Nu, mulțumesc, am mâncat!

Etichete

alteritate, fericire, fragil, indiferenţă, instrumentalizare, plictis, tacâmuri

Ne suntem unii, altora, doar niște instrumente. Ne servim de ceilalți atât cât avem chef, atât cât avem nevoie, ne interesează, ne incită, ne folosește, ne convine, ne place și ne satisface. Ne sorbim ca din lingură, ne tăiem în cuțite sau ne-apucăm și ne-alegem unii pe alții cu furculița. Apoi, când pur și simplu ne-am plictisit, vrem altceva, întâlnim prima piedică sau nu ne mai convine, ne debarasăm de cei odată declarați „dragi” sau „importanți”, ca de niște tacâmuri de unică folosință. Pe care chiar avem grijă să le sfărâmăm între palme înainte de a le arunca la coș – și nu uităm să mototolim și ambalajul -, ca să nu ocupe prea mult loc niște obiecte devenite inutile. Doar sunt atâtea mizerii pe lume de care trebuie să ne lepădăm. Și mai trebuie să mai facem loc și noilor experiențe.

Dar nu e ceva nefiresc sau de condamnat. Așa procedează toată lumea. Instrumentalizarea celorlalți nu e doar apanajul celor ticăloși sau a celor fără suflet. Indiferența absolută este constitutivă naturii umane, și teoretic, toți ne-o asumăm. Bravăm, ne declarăm pragmatici, ne afișăm nepăsarea, jucăm pe cartea neimplicării. Știm că așa se petrec lucrurile în lumea în care e plin de hiene și că ar trebui să avem grijă să nu alunecăm în afara „convențiilor” pe care indiferența ni le dictează. Ar fi păcat să pierdem privilegiile de eschimoși pe care ni le garantează trăirea în iglul ei: o plăcere carnală, o conversație savuroasă, o problemă rezolvată, o distracție pe cinste, o reușită aparte, o validare socială, un scop bifat sau o realizare, cărora poate să nu le mai urmeze nimic pe urmă. Să putem trece mai departe satisfăcuți și intacți, și nu cu vreo durere prea mare atârnând de suflet, care să ne tragă spre vreun abis.

Doar că, la răstimpuri, indiferența se îmbracă în cuvinte mari: iubire, credință, încredere, prietenie, alteritate. Și cuvintele acestea se materilaizează, cresc, prind viață și sar zidul de nepăsare ridicat între noi și ceilalți […] Și din punctul acesta încolo, din instrumente de plastic, devenim instrumente de sticlă.

Doar că, la răstimpuri, indiferența se îmbracă în cuvinte mari: iubire, credință, încredere, prietenie, alteritate. Și cuvintele acestea se materializează, cresc, prind viață și sar zidul de nepăsare ridicat între noi și ceilalți. Așa că ne găsim cu ele defilând prin ograda noastră și nici nu ne dăm seama când s-au strecurat prin grătarul pe care l-am pus la intrarea în suflet. Deodată ne trezim în gând cu ceva frumos – cu o speranță, cu vreo bucurie sau chiar cu perspectiva vreunei fericiri. Și din punctul acesta încolo, din instrumente de plastic, devenim instrumente de sticlă. Fragile și vulnerabile în fața celor cărora le-am făcut intrarea, fără să vrem, în intimitatea ființei noastre. De la acest punct încolo, ei vor fi greu de extirpat din noi, fără să ne spargem. Nu putem face o incizie în sticlă, și nici o operație cu laserul. Așa că îi vom lăsa să se dizolve, în continuare, în noi. În acest răstimp nu avem decât să ne purtăm prin lume, goi, transparenți și fragili. Sătui de noi înșine și, în continuare, flămânzi de ceilalți.

Reclame

Mlaştina omului obosit

Etichete

abandon, înec, dezgust, laşitate, lene, mlaştină, oboseală, om, plictis, renunţare, salvare

Nimic nu e mai periculos pentru individ decît complacerea în plictis şi‑n lene. Lăsîndu‑se dominat de nemulţumiri profunde, de neajunsuri esenţiale, de frustrări legitime, se afundă pe zi ce trece în propria mizerie ca într‑o mlaştină. Pe măsură ce trece timpul fiinţa devine din ce în ce mai irecuperabilă. Se mănîncă pe interior, se degradează pe dinafară. Nu mai este în stare să se motiveze, să se determine. Adîncit şi inert în starea sa, omul ratează toate posibilităţile de salvare ce i se oferă. Întoarce privirea de la mîinile întinse pentru a‑l scoate din mocirlă, pentru că pentru el totul a devenit lipsit de sens. Cu toate astea, omul care se scufundă nici nu este indiferent, nu are un confort al lenei. El este omul obosit de sine şi de toate, căruia îi trebuie din exterior mai mult decît o mustrare strigată de la distanţă. Cu fiecare clipă în care simte că se afundă mai mult devine mai disperat în paralizia şi‑n neputinţa lui, mai dezgustat de sine. Viciul lui suprem este renunţarea cleioasă ca o pînză de păianjen. Idealizîndu‑şi trecutul, tînjeşte după acea vîrstă de aur cînd, în virtutea naivităţii şi‑a obstinaţiei de‑a deveni şi de‑a se construi, se arunca în toate provocările. Cînd se gîndeşte la cît de curajos era şi la cît de laş a devenit! Cît de multe visuri avea şi cîte corăbii i s‑au înecat! Fără doar şi poate, prematur. Dar, asta e. Ce să mai facă acum? El ar face, dac‑ar putea. Aşa îşi spune, anesteziîndu‑şi conştiinţa. Întreaga lume se mişcă în jurul lui, provocîndu‑i nostalgii. Oricum, dacă s‑ar putea motiva să iasă din mizeria asta, ar fi defazat. Cîte lucruri a pierdut, cît de departe i‑au devenit toate! Cum să se mai întoarcă la ceea ce a abandonat? Cum s‑o mai ia iar de la capăt, acum cînd a văzut că viermele învinge de fiecare dată? Şi totuşi, aşa nu poate rămîne. Îi era fără doar şi poate mai bine înainte. Ar vrea să ierte toate ticăloşiile, să uite toate dezamăgirile. De fapt, pesemne că a şi trecut peste ele, văzînd că mai rău e fără rău. Cît ar vrea să mai găsească o justificare, să se întindă după o nouă iluzie, să se cufunde într‑un supliciu constructiv şi nu într‑unul destructiv. Este oare prea tîrziu?

