Stimați atotputernici, distinși atotcunoscători,

Etichete

etichete, oameni, prejudecăți, stereotipuri

Vă rog eu frumos, în numele celor care simt monstruos și văd enorm, nu mai confundați urletul cu plânsul și hohotul cu bocetul. Încrâncenarea cu indispoziția, supărarea cu moftul, căderea în genunchi cu umilința, exasperarea cu nebunia. Scutiți-ne de privirea frugală și de evaluarea superficială. Luați-vă etichetele de pe fruntea noastră și lipiți-vi-le vouă pe ceafă. Voi nu sunteți nici ca noi, cum nici noi nu suntem ca alții. Voi nici nu știți, nici n-ați fost acolo, în noi, cu noi. Însă am dori să locuiți în pielea noastră pentru o zi, să petreceți pe ritmurile scrășnetului pe care-l face osul rașchetat de os. Să vă văd cum vă mai bucurați atunci de viață.

Și noi să vă arătăm cu degetul și să vă călcăm în picioare, ușor pe coadă și mai apăsat puțin pe suflet.

Dar noi nu suntem atât de cruzi ca voi, deși suntem înrăiți de suferință și îndârjiți de lume. Totuși, în chip de răzbunare pentru anatema pe care ne-ați aruncat-o, am vrea să vă lăsăm să vă plimbați cu aceaste etichete pe care ni le-ați atribuit. Să fiți și voi, în ochii altora, pentru o vreme, slabi, naivi, inadaptați, nevrotici, plângăcioși, fraieri. Și noi să vă arătăm cu degetul și să vă călcăm în picioare, ușor pe coadă și mai apăsat puțin pe suflet. Până strigați și voi că nu sunteți așa, că eticheta nu este a voastră și, de fapt, nu vă reprezintă. Să trebuiască să dovediți în fiecare clipă contrariul a ceea ce păreți a fi, să vă justificați orice vorbă, oricine acțiune, orice mișcare încercând să vă deziceți de stereotipul inadecvat și de prejudecata falsă. V-ar plăcea un astfel de joc, doamnelor, domnilor?

Sursă foto: The New Order

Chiar așa, oare cum pot să mă mai suport?

Etichete

durere, frustrare, kafka, metamorfoză, suferinţă

M-am trezit metamorfozată într-o bubă. Peste nopți de frământări mi s-au strâns sub pielea ființei toate visurile care au mințit, toate entuziasmele naive, toate ambițiile frânte, toate scopurile neatinse, toate speranțele inutile, toate iubirile nefericite, toate înfrângerile neacceptate, toate răzbunările neconsumate, toate înșelările anticipate. Toate coapte la focul frustrării, infectându-mă pe mine, de mine.

Buba asta care-mi sunt e hidoasă, grețoasă și doare. Se umflă pe zi ce trece și așteaptă să plesnească. Dacă vă plesni se va face mizerie prin preajmă, și-n locul ei va rămâne o mare rană. Dacă nu o să plesnească, otrava se va resorbi în mine, și substanța tuturor frustrărilor se va vărsa, din nou, în sistem. Și pe lângă buba asta mare se vor mai forma și altele, care vor crește împreună ca un cancer. Care poate, până la urmă, mă va răpune.

Teste grile pentru eroii tragici

Etichete

a schimba lumea, bolovan, comenzi, Don Quijote, lume, mituri, povară, Sancho Panza, Sisif

Don Quijote, gata cu joaca, de acum trebuie să bifezi. S-a terminat cu lupta pentru a schimba lumea. Trebuie să iei căsuță cu căsuță și să îți faci datoria. Ai prestat ori ba? Viața e un șir de întîmplări care trebuie programate și îndeplinite. Nu contează cum. Trebuie doar să fie la momentul potrivit pentru ceilalți. La timp, cum s-ar zice. Urgent, acum, ieri. Da, te-ai prins, nu trebuie să comentezi prea mult. Nu, nu e vorba de timpul tău personal, de acela nu-i pasă nimănui. Nu ai de răspuns la întrebări deschise pe lumea asta, nu există loc de explicații. Ai de dat un test de tip complement simplu. Trei opțiuni și nici o idee? Nu contează, alege una. Repede, că sîntem contra timp. Sancho Panza, unde ești? Nu e nimeni aici. Ia și bifează.

