Nimic

Etichete

apăsare, beţie, nelinişte, nepăsare, nimic

E un caz de beţie de a nu fi nimic, iar voinţa e o găleată în curtea unei gospodării răsturnată în trecere cu un gest nepăsător de picior.”  (F. Pessoa, Cartea Neliniştirii)

La ghenă

Etichete

ambalaj, conţinut, ghenă, mototolire, nimeni, nimic, substanţă

Vă las ambalajul. Vi-l las aşa mototolit cum a ajuns după ce i-am extras conţinutul. Să nu mă întrebaţi ce s-a întîmplat cu ce era înăuntru, acum cînd nu mai este, acum cînd nu mai sînt. Ştiu prea bine că nu v-a preocupat niciodată  substanţa. Aveaţi mereu lucruri mai importante de făcut, eraţi ocupaţi nevoie mare cu alte gînduri şi alte probleme. Acum, rămîneţi cu ambalajul. Daţi-l la ghenă sau faceţi ce vreţi cu el, oricum nu mai contează. Fiindcă nimic, niciodată, pentru nimeni  n-a contat.

Re:amintiri (II)

Etichete

alteritate, amintiri, aşteptare, dumnezeu, gol, nimic, Octavian Paler, oricît, orice, poruncă, rugăciune, singurătate, speranţă, Viaţa pe un peron

Pentru oamenii singuri sau înstrăinaţi de alteritate:

„Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.” (O. Paler, Viaţa pe un peron)

***

„Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputînd vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decît în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sînt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.” (O. Paler, Scrisori imaginare)

Vă rog, ştergeţi tabla!

Etichete

a fi, contexte, devenire, eu, fire, Idei, identitate, ideologii, nimeni, nimic, oameni, palipmsest, plecare, sentimente, sine, sinucidere, tablă, tabula rasa, teorie despre sine, tot, ştergere

Mi-e că nu mai am altă soluţie decît să şterg tabla fiinţei mele şi să fac din eul meu o tabula rasa. Să şterg tot, de tot, aşa cum aş şterge putina. Aşa cum aş pleca de zăludă către nicăieri perfect singură, fără să iau pe nimeni şi nimic cu mine. Aşa cum aş pleca fără să privesc niciodată înapoi. Aşa cum aş deveni brusc amnezică. Aşa ca şi cum m-aş dezice şi mai brusc de tot: de ceea ce am fost, de ceea ce sînt, de ceea ce m-au făcut alţii să fiu, de ceea ce mi-ar fi fost firesc să fiu, de ceea ce mi-aş fi dorit să fiu, de cei în preajma cărora mi-aş fi dorit să fiu şi de cei care m-au justificat să fiu. Am auzit că se poate. Cu prea multă voinţă aş putea reuşi să mă provoc să funcţionez împotriva firii.

Nu mai am altă soluţie decît să şterg de tot tabla fiindcă nu mai pricep aproape nimic din palimpsestul care s-a adunat aici în cei 22 de ani ai mei, nu mai înţeleg teoria mea despre mine (porneşte pesemne de la o ipoteză greşită, iar în etapele demonstraţiei nu am ştiut să urmez o metodologie viabilă a devenirii – toate experimentele mi-au contrazis ipoteza). 

Trebuie să şterg absolut tot fiindcă nu mai pot distinge ce merită păstrat şi ce nu – totul e amestecat–, toate ideologiile, sentimentele, gîndurile, oamenii, obişnuinţele, identităţile sînt prinse laolaltă, într-un tot omogen şi inscindabil, pe baza unor legături organice, după modelul hypertextului. Dar nu mă îndur. Cum aş putea să mă îndur să şterg tabla cînd acolo ştiu că s-au adunat caligrafiile profesorilor mei, sentimentele faţă de cei mai dragi dintre oameni, ideile desprinse din cele mai minunate lecturi, obişnuinţele din cele mai frumoase contexte de viaţă? Cum aş putea reuşi să nu cad în genunchi după ce am şters tabla şi să cer iertare tablei după toate aceste crime? Cum aş putea să nu mai fiu nimic din ceea ce sînt cînd încă mai iubesc măcar un om, mai cred într-o singură idee, mă simt eu însămi măcar într-un singur context? Nu, nu pot să mă sinucid, deşi ştiu că e singura soluţie. Aşa că mă declar neputincioasă şi aştept oferte de la mercenari dispuşi să şteargă tabla în locul meu.

Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Moartea alterităţii

Etichete

abandon, alteritate, înghiţire, dezamăgire, dezintegrare, deznădejde, Iona, minte, moarte, nimeni, nimic, renunţare, rătăcire, singurătate, suflet, tristeţe

Dezamăgirea e un cuvînt neputincios. E o noţiune ciungă şi superficială. Nu ar putea niciodată să descrie durerea celui care, odată mîngîiat, a întîlnit impostura. A celui care, iubind, a întîlnit indiferenţa. A celui care, întîlnind miracolul, a cunoscut abandonul. Care, căutînd alinarea, a întîlnit palma. Care, oferind totul, a întîmpinat refuzul. Care, căutîndu-şi locul, a întîlnit hăituirea. Care, cerînd ajutor, a întîlnit spatele. Nu, cel care constată că nu se poate baza pe nimeni şi pe nimic, nici măcar pe el însuşi, nu e dezamăgit. Nu e nici măcar îndurerat sau deprimat. E doar un om sfîrşit căruia nu i-a mai rămas decît aruncarea în bătaia tunului cu mîinile goale, cu sufletul sfărîmat şi cu mintea rătăcită. E omul care a pierdut tot ce nu a avut niciodată. E omul pentru care a murit credinţa în alteritate. E omul în care nu se mai poate deştepta nici o speranţă, nici o încredere, nici o dorinţă. Este omul a cărui voce interioră a tăcut şi nu-l mai strigă pe Iona. Pentru acel om s-a scufundat definitiv băncuţa de lemn din mijlocul sufletului, pentru că şi-a dat seama că aşteptarea nu are nici un sens. În lupta lui cu rechinii, nu mai nădăjduieşte decît să fie înghiţit odată pentru totdeauna şi digerat. Pentru că doar odată cu dezintegrarea lui va muri cu adevărat şi alteritatea din mintea şi inima lui. Şi asta-i va fi mai trist decît moartea.

Agonia unui vibrator

Etichete

agonie, încărcare, baterii, debarasare, funcţionare, indiferenţă, inutilitate, nimeni, nimic, nimicnicie, obiect, stricat, vibrator, vibraţie

Singurul tău rol bun de jucat e cel de vibrator. Cît timp te poţi afla la îndemîna celorlalţi, cu bateriile mereu încărcate şi în deplinătatea facultăţilor funcţionale, pregătit mecanic în a-i satisface, fără ca ei să nu trebuiască să depună vreun efort, eşti perfect util. Eşti dorit, apreciat şi poate chiar îndrăgit pentru rolul tău de obiect folositor. De vreodată ţi se termină bateriile, îţi pierzi rapid locul din sertarul de lîngă noptiera celui care te utilizează  în momente de criză. Acela căruia i-ai fost prea aproape  în clipele de plictis, de disperare, de nevoie stringentă, nu se va obosi nici măcar să îţi schimbe sau să îţi încarce acumulatorii cînd, apăsînd pe buton la un moment dat, nu va mai primi stimulul dorit. Te va arunca plin de furie în cel mai obscur colţ al camerei sale şi te va uita printre alte lucruri nefolositoare. După debarasarea spontană, stăpînul tău de drept te va înlocui mai rapid decît te-ai fi aşteptat, fără a-ţi păstra măcar amintirea sau recunoştinţa vreunei clipe în care l-ai făcut să exulte. Atunci îţi vei da seama că să fii şi să însemni nimic nu rezidă în a fi folosit drept obiect, ci în a nu fi folosit deloc.

Nimicnicia este de fapt starea în care eşti declarat inutil. Starea în care potenţialul tău de-a funcţiona se iroseşte prin fixarea ruginii între elementele mecanismului de-a fi. Cînd din obiectul preferat devii obiectul stricat pe care nimeni nu are dispoziţia să-l repare. Nimicnicia este starea obiectului de serie, care nu va fi niciodată unicat, niciodată special, niciodată de neînlocuit.

Ca om, eşti un nimeni atunci cînd în starea ta de rău de la un moment dat eşti abandonat de cei la îndemîna cărora te-ai aflat întotdeauna. Eşti un nimic cînd nimeni nu e dispus să te mai facă să vibrezi pentru el.

Cuvinte de acces la singurătate (II)

Etichete

absenţă, alteritate, celălalt, co-prezenţă, condiţie, destin, dor, dragoste, fericire, imposibil, memorie, nimic, Noica, posibil, prezenţă, reprezentare, sine, singurătate, suflet, tot

Dorul

Dacă mi-ar face plăcere să văd pe C., aş vedea-o mai des. Dar nu-mi dă o stare de plăcere, îmi dă una de fericire. Asta schimbă lucrurile. Bucuria e o limitaţie ce limitează, fericirea, una ce nu limitează. Am căutat-o în viaţă pe ultima, dar nu în această versiune.” (C. Noica, Jurnal de idei)

E culmea din suflet unde afectul este epurat de toate furiile, frustrările, pretenţiile, orgoliile, descumpănirile, aşteptările, dorinţele, instinctele şi demonii. E locul unde suspinul şi-a făcut un culcuş în braţele singurătăţii şi strînge posesiv la piept dragostea. Ce fericire bizară îl însoţeşte pe cel ce cade în această stare de dor! O fericire paradoxală care ustură, doare, muşcă, înţeapă şi siluieşte fiinţa pînă la o epuizare dulce-acrişoară. Ce frumoasă formă de fidelitate cu alteritatea se naşte din acest incest dintre sine şi reprezentarea celuilalt în sine!

