Îmi ascut îndrăzneala cu frica

Etichete

anxietăţi, demers, plecare

Anxietăţile m-au împiedicat dintotdeauna să fiu un călător. Mai degrabă frica şi neîncrederea m-au paralizat întotdeauna, mi-au tăiat respiraţia în dreptul fiecărei punţi de măgar pe care trebuia s-o sar şi mi-au rîs în nas cu neputinţa. Deşi mi-au plăcut valurile n-am învăţat niciodată să înot, deşi mi-a plăcut lupta n-am reuşit niciodată să-mi procur vreun scut, deşi mi-a plăcut focul mi-am stins elanurile în obişnuinţe, deşi mi-au plăcut cerul cu aerul, cu stelele şi soarele lui, nu am reuşit să mă înalţ nicicînd pentru că nu am îndrăznit să mă desprind de pamînt. Nici pe pămînt ramînînd nu am reuşit să fiu mai temerară. Auzeam şi ascultam prea multe voci, prea multe comndamente care mă făceau să îmi acopăr gîndurile cu mîinile, să îmi îngrop dorinţele în pernă şi să-mi ciopîrţesc năzuinţele cu foarfecele. Am numit lipsa de îndrăzneală comoditate, obişnuinţă, lene, neputinţă – eufemisme pentru spaime şi pentru temeri, pentru golul de curaj în asumarea unei individualităţi.

Am copilărit ca Batman, cu frica de lilieci simbolici în sîn, neştiind că frica mea este de fapt frica lor şi că tocmai prin această frică mă pot ridica, pe ea mă pot căţăra, ajutîndu-mă de ea ca de corzi. Nici cînd am înţeles nu am reuşit să schimb prea mare lucru. Nu aveam forţa necesară pentru ascensiune, îmi lipsea tehnica – aveam nevoie de maeştrii pe care să-i idolatrizez şi apoi să-i reneg, de împotriviri pe care să învăţ să le ignor. În tot acest timp luciditatea m-a vegheat cu sînge rău, plămînii mi s-au chircit, inima s-a vărsat printre coaste, lăsîndu-mă îndeajuns de uscăţivă în forul meu interior pentru a-mi da seama că nu trebuie să mizez în jocul vieţii decît cu mine însămi, toată.

Acum am ieşit temporar din mine şi mă privesc plecînd, cu prea multe pietre şi bagaje, potrivite neechilibrat în spinare şi-n mîini, legată încă de obişnuinţe cu sfoara şi aşteptînd să văd anxietăţile cum se dispersează odată cu decolarea avionului. Sper că n-o să mă taxeze prea tare la check in, unele complicaţii interioare încă nerezolvate voi refuza să le declar la vamă, gînduri de care n-am putut să mă despart le voi trece sub tăcere. Restul e… căcat.

Reclame

Iau toate pietrele cu mine

Etichete

delir, demers, plecare, teoria chibritului

Acuşi plec şi n-am reuşit să renunţ la nici o piatră. Le pun pe toate la bagajul de mînă şi ce nu mai are loc, las la cel de suflet. Poate că dintr-un impuls masochist m-aş putea gîndi să le atîrn pe toate la gît, dar simţul estetic mă împiedică să comit un asemnea act demonstrativ. Pesemne voi avea tot timpul din lume să le plimb pe străzile Lleidei şi cu siguranţă voi mai aduna de pe acolo unele noi – strălucitoare şi perfect sferice, şlefuite de mîini fine şi gînduri aspre sau neregulate şi colţuroase, înţepătoare, înşirate pe fir de undiţă, neglijent, după voia naturii şi-a tipului de clipă.

Mă voi plimba împodobită, cu fruntea sus şi mulţi nici nu vor şti ce pietre duc, cît de greu îmi atîrnă, dacă piatra soarelui mă arde sau dacă din pricina pietrei lunii nu pot adormi noaptea. Mă bazez pe faptul că oamenii nu au pasiunea să-şi ascută simţul observaţiei şi nu mă vor privi ca pe o statuie de piatră sau ca pe un om de sticlă. Deocamdată stau liniştită la gîndul că voi trece neobservată sau cel mult voi fi confundată cu un om de teatru sau c-un clovn scăpat de la circ. Poate atunci voi avea chef să mimez