Sisif, gata cu împinsul bolovanului la deal. Ar trebui să începi să te gîndești să miști lucrurile într-o direcție productivă. Sînt atîtea lucruri de făcut pe lumea asta. Este nevoie de tine. Adică nu de tine propriu-zis, ci de mușchiul tău. Efortul tău ne-ar putea fi de folos. Avem ce suge din vena ta. Cîți oameni sînt dispuși să-și investească toate resursele fizice și sufletești ca să împingă fără rost un bolovan? E păcat, te irosești, zău așa. Ai putea cîștiga bani din munca asta. Și ar putea cîștiga și restul lumii. Dar, dacă nu vrei, ce putem să-ți facem? Așa ești tu. N-ai decît să te irosești. Totuși, insistăm, ai putea să faci lucrurile să se miște pe lume. Dar împinge dracului povara la vale, că e mai ușor.

Don Quijote, de unde te-ai ales cu bolovanul ăsta? Sisifule, nu cumva ai confundat miturile? De unde ideea asta că a împinge un bolovan la deal ar putea schimba lumea? E destul de evident și pentru un naiv că nimănui nu-i pasă și că, pînă la urmă, bolovanul tot pe suflet se prăvale.

Nebunul de pică

Etichete

animal, bine, cartier, familie, indaptare, nebun, rău

Băi, nebunule, tu chiar nu te potolești? Tot urli ca o potaie ordinară. Du-te și te tratează de rabie, animalule! În cartierul acesta liniștit al nostru nu e loc de oameni ca tine.

Noi sîntem pașnici, ne bem cafelele la foc mic, ne sorbim alcoolul din pahare cu picior înalt. Ești prea agitat, băiatule, calmează-te. Hai, vino și șezi oleacă lîngă noi să discutăm. Lucrurile se pot rezolva. Hai, relaxează mușchiul pieptului. Sîntem aici să avem grijă de tine.

Putem să cooperăm, să vorbim, să discutăm. Nu, hai, nu mai zvîcni din picior. Uite, avem o ofertă pentru tine. Nu, nu ne refuza, lasă-ne să-ți explicăm mai întîi. Totul e înspre binele tău, pe noi de fapt nu ne interesează, dar ni-e așa, cumva, de tine.

Animal inadaptat ce ești! Nu, nu voiam să spunem asta, doar că trebuie să devii mai flexibil. Trebuie să înveți să ai încredere în noi, fiindcă noi îți vrem binele. Să de adaptezi, după cum îți spuneam. Uite, noi, aici, în cartierul ăsta, sîntem toți oameni de soi. Ne avem bine unii cu alții, ne pupăm de trei ori pe obrazul drept și ne scuipăm între ochi doar la ocazii speciale. În rest mergem împreună la baluri, ne zîmbim dulce și ne strîngem în brațe. Adică vrem să-ți spunem că nu e cazul să ne dușmănim așa, pe față.

Hei, hei, băi! Unde crezi că pleci? N-am terminat. Uite, avem aici un pat pentru tine. Să te întinzi în el cît ești tu de lung. Avem de fapt și-o casă, să-ncapi în ea cu familie cu tot. Avem și-o slujbă, să cîștigi nu o bucată de pîine, ci o halcă de carne. Tu trebuie doar să vrei. De fapt știm că vrei, de ce să nu vrei? Nu e lucru mai bun de făcut pentru tine în cartierul nostru. Hei, hei, băiete, lasă gluma, vino înapoi! Doar nu ne-am pierdut vremea de pomană cu tine! Dacă pleci de-aici o să se aleagă praful de tine, bă! O să regreți toată viața!