Sec de Catalunya (pentru cunoscători)

Etichete

bancuri seci, Catalunya, lleida, plictis, week-end

Cataluña

P.S. Ăsta a fost tot bancul. Vechi (a se citi expirat), răsuflat şi sec, dar totuşi nedestupat, la fel ca umorul catalan şi ca atmosfera de week-end lleidatană.

I hate Sundays!

Etichete

duminică, existenţă, frustrări, plictis, sacralitate, secătuire, singurătate

Motto: „Dacă ziua ta nu are rod, ea nu este şi tu nu eşti.” (C. Noica)

Nimic nu e mai excitant decît climaxul unui week-end pustiu şi depresiv care se traduce într-o zi de duminică mai tristă ca o labă. Atmosfera sîmbetelor şi duminicilor nu mi-a surîs niciodată, a fost mereu în contradicţie cu stările mele de spirit şi cu cheful din inima mea. Pustii ca un deşert sau prea pline de tot felul de constrîngeri (tot pustii, în esenţă, epurate de tot spiritul), week-end-urile mi-au făcut din totdeauna în ciudă cu zîmbetul strîmb ori cu acea consolaţie precară şi falsă a unor obligativităţi fruste ori domestice.

Pentru mine, duminicile au pe dracu in ele, sînt secătuite de orice picătură de sacralitate. Dacă am un sfîrşit de săptămînă liber nu reuşesc să îl articulez în jurul nici unei coerenţe, nu-i pot da sens şi nu-i pot conferi un rod demn. Tot posibilul care sălăşluieşte în terenul virgin al unui timp atotpermisiv se neantizează, se sfarmă şi se împăştie în timpi morţi. De aici cercul vicios al dezgustului, al plictisului. Al strîngerii în sine şi în anti-activitate şi iarăşi al dezgustului. O inerţie fără de seamăn.

Dacă totuşi, din exterior, week-end-ului i se dă sens prin muncă, atunci resimt acut frustrarea de a-mi fi fost luat un timp pe care, în abstract, aş fi putut să mi-l organizez după comandamente şi imperative interioare. Oricum aş lua-o, tot cu susul în jus s-aşează lucrurile şi tot în sens antiorar se-nvîrte ceasornicul sensurilor.

Îmi poate spune cineva de ce, duminca plouă cu soare dar nu iese niciodată curcubeul?

P. S. Week-end-ul ăsta, totuşi, cred că voi vedea o bucăţică de curcubeu căci am primit o invitaţie din Norvegia, la o bere, pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului.

Domnului Plictis, cu dragoste

Etichete

delir, lene, plictis, teoria chibritului

Cei care spun că lenea nu doare înseamnă că nu au fost niciodată bolnavi; n-au fost niciodată încarceraţi în Neagra plictisului greu şi păstos ca un fum radiocativ care îţi pătrunde în toate măruntaiele şi te paralizează fără drept de apel. Plictisul este torţionarul suprem: îţi smulge clipele pline de rod şi pe care le-ai putea trăi, dă cu bîta în lucrurile esenţiale, te rade rapid din societatea, îţi pierde urma pentru prieteni, te pune cu botul în propriul căcat, îţi ţine o lumină goală în ochi pînă te orbeşte, te picură cu ceara timpului dilatat şi te lasă în pielea goală a fără de rostului. Mai mult, el te face abulic, îţi paralizează voinţa, îţi provoacă halucinaţii şi te determină să arunci în eter fiecare vis şi să-ţi negi fiecare ascensiune. E fratele mult mai versat al alcoolului şi ruda mai blîndă a stupefiantelor, care însă nu dă nimic de la sine: nici uitare, nici euforie şi nici un somn mai trainic noaptea. Culmea e că plictisul îţi ia tot, dar te lasă lucid însă handicapat – te preschimbă în ceea ce s-ar putea numi legumă, mort umblător, umbră sau stafie.

Plictisul n-are taine şi n-are limite; e multiform, prodigios şi odată instalat confortabil nu se mai lasă dat la o parte. Este asemenea unui virus care stă pitit şi nu vorbeşte decît în dialectul lipsei de chef pentru orice, a oboselii cronice, a renunţărilor succesive, a lipsei şi refuzului travaliului, a mulţumirii cu puţin şi a tiradei deconstructiviste a inutilei comparări cu ceilalţi.

Plictisul nu-i tot una cu plictiseala. Plictisul e pervers, e ca balaurul cu cinci capete sau precum căpcăunul cel rău. Are profunzime de cîmp şi e mai adînc decît Groapa Marianelor cînd te scufundă în el. E greu şi acaparator ca un caşalot eşuat, blînd ca un cîine pus în lanţuri, temerar ca un soldat tălîmb întru insurecţia redutei de-o şchioapă.

A te lăsa pradă Plictisului înseamnă a te seda, a te logodi cu Soră-sa de drept, Lenea şi a-ţi ţine impudic mîna cu verigheta la vedere – ca să nu te mai ia nici Dumnezeu, nici Dracu.