Ultimii clienţi ai reducerilor (top 3)

Etichete

Calle Mayor, cerşetor, cumpărături, călugăriţă, haine, reduceri, români, sezonul reducerilor, shopping în Lleida

La spartul tîrgului sezonului de reduceri, în magazinele de „tzoale” de pe Calle Mayor din Lleida  am întîlnit numeroase tipologii de cumpărători, dintre  care majoritatea obişnuite şi neintersante. Totuşi, dintre toate acestea, am remarcat şi nişte clienţi aparte, care prin anumite elemente se deosebeau de ceilalţi. Am realizat şi un top.

#3. Româncele şi pijamalele. „Hei, auzi, vezi, ia şi tu mai multe dacă îs la reducere, da vezi întreabă dacă îs la reducere”, îi spune o mamă româncă fiicei ei, într-un magazin de pijamale. „Dar nu îmi plac, nu-mi vin, n-am ce să fac cu ele”, replică fata din celălalt capăt al magazinului, ofticată. „Tu auzi, întreabă dacă toate costă 10 euro”, se înfurie mama. Fata se conformează. „Da, îs la reducere!”, zice fata în sictir. „Bun, gata, du-te şi stai la casă!” Ce-i drept, era bună oferta la pijamalele alea, mărimea nu mai conta.

#2. Cerşetorul şi manechinul. La Berska, un manechin feminin, blond şi bine sculptat stă îmbrăcat cu o rochie vaporoasă la super ofertă, chiar în dreptul uşii de la intrare. Aşa sexy cum apărea ea privirilor trecătorilor, a atras atenţia şi unui homeless, murdar şi răvăşit, cu ochii aproape albi, ce se purta învelit într-un sac de dormit din fîş, albastru şi gros. Intră în magazin şi în loc să admire fineţea materialului rochiei, fără pic de pudoare, ridică rochia manechinului şi începe să pipăie pe sub rochie picioarele de plastic ale manechinului. Ce-i drept, preţul nu era prins de rochie ci de manechin.

#1. Călugăriţa şi tanga. H&M, raionul lenjerie intimă. Cu „cagula” bine trasă pe ochi şi cu tot corpul învelit în straie care nu-i mai lăsau la vedere decît vărfurile de la ghete, o călugăriţă studiază oferta reducerilor, apoi se opreşte în dreptul standului cu cele mai sexy articole: chiloţi tanga cu ştrasuri, cu paiete, cu dantelă, cu sclipici, diverse culori,  sutiene care mai de care mai dantelate şi mai satinate, cu burete, simple, sau cu push up. Preţ de vreo zece minute nu se poate hotărî. Le pipăie pe toate, le studiază, mai aruncînd culpabil cîte o privire de sub acoperămînt în stînga şi-n dreapta. Pînă la urmă se hotărăşte asupra unui sutien din satin roşu subţire, decorat  cu dantelă neagră. Ce-i drept, o alegere foarte bună, şi eu pesemne aş fi ales la fel.

Ce înseamnă „coneix món” în limbajul trupului

Etichete

conectare, coneix mon, erasmus, erasmuşi, limbajul trupului, limbi, limbă, lleida, lligar, Oficina de Relacions Internacionals, studenţi, UdL, Universitat de Lleida

Oficina de Relacions Internacionals, Universitat de Lleida, 29 ianuarie 2009, ora 12.35, sala de aşteptare