O plecat nebunu’! Lasă că vede el, animalu’ dracului, ce-l așteaptă.

Mă suge!

Etichete

impostură, metamorfoză, naivitate

Știi cum este să te metamorfozezi dintr-un naiv într-un impostor? E ca și cum ți-ar crește în loc de aripi pe dinafară, spini pe dinlăuntru. Închipuie-ți că ești invadat pe interior de ramuri uscate și ticiste de țepi groși care ți se împlantează în viscere și încep să te transforme într-o uscătură secătuită care, murind, începe să se gîndească să-și extragă seva din trupuri încă vii și fragede.

Tu te împotrivești, dar vezi că natura contextului are pentru tine în programul acestei existențe niște filme horror. Iar tu ești pe cale să devii actor. Nu, nu interesează pe nimeni că tu ai fi vrut să-ți petreci existența visînd și creînd. În această viață, vei suge. Blestemata de soartă a hotărît ca sensibilitatea ta să te transforme într-o fantomă flămîndă de secreții scabroase. Creatura care ești pe cale să devii te va silui să și privești filmul metamorfozei tale pînă nu te vei mai recunoaște. Îți vei deveni atît de străin și atît de dezgustător, încît nu te va mai încăpea nici o oglindă. Conștiința te va spurca în afara oricărui reper moral și afectiv. Avortat din propria ființă nici măcar nu vei sfîrși la ghenă, ci te vei naște din nou.

Adio, naivule, spune-i bun venit pe lume impostorului. Tu, trup firav, bătut de îndoieli, salută corpul zdravăn, îndesat de certitudini. Gata cu încrezătorul, a venit vremea încrezutului. Lumea e a lui. În curînd va dispărea și durerea devenirii și se va instala satisfacția farsei. De la panica de a încerca să-ți seduci colțul de lume vei trece la rapacitatea de a silui întreg universul. Tu, om slab, ai devenit om puternic. De a la a fi un ciudat desconsiderat ai ajuns la a fi văzut ca un remarcabil respectat. Gata cu gesturile nevrotice, acum gesticulezi ca un maestru. Dar parcă la asta ai visat, naiv fiind.

La ghenă

Etichete

ambalaj, conţinut, ghenă, mototolire, nimeni, nimic, substanţă

Vă las ambalajul. Vi-l las aşa mototolit cum a ajuns după ce i-am extras conţinutul. Să nu mă întrebaţi ce s-a întîmplat cu ce era înăuntru, acum cînd nu mai este, acum cînd nu mai sînt. Ştiu prea bine că nu v-a preocupat niciodată  substanţa. Aveaţi mereu lucruri mai importante de făcut, eraţi ocupaţi nevoie mare cu alte gînduri şi alte probleme. Acum, rămîneţi cu ambalajul. Daţi-l la ghenă sau faceţi ce vreţi cu el, oricum nu mai contează. Fiindcă nimic, niciodată, pentru nimeni  n-a contat.

Răzbunarea lui Iona

Etichete

amărăciune, apă, înghiţire, burtă, cuţit, fericiri, Iona, nenoroc, speranţe, valuri

O să-mi aşez privirea otrăvită, pe care mi-aţi spus că o am, pe voi. O să aştept să vă moară speranţele, fericirile şi tot ceea ce v-aţi pus mai frumos în gînd. O să asist la pierderea ecoului vostru şi o să vă iau în rîs nenorocul. O să stau să mă uit cum vă izbesc valurile pînă vi se termină apa şi cum sînteţi înghiţiţi de vii de cea mai amară dintre amărăciuni. N-o să vă las nici un cuţit la îndemînă  să vă spintecaţi burta. Să rămîneţi cu el înfipt în suflet!

