt „boring”. Nu fac nimic. Dar ce ar putea face într-un acvariu decît să supravieţuiască? Ştiu că asta nu-i ceva de apreciat. Peştii pot fi înlocuiţi şi pot funcţioana drept decor. Vitalizează spaţiul, sînt coloraţi. Nu toţi, unii. Unii sînt de-a dreptul urîţi, odioşi. De obicei deţinătorii lor îi confundă cu elementele decorative, uită de viaţa lor. De fapt, de cele mai multe ori stăpînii le sînt cei mai nepotriviţi oameni. Aceia care le dau de mîncare şi îi îngrijesc de fapt nu le cunosc nevoile, dar se simt bine în calitatea pseudo-altruismului de deţinători.
Peştii suferă. Aşteaptă. Să li se dea ceea ce şi-ar dori. Sau măcar fărîmituri din ceea ce-şi doresc. Toată lumea însă crede că ştie şi nimeni nu se mai gîndeşte la asta. De ce s-ar complica inutil? Dacă sînt frumoşi şi străluictori înseamnă că sînt fericiţi, nu? E vorba de un raţionament inductiv. Doar nu le trebuie mare lucru, au tot ce le trebuie: hrană şi casă.
Însă ce-ar fi să li se arunce din cînd în cînd în acvariu o undiţă sau un năvod? Să-i prindă şi pe ei cineva anume, cine vor ei, cînd vor ei, ca mai apoi să le dea drumul într-o mare pe care au visat-o în fiecare piruetă din acvariu, în vremea plictisului de pe urmă?
Dar, cine dintre oameni ar mai putea avea în zilele noastre vise cu peşti? Cît despre pescarii de oameni, pesemne că acelora li s-a diluat de mult voinţa în mări moarte şi instinctul li s-a înecat în ape prea repezi.
28 Marți oct. 2008
„- Chitul trăieşte în apă şi umezeala-l răzbeşte şi trece-năuntru. – Ce dacă acolo sînt oameni?”
Ce se întîmplă cu o fiinţă solară atunci cînd o plouă? De obiecei se stinge şi se întunecă. Mai întîi se preface în cenuşă, apoi într-o pastă gri care se diluează treptat, sublimîndu-se tot mai mult în ceaţă, odată cu fiecare picătură pe care o absoarbe în ea pînă la impasibilitate.
În Lleida o fiinţă solară poate scăpa de anxietatea ploii devenind una cu ea. Să iasă în întîmpinarea diluviului interior cu inconştienţa individului care nu are nimic de pierdut. Nici măcar pe sine. Să-şi rătăceasscă disperarea paşilor în curgerea indiferentă a rîurilor de pe marginile străzilor. Să-şi confrunte lacrimile risipitoare cu stropii mai mari, mai rotunzi, mai deşi şi mai coerenţi decît durerea ei. Să înoate ca o profesionistă în învelişurile exterioare îmbibate de apă, care o strîng şi i se cambrează pe obsesiile umflate. Să privească pentru prima dată cu încrederea anonimatului prin plasa deasă de picături către oamenii pe care i-a prins pe piciorul însingurării, sub egoismul unei umbrele. Să fie singura. Singura fiinţă fără o umbrelă maro. Singura fără o haină neagră încheiată pînă în gît. Singura care nu zgribuleşte, ci doar primeşte umezeala în sine. Singura care a ales să iasă descoperită cînd toţi ceilaţi s-au ascuns nepriceput în cortul fisurat pe care îl fac umbrelele, ciocnindu-se între ele pe drum. Să se lase plouată pînă devine impermeabilă şi impasibilă. Pînă se umple, pînă se dilată mai mult decît graniţele sale. Pînă îşi iese din sine. Şi aşa, ieşită din sine să uite că soarele nu trebuie inventat.
Cînd o plouă, în Lleida, se întîmplă ca o fiinţă solară să găsească temeritatea de a porni în căutarea luminii. E aproape inevitabil, chiar şi pentru cazurile de lene solară ontologică. Pentru că Lleida e ca o burtă comodă şi ocrotitoare de peşte în care cînd plouă se face prea întuneric. Şi aşa, în absenţa soarelui, fiinţa e obligată să-şi găsească un felinar pe măsură, să-şi facă singură cale în universul care o închide.
27 Luni oct. 2008
Etichete
„- Mi se pare mie, sau e tîrziu? – Cum a trecut timpul!”
De la o vreme văd că am început să ne contopim în tonuri de ruginiu şi de tîrziu. Petrecem nopţile împreună într-o îmbrăţişare înfrigurată şi în timpul zilei primim cu sete sărutul soarelui pînă atingem climaxul încîntării. Lăsăm ceaţa şi umezeala să ne pătrundă adînc, pînă la măduva oaselor, apoi, cînd orizontul începe să se crape de ziuă ne învăluim cu fumul răsuflării grele, obosite.
„-Totuşi, nu mi-e somn. – Nu contează, trebuie să adormi.”
O luăm de la capăt în fiecare zi, cu pasiune potolită sau cu ardoare descătuşată. Lăsăm să ne cadă peste pleoape frunze putrezite şi ascultăm tîmplă lăngă tîmplă freamătul paşilor oamenilor care scîrţîie şi foşnesc fals sau melodios. Ţie îţi calcă pe temelii, mie îmi trec pe lîngă spaime. În sus şi-n jos. Pe unii îi privim cu desconsiderare şi îi exilăm printre ruine. Pe alţii îi lăsăm să ţopăie în jurul nostru. Îi simţim ca pe nişte copii care sînt ai noştri deşi am vrea să vedem trecînd pe străzi realizările noastre nenăscute. În rest sîntem nişte voyeur-iste. Privim în case şi citim sub epiderme, la lumina critică a cunoaşterii.
„-Acum sînt vesel, ori…? – Aşa şi-aşa.”
De ce nu ne-am găsit mai de timpuriu? Ştiu, a trebuit mai întîi să ne îngălbenim, să cădem pe pămînt, să dăm ceasul cu o oră înapoi, să ne cunoaştem intrînd una în cotloanele celeilalte. Dar nu înainte de toate să ne privim mult şi lung de la distanţă, să ne găsim cusururi şi să ne ridicăm una alteia un sentiment înalt. Am greşit însă direcţia. În sus trebuia să construim, nu în jos. Ne-am întîlnit pînă la urmă la mijlocul lui sus-jos şi ne-ntomnim pe o bancă de lemn din centrul sufletului. Lleido, degeaba ne codim, tu nu vezi ce putredă e toamna asta din noi? Ştii că o să îngheţăm iarna şi o să ne topim ineluctabil la venirea primăverii.