Cîţiva reprezentanţi ai generaţiei de erasmuşi 2009 semestrul ala II-lea populează holurile, în expectativa de a intra „în audienţă” pentru a rezolva probleme stringente şi la ordinea zilei. Doi intre ei, învaţă să folosească limba. Nu la vorbit. El, ras în cap, cu cicatrice pe scalp, ochelari negri de motorsit puşi invers, pe ceafa groasă. Blugi răpănoşi, lăsaţi jos pe gheata plină de noroi. Privire goală şi nebrăzdată decît de încruntarea cutelor de piele negricioasă. Ea, cocoţată mîndru şi dominator pe un picior de-al lui (deşi mai erau trei scaune libere) îşi lasă bluza neagră, largă, să-i alunece de pe umăr şi să-i descopere breteaua de la sutien. Cînd nu face exerciţii lingvistice, vorbeşte în franceză cu colegele ei. E o franţuzoaică oacheşă de origine chineză, înaltă şi putînd trece drept „sexy”. El, fără îndoială, e turc. Au probleme lingvistice. Din greşeală ea îi vorbeşte în franceză, el evident nu o înţelege, degeaba se gudură cu decolteul pe sub nasul lui. Încearcă pe chineză. Nici aşa nu merge. Pe spaniolă se produce scînteia care seamănă cu un schimb de replici. Ea îi explică că îşi doreşte ca azi să meargă la cursuri, la shopping sau la o plimbare pînă la Seu Vella. Primeşte un răspuns ofticat pe turceşte. O dă pe engleză. Merge şi mai prost, franţuzismele o parazitează. Oftează, se botoşeşte, stă puţin şi se gîndeşte şi apoi îi spune decisă: „Mai bine vino la mine acasă!”. El consimte, fără să manifeste probleme de lipsă de coprehensiune lingvistică. Fără să se încurce în vreo limbă, prin limbajul trupului, dilema „la tine sau la mine”  se eludează, neformulîndu-se din motive de carenţe… lingvistice. Soluţia vine de la sine, fără complicaţii. Ca răsplată, el îi promite că va vorbi în locul ei cu coordnatorul Erasmus, pe motiv că el „o are mai bine cu limba”. După o vreme, ea îl întreabă: „Ce înseamnă coneix món?” El (doct): „Ceva legat de conectare”. Sau conexiune, nu? Adică lligar? Nu domnilor, înseamnă „cunoaşte lumea”, iar asta nu e totuna cu simpla conectare. Continuaţi să vă folosiţi limbile, poate duce şi la orgasm cognitiv şi la ejaculare verbală constructivă în planul comunicării şi de altă natură decît senzorială.

Prinţesa şi biblioteca

Etichete

bilblioteci, Cappont, confort, cărţi, lleida, Rectorat, UdL, Universitat de Lleida

În Iaşi România, nici să nu fi auzit de cuvîntul bibliotecă, sau mai precis de statul în bibliotecă ori prin vreo sală de lectură. Ceva mai plictisitor şi mai stresant nu-mi puteam închipui, imaginîndu-mi privirile tocilarilor care memorau noţiuni fără legături între ele (într-o linişte ce o întrecea pe cea de la capelele de rugăciune), aruncînd priviri dispreţuitoare fetei cochete, care făcea o groază de gălăgie din pricina gesturilor stîngace. Idei preconcepute ale prinţesei din mine, obişnuită să facă nazuri la orice presupunea „statul la comun”, care a avut mereu orice carte i-a trebui sau a dorit în propria bibliotecă şi un spaţiu numai al ei în care să poată „crea” ori „produce” ceva. Nu concepeam studiul altfel decît în condiţii de laborator, în închidere, în izolarea de alţii, în claustrarea obligat-masochistă. Ce îmi trebuia pentru o temă, luam cu împrumut, eventual stînd şi citind din ea într-o crîşmă, în compania fumului şi-al unui Irish Coffee, ori direct în faţa computerului personal.

Ei, în Lleida lucrurile s-au schimbat radical. Aproximativ 70% din timp mi l-am petrecut în biblioteci şi săli de lectură, printre cărţi şi fel de fel de oameni, care vroiau linişte perfectă sau făceau gălăgie. M-am adaptat, după cîteva zile de cîrcotelă şi accese nejustificate de mizantropie.  Acum, dacă e ceva aici ce simt că nu aş găsi nicicum şi niciunde în ţara mea, sînt bibliotecile cu mesele lor din lemn alb, frumos lăcuit, care în zilele cu soare se inundă de lumina venită prin geamurile imense.