Tot acest construct mentalo-sufletesc are o natură perfect paradoxală, traductibilă printr-o dihotomie antinomică nevoie-suficienţă: celălalt îţi lipseşte prea mult, dar ţi-e excesiv de prezent – fiindcă metafizic, el se află în tine într-o (re)găsire cu un ascendent care nu cunoaşte surogat sau echivalent. Tot ce se revarsă dinspre interior spre exterior este atunci nu o bucurie şi nicidecum un extaz, ci o fericire. Această fericire este largă cît poate conduce o privire spre nesfîrşit linia orizontului şi înaltă cît poate un om să-şi transceadă condiţia. Fericirea in absentia e comparabilă cu cea datorată prezenţei, diferind doar natura construcţiei ce se aşază pe fundaţia imaginaţiei, se înalţă ezitant pe stîlpii ştirbi ai memoriei, se bolteşte dureros sub arcurile nostalgiei, se tencuieşte neuniform cu impresii odată trăite şi se zugrăveşte cu gesturi (ne)întîmplate.

De prea multe ori ne chircim de dor ca de o durere de stomac cu spasme, atribuindu-i valenţa unei suferinţe fără sens, în loc să-l folosim drept un pretext-cadru pentru împlinire (ca un fel de posibil pentru imposibilul nostru) – în absenţă să trăim ca în co-prezenţă după exigenţele cele mai de seamă ale fiinţei, augmentînd frumosul şi bagatelizînd mizeria. Să preschimbăm slabiciunea şi abandonul în forţă şi iniţiativă. Astfel, să înlocuim Nimicul cu Totul, precum nişte demiurgi amatori care-şi contrazic temerar destinul.

Duhoarea unui salcîm

Etichete

alteritate, nimic, parfum, salcîmi, singurătate, stradă, vară

Miroase îngrozitor de frumos a salcîmi pe strada mea. Şi morţii nu-i pasă de felinarele din ceasul nopţii, nici de lucrurile care încă au mai rămas aprinse într-un suflet. Reclamă pleoapa, să stingă orice dorinţă, să înnăbuşe orice speranţă. Ca şi cum n-ar fi decît nimicul şi singurătatea.

Mirosul de mort din mine începe să pută a hoit de hienă.

Cine nu pleacă nicăieri

Etichete

interioritate, nimeni, nimic, pleacă, rebutare, sine, singurătate, sărbătoare

Momentele în care toţi pleacă şi doar tu rămîi. Prins în acelaşi loc, în tine, în încleştarea ta cu tine, între cei patru pereţi ai minţii. Singur, claustrofob, anxios. Simţind cum cresc în tine spaimele, cum caii verzi se măresc şi vin în tropot înspre tine. Te calcă în picioare iar tu îţi acoperi ochii încercînd să-i alungi. Undeva, în afară, oameni petrec şi se petrec, impregnaţi de-un spirit steril de sărbătoare, aşa cum tu eşti plin de neajuns, îngreţoşat. Abulic şi afazic priveşti în gol şi simţi neantul ca pe o burtă de peşte. Doar fantomele alterităţii ce te mai salvează de înecul în lichidul amniotic în care te găseşti în urma unei retrogresiuni involuntare. Ce sens mai pot avea soarele, înflorirea, vinul, veselia cînd iluziile tale s-au volatilizat în ceaţa de peste lumea sufletului tău, cînd speranţele s-au prefăcut în cenuşă, cînd gîndul bun s-a prefăcut într-o ură care se revarsă asupra lumii? Ce sens ai tu cînd ceilalţi din jurul tău, care te amăgeau cu prezenţa lor, au plecat spre realităţile lor şi doar tu ai rămas în acelaşi loc, inert, fără a avea drumuri de parcurs sau uşi de deschis? Ţie, care nu ţi se mai oferă nimic şi, chiar dacă ţi s-ar oferi, n-ai mai putea primi. Tot ce-a fost de rebutat ai rebutat, toţi care te-ar fi putut rebuta te-au rebutat. Ceilalţi se duc în rostul lor, mai fals sau mai adevărat, doar tu rămîi nostalgic, privind spre ceea ce n-are să mai fie. Agăţat de-un „a fost”, fără perspective pentru „a fi”, aştepţi să tacă muzica. Eşti isteric, mut în disperarea ta, dement în interioritatea ta. Turma de cai verzi s-a transformat într-o hoardă de nebuni care se izbesc de gratii. Toţi au plecat. Tu continui să rămîi, deşi n-ai fost niciodată unde eşti.