Cum să-ţi faci orgoliu cioplit

Etichete

adersitate, alteritate, ameninţate, atac, autenticitate, înfruntare, bătălii, ceilalţi, cinste, cocon, credinţă, fragilitate, merit, mutilare, necinste, oameni, ofensiv, orgoliu, piedestal, rost, răutate, scut, sinceritate, sine, standarde, suspinciune, viaţă

Vine o vreme cînd trebuie să ne gonflăm orgoliul. Cînd trebuie să ne confecţionăm de unii singuri calităţi pentru a ne apăra de insidia celor care ne caută nod în papură şi-n lucurile care sînt rod al rostului nostru. Cînd trebuie să învăţăm să ne suim noi înşine pe piedestalul pe care nu ne-a cocoţat cinstea nici unui hazard şi nici cea a vreunui merit excepţional. E momentul cînd, sub presiunea celor din jur, ne îngropăm nemulţumirea de sine în spovedanii adresate unei singure alterităţi faţă de care nu putem şi nu vrem să ne prefacem a fi altfel decît am rămas pe dinlăuntru. Aceste clipe de slăbiciune, singurele momente de sinceritate cu noi înşine, devin însă, cu timpul, nemaipomenit de rare, pînă cînd ajung, şi ele, să se piardă.

Ne înfruptăm astfel, zi de zi, cu o cinste meritată în raport cu necinstea celorlalţi şi nemeritată în raport cu standardele noastre, ca nişte oameni care şi-au luat cu bună-ştiinţă în răspăr credinţa. Devenim ofensivi, dezvoltînd din orice suspiciune de adversitate adevărate pretexte pentru bătălii închipuite şi antipatii construite. De teamă să nu sfîrşim striviţi sub orgoliile celorlalţi, noi, cei cu armura cusută cu aţă albă, atacăm primii, cu un avînt don quijotesc care nu reuşeşte nicidecum să schimbe lumea, ci doar să ne mutileze pe viaţă.

Asta pentru că, oamenilor care-şi ţes orgoliul din fire de mătase şi se înfăşoară în el ca într-un cocon, li-e sortită dezvelirea inevitabilă chiar în momentul întîlnirii cu săgeţile otrăvite ale celorlaţi, care le pătrund pînă adînc în inimă şi-i răpun pe loc. Căci, în fond şi pe fond, orgoliul lor nu era decît o mască pentru timiditate, iar răutatea un scut pentru fragilitate. În lipsa acestora sînt nişte făpturi care aşteaptă deznădăjduite aprecierea şi duioşia celorlalţi, cu toate că ştiu că vor primi doar nepăsarea unor orgolii autentice.

Reclame

Vorbe fără duh (II)

Etichete

atingere, dramă, ideal, meditaţie, neatingere, revelaţie, rost, viaţă

Revelaţie existenţială. ŞOC!

Drama unei vieţi nu e dată de neatingerea idealului, ci de atingerea lui.

(Voi reveni cu  nuanţări, clarificări şi exemplificări cît de curînd mă voi simţi în stare de o expunere coerentă a tezei. Pînă atunci puteţi medita şi dumneavoastră, pregatindu-vă să-mi daţi sau nu dreptate.)

Regatul meu pentru un soare

Etichete

buzunar, băltire, gaură neagră, gînduri, lume, mocirlă, nori, oameni, rost, soare, zoaie

Cineva mi-a luat soarele şi l-a prefăcut în nişte nori putrezi din care stoarce zilnic zoaie. Cum aţi vrea să nu băltesc la lumina unui bec chior, închisă în mine ca într-o gaură neagră? Cum aţi vrea să nu-mi acopăr gîndurile de mocirlă cînd îi văd pe toţi în preajma-mi sfîrîind în sinea lor, ca după o ploaie acidă care le-a distrus tot rostul şi le-a întunecat sufletul? Dar, oricum, de unde să-ţi mai mai faci rost de vreun rost, cînd cineva şi-a băgat soarele în buzunar şi-a emigrat cu el spre-o altă lume?

Puroiul din călcîiul lui Sisif

Etichete

Ahile, amibiţii, anima, beşică, boală, deznădejde, drum, maladiv, mers, munte, neputinţă, opintire, pas, piatră, puroi, rost, Sisif, suflet, voinţă

Ai păşit munţii cu bolovani în spinare şi acum ai ajuns să te împiedici de-o piatră.  Ai o piatră în pantof care te ustură prea tare pentru a putea merge mai departe. Îţi scrijeleşte rostul, pînă cînd îi uiţi numele. De aceea, de la bună o bucată de timp, te tot opinteşti în propria-ţi împleticire de urme. Eşti conştient că te-opreşti din drum mult prea des, mult prea istovit de durere şi de fiecare dată din ce in ce mai slăbit pentru a te mai ridica la vreme. Dar altfel, nu poţi. Piatra ţi-a pătruns cu ascuţişul ei în carne şi voinţa ţi-a copt maladiv sub formă de puroi. Anticorpii ţi s-au condensat neputincioşi într-o grimasă. Talpa ţi-e toată o beşică, de aceea nu îţi mai e cu putinţă să îţi calci pe suflet, pe pasiuni, pe bucurii şi pe dorinţe cu uşurinţa de odinioară. Îndrăzneala şi puterea de a strivi cu vîrful pantofului temeri, neîncrederi, împotriviri, iubiri, limite, ameninţări, nedreptăţi ţi s-au depus în sertarul cu decoraţii al minţii, ca nişte fapte demodate şi anodine de vitejie. Credinţa în pasul înfipt în pămînt şi în neputinţe ţi s-a sfărîmat în tocul cui al deznădejdii. Ambiţiile tale au denaturat în septicemie. Dintr-un Sisif incoştient de naiv, te-ai transformat într-un Ahile teribil de lucid, care nu are doar călcîiul vulnerabil, ci şi anima cangrenată.