La biblioteca de la Rectorat, micuţă şi cochetă, geamurile dau înspre o curte cu verdeaţă multă, iar în sesiune, lămpile de la mese, ca nişte pălării de ciuperci stau mereu aprinse deasupra foilor şi minţilor împrăştiate. În Cappont, cuvîntul care descrie biblioteca este impetuozitate. Pe trei nivele, studenţii lucrează pe laptopuri între rafturi cu cărţi, pe care le pot atinge, răsfoi, fără ca un supraveghetor să le sufle în ceafă un ţipăt care să-i alunge. Cărţile se împrumută pe baza cardului de student, fără a fi nevoie de intermedierea umană. Dacă vrei să-ţi mai prelungeşti o carte, primeşti notificare pe mail şi totul se rezolvă dintr-un click. Poţi chiar să îţi şi rezervi o carte, ca să ştii sigur că va fi a ta la momentul potrivit. Voi, cei învăţaţi cu bibliotecile din Iaşi, poate nu o să credeţi că se dau acasă şi acele cărţi care la noi aparţin categoriei „prea noi, prea bune, prea lucioase” ca să fie date spre „luat acasă”.  Dacă ai împrumutat o carte de la Rectorat şi tu stai în Cappont, o poţi lăsa acolo. Respectul pentru confortul studentului e mai mare decît respectul pentru confortul bibliotecarelor care, by the way, nu seamană deloc cu cele cunsocute pe la noi, care se răstesc la tine că n-ai ştiut să completezi o fişă sau mai ştiu eu ce. Sînt amabile, zîmbitoare şi îţi spun unde să cauţi ce te-ar interesa.

Atmosfera e una caldă, ca o învăluire, cu gîndurile alunecînd pe podeaua lucioasă şi mintea relaxîndu-se şi lăsîndu-se pe spate, pe scaunele lustruite. Aproape că ţi-e prea bine ca să lucrezi, prea ai tot ce trebuie: un loc la masă să stai cu laptopul, un WiFi care merge aşa de bine încît îţi vine un film de pe torenţi într-o oră… Cu greu mă urnesc să mă duc acasă să mănînc ceva. M-am învăţat cu oamenii în juru-mi: sînt cel puţin pretexte pentru pauzele lungi şi dese prin care îmi condimentez lucrul la o temă plictisitoare, rîzînd de frîntuile de glume catalane pe care le mai aud.

Bibliotecile din Lleida m-au făcut să mă simt din nou prinţesă, oferindu-mi privilegiul unor lecturi pe care la noi nu le-aş fi putut face acasă şi a unor zile cu prea mult soare ca să nu mă trezesc perorînd despre mofturi, revelaţii şi orbire.

P. S. Oare pe avion dau voie cu biblioteci la bagajul de mînă?

De ce nu-mi plac erasmuşii (II)

Etichete

erasmus, erasmuşi, lleida, spania, străini, studenţi, superficialitate

continuare

Pentru că după cinci luni petrecute în acelaşi oraş, cînd te întîlnesc pe stradă te privesc în ochi şi nu te salută.
Pentru că experienţa Erasmus nu i-a îmbogăţit cognitiv.
Pentru că unii nu au de dat decît un singur examen.
Pentru că nu m-au invitat la petrecerile lor, dar m-au întrebat de ce nu m-au văzut la nici una.
Pentru că cei puţini care nu au uitat să salute se prefac interesaţi de ce mai faci deşi nici nu îţi mai ţin minte numele (nu că l-ar fi ştiut vreodată).
Pentru că a rămas să vă întîlniţi la o bere şi nu au mai dat nici un semn ori nu ţi-au răspuns la telefon.
Pentru că ei cred că în România nu avem Internet şi poate nici apă de băut.
Pentru că nu i-am văzut pe nici unii îngînduraţi, îngrijoraţi sau nemulţumiţi de ei înşişi.
Pentru că iau viaţa ca pe o glumă bună şi ca pe un banc amuzant.

FINAL.

Alternativă naturalistă la masochsim

Etichete

întuneric, bucurie, cîntec, conştient, delir, fiinţă, optică, simplitate, sine, soare, subconştient

Dacă e ceva la ce nu pot rezista masochismul meu şi reflexul meu de recluziune sînt soarele şi modul în care acesta îşi împrăştie căldura şi îşi aruncă obraznic razele. În zilele cînd străzile par decorate cu beteală aurie, frunzele copacilor par unse cu sclipici, cerul devine o pictură postmodernistă în tempera iar căldura plantează insidios fiori pe şira spinării, grija se preface în nepăsare, stresul se descongestionează şi se topeşte într-o destindere expansionistă, răutatea în sensibilitate crescută, furia în salt pe-un singur picior, cuvîntul în cîntec. Cînd e soare îmi place sunetul lumii şi îmi vine să mă îmbrac în haine de sărbătoare, ca şi cum m-aş duce la filarmonică ori la teatru. Mă simt bine în pielea mea fără să mă culpabilizez pentru absurditatea şi ilegitimitatea acestui sentiment. Dintr-o dată zidul neputinţei nu mai e negru, îndoiala e turnesol pentru certitudine, lipsa de voinţă e suflul boemiei asumate, spirala încîlcită a şirului gîndurilor e tobogan pentru manifestarea autentică a eului, seriozitatea e masca jucăuşă a bunei-dispoziţii, trebuinţele sînt condimentele cotidianeităţii terne iar lipsa de îndrăzneală e farmecul misterului.