Coşmarul unei seri de primăvară

Etichete

a face, absenţă, amici, d, drag, fără sens, gol, neant, prieteni, priorătăţi, sens, solicitări, treburi

Sînt seri în care lucrurile de făcut suportă amînare şi nu te presează fizic îndeajuns de tare încît să te apuci de ele. În aceleaşi seri nici orele de la master nu se ţin, iar prietenii au alte priorităţi în existenţă. Pînă şi amicii pe care nu prea i-ai suna, dar pentru care totuşi faci tu concesia de a-i căuta, te refuză. Nici telefonul nu vrea să sune ca să te enerveze cu o voce răspicată care să îţi ordone vreo comandă „urgentă”. Atunci îţi dai seama cît de fără sens e existenţa ta, care mai ieri era sufocată de imperativul de a face ceva – de dragul a ceva, de dragul de a face sau de dragul cuiva. Sau de imperativul în sine. Aşa apare starea de gol, de neant, de insuficienţă, de tristeţe, de dor şi mai pe urmă de disperare. Nu ai unde să te duci, nu ai în ce să te refugiezi, doar ţi-ai desconsiderat vecinătăţile şi pasiunile pe baza unor treburi urgente şi a unor priorităţi pe care le credeai mai înalte şi deosebit mai semnificative. Nici berea nu-ţi mai place; de fapt, aşa, de unul singur a fost întotdeauna numai o zeamă amară, chiar dacă ai vrut să crezi că măcar aia te face să uiţi de sine. De sinele în care nu mai ai loc fiindcă te dezgustă frecuşul de aceleaşi idei şi iluzii, de aceleaşi speranţe, de aceleaşi lipsuri şi dezamăgiri. Te transformi astfel într-o fiinţă fără de fiinţă, suspendată în lumea care e a tuturor numai a ta nu. Ai vrea să adormi, dar nu poţi. În ce întuneric mai negru de atît ai putea să cazi?

Cînd memorabilă e doar umilinţa

Etichete

animale, aprecieri, aroganţă, ceilalţi, complimente, căşldură, dispreţ, distanţă, injurii, laude, masochism, mustrări, Nochevieja, oameni, oameni minunaţi, oprobriu, perdaf, pretenţii, reproşuri, răutate, tînjire, umilinţă

Oameni şi ne-oameni

Sînt oameni cărora le-au fost destinate dintotdeauna complimentele, laudele, aprecierile, măgulirile şi unii care s-au ales mereu numai cu observaţii, mustrări, injurii, reproşuri. Nici nu e de mirare că primii sînt cei care, deşi nu-i întrec pe cei din cealaltă categorie în privinţa calităţilor fizice sau intelectuale, trec răzbătător prin lume, dominîndu-şi vecinătăţile, doar cerînd ce-şi doresc cu o bătaie mofturoasă din picior. Cei educaţi că sînt cei mai buni, ce mai frumoşi, cei mai deştepţi îşi permit mereu să facă nazuri fel de fel, să impună pretenţii şi condiţii celor din jur. Sînt cei ce apelează la şantaj sentimental şi la frecare ca mijloc pentru a obţine ce-şi doresc. Şi obţin. Pe lîngă ceea ce-şi doresc şi calificarea de „excepţionali”, „minunaţi” sau „talentaţi”.  Uneori De cele mai multe ori fără a face nimic. Chiar sînt invitaţi ca şi cum ar fi nişte oaspeţi de seamă la „pupitrul” unei slujbe bănoase sau în preajma vreunui om minunat. Acolo sînt alintaţi, îngrijiţi să le fie cald şi bine, recompensaţi pentru orice nimic şi glorificaţi doar pentru că sînt. Spre deosebire de aceştia, cei învăţaţi să suporte umilinţe, să  fie certaţi şi perdăfuiţi aproape cu orice prilej, nu cer niciodată nimic. Acceptă orice slujbă de mizerie, stau în preajma unor indivizi a căror companie nu-i încîntă defel, doar pentru că se gîndesc că ceva mai bun nu li se cuvinte întrucît nu au făcut niciodată nimic memorabil. Mai mult, lor le rămîne doar să tînjească după ce şi-au dorit să aibă, dar le-a revenit celor care au cerut. De obicei sînt lăsaţi cu ochii în soare asemenea unor animale cărora li s-a închis uşa de la intrare în nas şi ei au trebuit să rămînă pe preş. Iar cînd, surpinzător!, neaşteptat!, incredibil!, la capătul unui travaliu li se împlineşte o dorinţă cît de nesemnificativă, se simt nedemni de o asemenea favoare a destinului şi exultă de parcă ar fi primit în dar luna de pe cer. Sătui de a se avea numai pe sine şi nimic altceva, îşi asumă să fie ei cei care îi caută pe cei dragi, care se preocupă, cărora le pasă, care le preiau grijile ca şi cum ar fi ale lor, fără a aştepta în schimb măcar vreo mîngîiere şi bucurîndu-se de orice „os”, chiar dacă e aruncat cu dispreţ din prag.