Sindromul struţului

Etichete

ars poetica, delir, teoria chibritului

Recitind cîteva dintre posturile anterioare mi-am dat seama că în privinţa stilului mă feresc de persoana întîi ca de o măciucă după cap. Adică prefer să forţez detaşarea gîndurilor de mine într-o disperare de eludare a penibilului datorat unui exces de intimitate în text. Pe de altă parte, generalizarea e la rîndul ei injustă. Depersonalizarea e ca băgarea capului sub nisip după ce ai comis o poznă şi o lepădare ruşionoasă de prea-plinul de sine – o golire intempestivă şi forţată ca o formă de perversitate a egocentrismului.  E instrumentalizarea scrisului, folosit ca un mijloc de descărcare şi de creare a unui univers autonom, paralel cu eu, cu tu şi cu ei, perpendicular sau relativ în spaţiu, fascicul convergent sau divergent, linie, punct sau plan, în funcţie de puterile condeiului magic de la clipa t(0).

Mă regăsesc în postura ingrată de a găsi o justificare a formei textelor, încadrîndu-le forţat în cea mai liberă de constrîngeri specie publicistică, tableta. Se impune judecata individualistă a faptului că poate fondul e îndeajuns de permisiv pentru a se plia pe toate persoanele şi de a transcede în timp complexul struţului, la clipa t(n) cînd ideea va fi înfăşurată estetic într-un cocon de cuvinte.

Bagajele rude cu numărul pi

Etichete

nostalgie, plecare, teoria chibritului

Orice trecere într-un dincolo sau într-un alt aici – numită generic plecare sau schimbare – e musai preîntîmpinată de o oprire moromeţiană pe o piatră de hotar şi însoţită de luarea capului în mîini. Aşa începi să numeri oameni, obiceiuri, locuri, griji, temeri, întîmplări, nostalgii, obişnuinţe, sentimente, stări, obiecte, tabieturi, neputinţe  – toate dragi şi indispensabile, unele chiar constitutive – şi vezi că se adună prea multe ca să le poţi strînge în vreo valiză sau măcar… într-un singur gînd, într-o singură gură de aer sorbită cu nesaţ din interiorul graniţelor orizontului domestic ştiut. Travaliul de a încerca să iei cu tine tot e comparabil cu demenţa unui matematician care ar vrea să numere toate numerele reale dintre plus şi minus infinit sau să-ţi tapeteze locuinţa cu toate zecimalele numărului pi. Dar, deşi luciditatea îţi sabotează efortul, tu te încăpăţînezi să îndeşi cu două mîini, să transpiri, să te oftici, să te dai cu fundul de pămînt şi în cele din urmă să izbucneşti într-un plîns prelung, cînd îţi dai seama că nu tu eşti cel care hotărăşti ce iei cu tine şi ce laşi acasă. Selecţia o face altcineva pentru tine, tu doar contabilizezi vămile pe care începi să le plăteşti cu mult înainte de a ajunge măcar în dreptul graniţei şi să-ţi induci supliciul.

Doar la ideea trecerii dincolo, devii asemeni unui călător în deşert care halucinează, îndulcindu-şi sau înveninîndu-şi vedeniile despre ce ar putea fi îndărătul unei dune opace de nisip. Tinzi să consideri nevăzutul transparent, să ţi-l proiectezi ideatic pînă la epuizare, în timp ce mergi tîrîind cu tine bagajele prea multe şi prea grele care-ţi deformeză ţinuta şi atitudinea în faţa noului. Ce nu vrei să ştii că urmează e momentul cînd vei bătători cu piciorul graniţa dintre noul aici şi vechiul acasă, cînd vei deveni liber în conştiinţa ta de lucrurile neesenţiale sau nepotrivite pe care le-ai luat cu tine.

De ce cînd alegi să pleci simţi că parcă te duci de bună-voie la un război, gata împuşcat într-un picior şi întrebîndu-te fără sens „De ce?” Pentru că într-adevăr te-ai băgat într-un război animat de un spirit belicos neconştientizat – unul greu, cel mai greu, cu tine însuţi. Se poate să fie nevoie să-ţi amputezi anumite obişnuinţe, să ţi se cangreneze anumite sentimente sau se poate lăsa cu vărsare de gînduri. Însă poate va fi o cale de vindecare şi de cicatrizare pentru a deveni dintr-un simplu călător năuc într-un deşert, un luptător  cu decoraţie de merit care nu va mai trebui să-şi caute puterea printre miile de bagaje, deşi ştie că pe Ea oricum a lăsat-o acasă, în dulapul cu lucruri de ocazie.