Soarele e singurul care face din simplitatea bucuriei autenticitate şi nu extaz superfluu. E legea şi ordinea fiinţei care se investeşte în clipă fără a calcula, ca un economist workaholic, dobînzile luate de banca obligaţiilor pe fericire. Soarele oferă acel halou al visului care învăluie fiinţa, transferînd legitimitatea conştientului subconştientului anesteziator. Ca şi cum, printr-un aflux de lumină celulele cu conuri s-ar supraexcita inversînd sistemele de optică fiinţiale.

Căderea în orbire ţine pînă la apusul soarelui, cînd sinele îşi recuperează vederea şi distrofia perceptivă, primind influx nervos de la celulele cu bastonaş, întru recuperera ochiului de pisică care citeşte în întunericul fiinţei ,pe limba universală lucidităţii, unilateral, bidimensional şi trifazic.

Panseurile şi surmenajul „laboral”

Etichete

cuvinte, delir, limite, lleida, neputinţă, oboseală, sesiune, surmenaj

De cînd m-a ajuns psihic sesiunea de aici, cu inadecvarea dintre timpul disponibil, sarcinile laborale insuficient de bine definite peratologic şi abilităţile lingvistice proprii, am început să gîndesc scurtciurcuitat, fragmentar, apoftegmatic, ca într-un vis spiralat, împletit cu fir narativ fantastic. Temele mele veşnice de meditaţie s-au potenţat şi s-au răsîncîlcit într-un ghem de oftică căruia  nici cu ghearele mele ascuţite de vrăjitoare nu-i mai vin de hac. Trebuinţa depăşirii limitelor, neputinţa, condiţia umană limitată, lenea ca înscris visceral, nesiguranţa alterităţii, singurătatea ca dimensiune eternă, însingurarea ca iminenţă şi co-prezenţă activă, minciuna existenţială, falsul fiinţial, cogniţia, culpabilitatea, însoţitoarele mele din gînduri, au fost mai încercate ca oricînd în scenarii elucubrante şi apocaliptice, în context de restrişte şi neputinţe lingvistic discursive. Şi pentru că mi s-au uzat capacităţile corelaţionale şi argumentative, citez fără prea multe explicaţii dintr-un text pe care îl am de analizat şi care mi-a însfăşurat firul gîndirii în jurul gîtului individualităţii proprii: „En el Pantheon griego Peithó corresponde al poder de la palabra sobre los otros. Su templo es la Palabra”. Cred că încep să-mi mai revină forţele după acest scurt derapaj logoreic.

Parfumul (ne)săţios al jubilaţiilor cognitive

Etichete

a avea, a fi, a vrea, bucurii, cognitiv, copilărie, delir, eu, jubilaţii, Parfumul, sine

Economia timpurie

De prea mică am avut intuiţia (pe atunci neconştientizată) a sacrificiului şi a travaliului, ca o condiţie sine-qua-non a fericirii momentane, punctuale, volatile, dar necesare în ordinea firii. Ştiam că dacă îmi doresc să mă bucur trebuie să mă autosupun, semi-conştient unor pedepse, unor urîciuni ori unor privaţiuni. Dacă nu era contextul să-mi furnizeze aceste oportunităţi, mi le cream singură, prin cenzură. Aşa că, prematur am înţeles că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat trebuie să plăteşti, cu vîrf şi îndesat, cu perseverenţă şi cu temeritate. Fiind prea mică, preţul nu mi se părea niciodată prea mare pentru nici o bucurie. Pe urmă inflaţia a făcut ca în sistemul meu fiinţial să se insinueze gîndirea de tip contabilo-economic: „Merită această mică bucurie acest mare preţ?” Apoi, am devenit zgîrcită şi avară. Nu mai vroiam să plătesc nimic şi pentru nimic. Şi mai apoi, am devenit masochistă. Masochistă şi comodă, laşă în acelaşi timp. Chiar mă privam conştient şi sistematic, nu de orice bucurie măruntă, ci de orice posibilitate a ei. Cum anume? Nemaifăcînd nimic în sens constructiv. Nefericirea mea provenea din non-asumare, din sincopă şi încremenire existenţială în non-fiinţă. N-aveam esenţă şi trebuia ca pentru procurarea ei să fac un pact pe care îl amînam.