Cuvinte de acces la singurătate (I)

Etichete

alegere, alteritate, categorii, clişee, criză, destin, dragoste, existenţă, formule sociale, hazard, indivizi, paradigmă, ratare, relaţii, rost, sine, singurătate

Destinul

Destinul are o formă oarecum sferică: cu cît ne îndepărtăm mai mult de el, cu atît ne apropiem de el. Destinul nu are propriu-zis «intenţii», dar uneori avem impresia că, în timp ce se desfăşoară o viaţă plină de glorie şi succese, undeva, obscur, un dispozitiv lucrează pe dos, făcînd ca, eforia să se transforme, pe neaşteptate, în dramă. Evenimentul fatal nu este cel care poate fi explicat prin nişte cauze, ci acela care, la un moment dat, contrazice toate cauzalităţile, venind de aiurea, dar avînd această destinaţie secretă.” (Jean Baudrillard, Cuvinte de acces)

Că-ţi fuge viaţa, că ţi se neantizează rostul sau că-ţi scapă dragostea nu e o chestiune de opţiune. E o chestiune ineluctabilă de domeniul hazardului, o conjuraţie ticăloasă a providenţei. Singurătatea te alege ea pe tine şi nu tu pe ea. Nimeni nu e în măsură să fie singur şi nimeni nu este cu adevărat singur. Nici vorbă de o posibilă vocaţie pentru singurătate; nu se poate vorbi despre singurătate nici în cazul celor care se izolează voluntar, precum pustinicii sau gînditorii – ei trăiesc în paradigma alterităţii mistice, operînd cu o selecţie brutală a instanţelor reprezentative întru devenire şi existenţă.

Pentru cei mai mulţi indivizi, într-o accepţie universală, dar uşor rafinată, singurătatea e o stare datorată absenţei din orizontul de aşteptare a unor anume oameni, lucruri, înîmplări şi e mereu însoţită de efortul celui „singur” de a nu recurge la consolări precare şi la minciuni esenţiale. Oamenii singuri nu sînt cei cărora le lipseşte însoţirea formală prin viaţă şi aşezarea într-o formulă tip (contrar reprezentării coforme a clişeului social care operează prin bagatelizare la reducerea singurătăţii la o chestiune de poziţionare în contextul unei familii, relaţii amoroase, loc de muncă etc.), ci acei cărora le lipseşte esenţialul (natura acestuia diferă subiectiv şi constitutiv de la om la om).

Într-o discuţie nu întocmai savantă despre paradigma singurătăţii putem vorbi despre categorii umane şi unităţi de „măsurare” care definesc spectrul şi auspiciile sub care această noţiune (stare, ipostază sau cum am vrea s-o numim – terminologia este mai puţin importantă) este încarnată şi reprezentată social. Pe de o parte sînt cei care deplîng singurătatea în care trăiesc, pe de altă parte sînt cei care sînt singuri, dar nu ştiu (trăiesc sub acoperişul căldicel şi suficient al unei formule sociale), pe de încă o alta cei resemnaţi în singurătatea lor şi într-un ultim colţ cei care, providenţial, nu sînt atinşi de această stare şi sînt şi scutiţi de ipostazierile pe care aceasta le generează. Considerăm că nu există categorii intermediare, iar că cea din urmă, fiind una de sorginte abstractă – întrucît fiecare individ cu o minimă doză de conştiinţă este sau se simte, la un moment dat, singur. „Crizele”  obişnuite de singurătate care nu iartă aproape pe nimeni survin mai cu seamă din cauza unor nepotriviri dintre sine şi cadru, din neadaptare, din dezamăgire, din absenţă, din neîmplinire, din sentimentul de irosire, din ratare etc.

Există şi un soi de singurătate cosmică – ca un fel de tară a celor care în ciuda a tot ceea ce au cunoscut în termeni de prezenţă, alteritate şi reuşită stau sub bolta unui destin potrivnic care le întoarce sensul oricărei împliniri înspre un gol de fiinţă care înghite orice posibilitate de-a fi fericit.

O să mai urmeze.

Din pas, dedus

Etichete

alteritate, dedus, din pas, fiinţă, greieri, pas, paşi, rost, singurătate, tăcere, tăcerea

Greierii huruie mecanic, redundant, cadenţînd absurd nişte paşi ai unei alte fiinţe. În zumzetul lor e o ironie pentru tine şi un clar de lună pentru nimeni. Un întuneric pentru amîndoi şi o tăcere pentru toată lumea. Nimeni nu mai are nimic de spus. Doar paşii vorbesc, ritmic, despre un altcineva al nimănui. Azi nu eşti, nici pentru cel de mîine. E o răcoare absurdă în dogoarea din visurile tale. Rostul tău se pierde într-o taină pe care pretinzi să ţi-o asumi, dar pe care doar o pierzi. Opţiunea nu e a ta, dar prea puţin contează, iar singurătatea nu are nici un cuvînt de spus aici.