Domnului Plictis, cu dragoste

Etichete

delir, lene, plictis, teoria chibritului

Cei care spun că lenea nu doare înseamnă că nu au fost niciodată bolnavi; n-au fost niciodată încarceraţi în Neagra plictisului greu şi păstos ca un fum radiocativ care îţi pătrunde în toate măruntaiele şi te paralizează fără drept de apel. Plictisul este torţionarul suprem: îţi smulge clipele pline de rod şi pe care le-ai putea trăi, dă cu bîta în lucrurile esenţiale, te rade rapid din societatea, îţi pierde urma pentru prieteni, te pune cu botul în propriul căcat, îţi ţine o lumină goală în ochi pînă te orbeşte, te picură cu ceara timpului dilatat şi te lasă în pielea goală a fără de rostului. Mai mult, el te face abulic, îţi paralizează voinţa, îţi provoacă halucinaţii şi te determină să arunci în eter fiecare vis şi să-ţi negi fiecare ascensiune. E fratele mult mai versat al alcoolului şi ruda mai blîndă a stupefiantelor, care însă nu dă nimic de la sine: nici uitare, nici euforie şi nici un somn mai trainic noaptea. Culmea e că plictisul îţi ia tot, dar te lasă lucid însă handicapat – te preschimbă în ceea ce s-ar putea numi legumă, mort umblător, umbră sau stafie.

Plictisul n-are taine şi n-are limite; e multiform, prodigios şi odată instalat confortabil nu se mai lasă dat la o parte. Este asemenea unui virus care stă pitit şi nu vorbeşte decît în dialectul lipsei de chef pentru orice, a oboselii cronice, a renunţărilor succesive, a lipsei şi refuzului travaliului, a mulţumirii cu puţin şi a tiradei deconstructiviste a inutilei comparări cu ceilalţi.

Plictisul nu-i tot una cu plictiseala. Plictisul e pervers, e ca balaurul cu cinci capete sau precum căpcăunul cel rău. Are profunzime de cîmp şi e mai adînc decît Groapa Marianelor cînd te scufundă în el. E greu şi acaparator ca un caşalot eşuat, blînd ca un cîine pus în lanţuri, temerar ca un soldat tălîmb întru insurecţia redutei de-o şchioapă.

A te lăsa pradă Plictisului înseamnă a te seda, a te logodi cu Soră-sa de drept, Lenea şi a-ţi ţine impudic mîna cu verigheta la vedere – ca să nu te mai ia nici Dumnezeu, nici Dracu.

Carnavalul de dimineaţă

Etichete

cafea, lene, sictir

O cafea mare şi, de dimineaţă, de la 12.00, alungă: cearcănele, cheful de răzmeriţă, puchinii, vaporii de alcool şi dezgustul existenţial. Pentru senzaţii în acest sens recomand Nescafe Brasero servită cu înghiţituri mici şi cu mult fum.

Şi neapărat, în loc de ciocolată, o melodie adecvată. :d

Cum să scapi de greaţă, by Doru Stănculescu

Draci. Apud la o enciclopedie

Etichete

delir, draci, nervi, teoria chibritului

Criză de nervi sau draci, adică augmentarea realităţii din perspectiva interiorităţii. De chestii din astea oamenii se păzesc prin ascundere, prin nepăsare sau prin bagatelizare. Dar cel mai adesea prin refuzul conştientizării (aplicat asupra lor sau asupra altora).

În fapt, dracii (sau nervii) sînt cele mai legitime şi mai pline de fiinţe entităţi din sinele profund al unui Eu. Ei conţin deopotrivă încărcarea şi descărcarea, piscul şi abisul unor stări şi evenimente. Provin din Eu, dar în surclasează şi îl supun fără cerere şi fără drept la replică. Dracii sînt ca orgasmul – îţi încordează toate resorturile fiinţei, intră în stăpînirea viscerelor şi anihilează raţiunea (al dreacu draci!) – şi cînd crezi că te omoară, te mai lasă într-o manieră imbecilă cu răsuflarea tăiată, în aşteptarea iminent-perversă a revenirii raţiunii din stand-by.

Pe lîngă teoria chibritului, stăpînesc foarte bine şi teoria dracilor şi a mamei mă-sii (după cum se poate observa), precum şi a rudelor apropiate lor. Asta pentru că ursitoarele au fost darnice şi mi-au lăsat în paporniţe un vulcan în suflet şi nisipuri mişcătoare în creier.