Crimele de pe urmă

M-au salvat însă de amînările şi neputinţele mele bucuriile cognitive care au purtat şi continuă să poarte nume de oameni. Oameni care m-au făcut să-mi înfrîng teama da a mă supune supliciului activ de „a face”. „A face ceva în sensul” era „a face ceva de dragul cuiva”. Apoi am mai crescut şi am început să mă emancipez, ştiind unde să mă caut şi cum să-mi gestionez resursele financiare, în jurul verbelor „a trebui” şi „a vrea”. Demonstrativ, să îmi arăt mie însămi că dacă vreau, pot. Niciodată nu am putut cît am vrut, dar am reuşit să-mi deschid uşi şi să-mi transgresez bariere grele de fier şi să mă smulg din chingile neputinţei. Aşa am descoperit jubilaţia de pe urmă, cînd cunoaşterea îmi scutură o petală galbenă în palme şi-mi aduce vîntul izbăvitor să mă poarte spre a găsi mai multe esenţe şi a-mi crea Parfumul. Cum protagonistul din filmul cu acelaşi nume nu avea parfum, aşa m-am simţit şi eu dintotdeauna, lipsită de temei cognitiv, dar cu nări deschise şi papile olfactive sensibile care tremură la atingerea oricărei miresme a lui „a şti”, care mi-ar putea cauza delirul simţurilor şi extazul minţii, întru „a fi”. Pentru a şti, omor. Omor iubiri şi dorinţe virgine, fac avorturi de gînduri şi de sentimente. Doar să îmi găsesc parfumul ameţitor al balonului de săpun cognitiv, cu circumvoluţiunile lui în ROGVAIV, ce nu l-am avut nicicînd dar l-am mirosit la alţii, în întrupări diverse, de la cele mai inocente idei pînă la cele mai pervertite. Oare m-ar ajuta să sacrific alterităţi?

Complexul lui Raskolnikov. Reflecţii asupra culpabilităţii

Etichete

„Crimă şi pedeapsă”, coerenţă, culpabilitate, delir, eu, haos, moralitate, morală, Raskolnikov, remuşcare, sine

E de netăgăduit că fiinţa noastră morală se construieşte nu pe virtute, ci pe remuşcare. Sentimentul de culpabilitate se naşte doar în dreptul gropii căscate intempestiv în faţa noastră sau prin întîlnirea privirii cu zidul infinit după încălcarea „legii”. Disperarea în faţa actului comis de sine împotriva propriei individualităţi se traduce în termeni de delir existenţial, de imposibilitate de reaşezare în ordinea anterioară proprie şi de o prezentă pierdere în ne-ordinea „noului”, a vertijului, a  haosului generat de crima prin care ţi-ai deconstruit edificiul habitual-ideologic. Acea „groapă” căscată este în fapt distanţa dintre sinele abstract şi sinele concret, iar zidul este imaginea propriei neputinţe în faţa deja-comisului. Sentimentul de culpabilitate e cuţitul cu tăişul bine ascuţit cu care doar îţi gîdili epiderma, rănind superficial carnea de iluzii care e deja moartă.

Crima nu trebuie să fie neapărat de natură faptică pentru a scoate sinele „din sărite” şi a-i oferi în schimbul coerenţei propriei individualităţi norma improprie a unei situări în roiul unei mişcări delirant-browniene sau în centrul uraganului interior-visceral. O singură neconcoradanţă între ideea dintîi şi faptul de pe urmă produce avalanşa care răstoarnă culmile, inversînd cerul ideii cu abisul adevărului de drept. E de ajuns o întîlnire a sinelui autentic înfrînt cu imaginea „de dinainte” pentru ca neacceptarea de sine să atingă cote paroxistice. Tu îţi devii de nesuportat şi, din cauza unui imposibil de ucis instinct de conservare, îţi cauţi salvarea în alţii, în compensaţii, în iertare. Mărturisirea, spovada, e actul prin care fiinţei morale „de după” i se injectează morfină, generîndu-i-se ilegitim fazele de ne-simţire, de diminuare şi apoi de retrogresiune. Cu timpul, anestezia alterităţii îşi face efectul, omorînd enzimele metabolizante ale sentimentului de vină. Revii la „tinele” de dinainte de crimă, senin ca un cer care n-a cunoscut norul sufocant al oprobriului autoreferenţial ori fulgerul neiertător al conştiinţei.