Mergînd pe stradă, îi veţi distinge uşor pe unii de ceilalţi. Cei obişnuiţi cu laudele şi mîngîierile vor fi cei mai şterşi, dar însoţiţi, senini, optimişti şi surîzători. Cei supuşi mustrărilor vor fi stridenţi ca apariţie, poate chiar excentrici, mereu singuri, cu sarcasmul şi ura întipărite pe chip.  Primii vor apărea prietenoşi şi calzi, cei de pe urmă răi, distanţi şi aroganţi. Nici nu ar putea fi altfel cei învăţaţi dintotdeauna cu ocara. Ei vor căuta mereu, paradoxal, să atragă numai oprobriul şi dispreţul celorlalţi, fiindcă neprimind niciînd vreo vorbă de bine, au fost nevoiţi să uite de nevoia de căldură şi apreciere din inima lor. Unii îi numesc masochişti.

Coeficientul de frecare în vid nu este nul

Etichete

atenţie, ceilalţi, fitness, frecare, gest social, jeg, mijloace, oameni, ostentaţie, reflex, scop

Dacă pisicile se gudură, oamenii de freacă. În cazul speciei noastre, indivizii adaptaţi sau în curs de adaptare cu societatea practică  „frecarea” ca pe o formă de fitness cotidian. Toată lumea se freacă de toată lumea: copiii se freacă de părinţi şi părinţii de copii, soţiile de soţi, prietenii de prieteni, iubiţii de iubiţi, studenţii de profesori, profesorii de alţi profesori ş.a. Frecarea acesta, care nu are nimic din farmecul comportamentului felin, se poate realiza indiferent de mediu şi prin orice mijloace, fizice sau nu. Asta nu se întîmplă numai atunci cînd există neapărata nevoie de acest gest pentru a se ajunge la îndeplinirea vreunui scop concret-pragmatic sau abstract-filozofic. De cele mai multe ori, indivizii se freacă preventiv, în chip de gest social şi dintr-un reflex dobîndit. Nu e musai să obţină ceea ce şi-au propus, în fond nici nu contează dacă au vizat sau nu o finalitate, ce anume au obţinut şi dacă au obţinut. Esenţial e că ceilalţi se vor simţi măguliţi de atenţia acordată şi vor înregistra comportamentul în zona semnificaţiei atribuită celui care a „executat” frecarea. Astfel vor deveni indivizi vizibili şi cu statut social.

Această frecare preponderent ostentativă a noastră de ceilalţi, de obicei nu ne produce vreo plăcere şi cu atît mai puţin vreun orgasm. Dar aşa ne-am obişnuit sau ni s-a impus să ne obişnuim. Nici măcar siguri asupra eficienţei „metodei” frecării nu sîntem, dar aşa am văzut la alţii şi, prin efectul de mimetism am preluat obiceiul ca pe un „must do”. Nu-i de mirare că de la atîta frecare, jegul a devenit o boală mai răspîndită decît gripa.