Revenind. Dracii sînt puri şi autentici. Sînt limpezi şi transparenţi. Nu se fardează, nu disimulează şi nici nu se cenzurează. Ei sînt acei noi pe care din pricina lucidităţii nu putem decît să îi mimăm. Dracii au curaj, au atitudine, au personalitate, au individualitate. Nu ţin cont de vecini cînd fac „panaramă şi scandal”, nu au principii artificiale, nu au ierarhii pe criterii consacrate de păr alb sau mai puţin alb, nu au anxietăţi şi n-au nici fund să-i doară. Sînt liberi şi puternici. Deşi au coadă nu şi-o bagă în borşul altora. Îşi văd de spumele lor de la gură, taie în carne şi spînzură armata tuturor surogatelor. Nu degeaba se spune că dracul e gol; e gol de ceilalţi şi plin se sine, aşa cum ar trebui să fie orice sine care nu se lasă îmblînzit de stăpîni închipuiţi.

(I)legitimitatea exhibiţionismului

Etichete

ars poetica, blog, cenusa in cap, delir, teoria chibritului

Am considerat întotdeauna că a-ţi face publice gîndurile şi orice fel de trăiri care nu au un astfel de caracter echivalează cu a-ţi scoate toate hainele de pe tine în mijlocul străzii. Libertatea pesemne are alt rost decît gustul cu hormoni ai exhibiţionismului intelectual. Şi totuşi, există în noi un Eu extrem de pervers căruia nu-i place să-şi ţină damblalele departe de ochii căscaţi sau de privirile lubrice, pofticioase ale celor care de-abia aşteaptă să treacă la luat în derîdere gînduri pe care tu le-ai înşiruit cu sau fără prea multă grijă pe o foie albă, neagră sau roz, şi se aruncă în jocul gesticulaţiilor lascive cu vocabule. Scriitorilor adevăraţi nu le-ar trebui o astfel de bălăceală, au editorii lor şi nu comentatori de ocazie, au editură şi nu doar un buton de later edit. Or, dacă e vorba de expunerea unor fapte de presă, oare blogul nu e un surogat al unui altfel de canal media pentru frustraţii fără recunoaştere, cărora le-a rămas doar cocoţarea pe-o redută de-o şchioapă şi strigarea fără ecou din plămînii fumaţi?

Asta ar fi la categoria cenuşă în cap din start (un fel de anti-argument la blogul meu). Mi-am spus că nu o să ajung să înşirui penibilităţi pe net, că mă voi feri de expunerea gratuită şi necondiţionată, că voi aştepta constrîngeri din exterior pentru a-mi justifica eventuala deschidere a unui blog. Toate peste toate, faptul deja comis îşi cere măcar o susţinere din partea celei careia i se datorează şi îmi voi asuma gestul, cu măsura lui de penibil şi de balast, încercînd să (pre)fac unele experienţe, trăiri, întîmplări în fapte, nu de presă (neapărat), dar măcar în coerenţe cu ecou în coştiinţa celor care încă mai văd sau mai aud idei. Poate reuşesc să pun la bătaie şi cîteva petarde jurnalistice – aşa, mai mult ca să mai aduc şi avalanşe printre piscuri.  

Cît despre veridicitatea a ceea ce voi scrie, nu pot decît să-l citez pe Llosa, aici, poate, mai mult decît m-aş legitima s-o fac în cazul altor scrieri: „Prin scris, realitatea devine ficţiune”.

Pripeală fără primeneală

Etichete

îndoieli, delir, demers, haos

Un gol de estetică se impune umplut de un prea-plin ideatic sau măcar se cere justificat în virtutea unei utilităţi sau necesităţi pragmatice.

Cam aşa îmi rătăcesc gîndurile la momentul inconştient al aruncării pe pînza iritant şi promiscuu de întinsă a lumii al acestei pagini spîne şi anoste care n-are pori să respire şi rădăcini din care să se hrănească. După bunu-mi obicei mă regăsesc scindată între deprinderile nihiliste şi comandamentele pozitivismului impus de o existenţă eminamente şi obligatoriu socială.  Aşa că, după cum urmează îmi sperii umbrele cu propria umbră sau, mai precis, îmi pîrlesc valizele la foc mic.

Dacă voi începe cu florile şi frunzele va fi ok?  O să văd dacă din haosul ăsta se va naşte Unitatea sau acest blog se va supune umil legilor efemerităţii oricărui capriciu, dacă se va metamorfoza, ca în poveste sau va cădea într-un somn al anonimatului…

Norocul meu că, mai presus de filosofie, tribulaţii interioare, tot soiul de îmbîrligături şi labirinturi care de care mai întortocheate, ce nu se mai termină niciodată, pe WWW se poate sucomba nesperat de uşor, fără Arta de a muri a lui Eliade, doar cu tasta DELETE.