Aşa cum se instituie, aşa se şi dezinstituie sentimemntul culpabilităţii: prin raportarea la alţii sau la o nouă situaţie intern-exterioară. Din această perspectivă, apologiile individualiste şi aporiile puritaniste de natură morală afişate de individ cu falsa legitimitate a celui care duce năframa în vîrf de băţ ca pe-un sceptru regal, devin cel puţin rizibile. Teoreticianul moral e Raskolnikovul care ,lovindu-se de propria natură, cade be brînci şi apoi în genunchi, mărturisind ca un penitent de la antipodul umanităţii: „Supra-aprecierea puterii de suţinere a propriului meu edificiu moral în faţa remuşcării de pe urmă, rezultate din întîlnirea cu lumea pe care o dispreţuiam pentru nimicnicia ei, e cea dintîi crimă a mea… Urmează apoi (…)”.

Fabulele lui Tolstoi, Metamorfoza lui Kafka şi animalica sesiune catalană

Etichete

biblioteci, bovine, fabule cu studenţi, fabule Tolstoi, insecte, jivine, maimuţe, Metamorfoza lui Kafka, oameni, sesiune, specii umane, săli de lectură, tipologii animale, UdL

Pentru că lipsa conexiunii Internet din reşedinţa mea catalană mă constrînge să-mi petrec timpul pe care nu-l dorm prin biblioteci şi săli de lectură, mă convertesc cu sau fără voie într-un observator sub acoperire al practicilor de consumare a timpului de către studenţimea autohtonă. Sesiunea lleidatană nu-mi prieşte şi am început să am vedenii şi halucinaţii, percepţia-mi extra-lucidă augmentînd de capul ei  o lume plină de jivine, de bovine, de animale sălbatice, de insecte şi de spaţii destinate acestora: coteţe, muşuroaie, stîni, jungle, insectare etcetera. Aşa că am început să inventariez tipologii şi să creez scenarii, mai ceva ca un epigon diletant şi novice al lui Tolstoi. Aşadar, pînă acum, am construit mental fabulele cu următoarele titluri: Şoarecele de bibliotecă şi lupul singuratic Web 3.0, Greierii şi maimuţele, Capra şi caii de prăsilă, Pisica şi cocoşul, Furnica solitară, Vaca digitală, Boul şi iezii, Leul gri şi musca TzTze, Văduva roz , Păianjenul 3D, Oile portocalii, Libelulele albe, Iepurii verzi şi elefanţii negrii ş.a. Ori s-or fi transformat studenţii, de-atîta muncă şi stres, peste noapte, ca damnaţide un ne-nţeles blestem, în tot felul de gîngănii imenese, ca în „Metamorfoza” lui Kafka? 

Pentru că încă fenomenul e sub cercetare sistematică, o monitorizare strictă şi atentă, timp de patru săptămîni, nu vă voi dezvălui corespondentele tipologii umane ale sus-numitelor specii animale, după cum le-am detectat perceptivo-intuitiv. Poate la sfîrşitul întocmirii analizei cantitative la care lucrez vă voi oferi şi o poveste să-i aplicaţi o analiză de discurs. Cine ştie ce calităţi vom mai descoperi şi ce specii noi ori subspecii s-or mai naşte şi din interpretările dumneavoastră!

Later edit. P. S. Eu ce soi de animală oi fi devenit?

Trei zile în Madrid sau o istorie explicată pe ne-înţelesul turistului (I)

Etichete

Madrid, Nochevieja, Poarta Soarelui, Puerta del Sol, Revelion, turişti, vacanţă

La Poarta Soarelui, Anul Nou s-a întunecat de oameni

Punctul culminat

Un pumn s-a rotit în aer, impetuos, categoric şi spectacular. În jurul lui s-a căscat o arenă ad-hoc care găureşte intempestiv sandwich-ul uman format din peruci multicolore, asortate spiritului de sărbătoare lăfăit în spume de bere şi de şampanie, înmuiat în zeama celor 12 struguri pocniţi spanioleşte în gură şi absorbit în mirosurile de transpiraţie multinaţionale, de parfum de contrabandă, de hormoni scoşi din matcă şi combinaţi la întîmplare. Poc! Buf! 12 fix. Tocmai cînd Nochevieja îşi dădea ultima suflare dictată de bătaia ceasului din Plaza Puerta del Sol din Madrid, un domn „respectabil” cade de la pumnul unui negru înfuriat şi deasupra porţii cu ceas explodează cu şuierat primul artificiu din anul de graţie 2009. Ţipete de groază, de extaz filmic şi de euforie se amestecă pentru mai puţin de două minute cît ţine spectacolul madrilez într-o bucurie unanim artificială. Spectacolul a fost scurt, lipsit de adrenalină şi forţat orgasmic. Noroc de bătaia iscată care a condimentat mulţimea adormită în suc propriu. Clinc! Doi tinerei îmbrăcaţi ca de o noapte la un restaurant de cinci stele şi-au ciocnit paharele de cristal pe care le-au salvat miraculos de la sfărîmare şi s-au sărutat spectacular pe vîrful buzelor. Uraa!

Intriga

Cu o semnificativă doză de idealism livresco-ideatic, combinată circumspect şi ilegitim cu o doză şi mai semnificativă de snobism, tipic muncitorimii româneşti, m-am trezit şi eu să-mi petrec Revelionul într-o capitală europeană. Studentă însingurată într-o Lleidă înecată în catalanizare şi mai mult moartă decît vie în contexte de manifestare, am zis că poate Madridul „pur spaniol” (sic!) o să-mi deştepte un spirit care mi-a fost mereu cu totul străin: cel al distracţiei publice, cu chiuială şi scurgeri de alcool. Dar totodată să-mi arate somptuozitatea pretenţioasă şi opulentă a unei capitale de Mare Imperiu.

Chiuiala mi-a fost mai degrabă o chinuială împănată cu frustrare pînă la urmă, pentru că mi-am ales anapoda perioada în care să-i pot descoperi „spiritul”. Cu toate astea, cu harta în buzunar şi nu în mînă, Madridul mi s-a descoperit la răscruci, pe străduţe şi cu turnurile ce împungeau cerul de după colţ.

Expoziţiunea

Ocupat de turişti, fostul Mare Imperiu gemea asemenea unui colos căruia i s-a înscenat printr-o conspiraţie mondială punerea la pămînt şi arderea pe rug a spiritului. Deşi maiestuos, în preajma Revelionului, Madridul scîncea ca un copil frumos îmbrăcat, în preajma căruia s-au adunat prea mulţi curioşi care să se manifeste euforic şi admirativ, cu pupături lipicioase. Capitala Spaniei avea chipul hidos al unui mare tîrg artizanat inestetic de o sumedenie de tonete puse care-te-miri-unde, menite să atragă spiritul consumist. O afacere bine gîndită, fiindcă domnii turişti au pus imediat botul. Şi ce dacă pe noapte camera la hotel de o stea e 60 de euro, ne permitem şi trei fulare cu Real Madrid, două evantaie chinezeşti ori un tricou cu Don Quijote, fără a fi neapărat fanatici ori pasionaţi sau fără măcar a şti pe ce am dat banii.

Ce m-a surprins a fost faptul că opulenţa oraşului şi atractivitatea nu veneau din găteala de sărbătoare. Decorațiunile cu lumini madrilene erau incomparabile cu cele ieşene de acum vreo trei-patru ani. Adică incomparabil mai reduse. Pentru a se pune în valoare, Madridului nu-i trebuia decît o serie de spoturi pe clădirile antice, înzorzonate peste poate. Capitala Spaniei era pe cît se poate de naturală. Comerţul şi turismul erau parte din natura ei actuală, cu parfum de vechi, şi contribuiau, cumva, la strălucirea (im)proprie. Deci li se cădea şi dreptul la desfăşurare.

*** Va urma ***