De ce nu-mi plac erasmuşii (II)

Etichete

erasmus, erasmuşi, lleida, spania, străini, studenţi, superficialitate

continuare

Pentru că după cinci luni petrecute în acelaşi oraş, cînd te întîlnesc pe stradă te privesc în ochi şi nu te salută.
Pentru că experienţa Erasmus nu i-a îmbogăţit cognitiv.
Pentru că unii nu au de dat decît un singur examen.
Pentru că nu m-au invitat la petrecerile lor, dar m-au întrebat de ce nu m-au văzut la nici una.
Pentru că cei puţini care nu au uitat să salute se prefac interesaţi de ce mai faci deşi nici nu îţi mai ţin minte numele (nu că l-ar fi ştiut vreodată).
Pentru că a rămas să vă întîlniţi la o bere şi nu au mai dat nici un semn ori nu ţi-au răspuns la telefon.
Pentru că ei cred că în România nu avem Internet şi poate nici apă de băut.
Pentru că nu i-am văzut pe nici unii îngînduraţi, îngrijoraţi sau nemulţumiţi de ei înşişi.
Pentru că iau viaţa ca pe o glumă bună şi ca pe un banc amuzant.

FINAL.

Reclame

Jos turismul, tovarăşi!

Etichete

Barcelona, călătorie, fotografii, gregaritate, maimuţăreală, oi, spania, turism, turişti, turmă

Pentru că ne-am născut maimuţe şi ne place să fim oi

Turismul e o pierdere, o irosire, o glumă proastă, o bătaie de joc. Turismul, în forma lui aproape universal înţeleasă, cu bliţuri fortuit ţăcănitoare şi cu guri căscate fără înţelegere şi cogniţie e o crimă. Turismul ucide tot ce ar putea fi sinonim cu descoperirea, cu fascinaţia, cu revelaţia, cu dezvăluirea spiritului unui atare spaţiu sau al unei anume culturi. Practicat mecanic, mimetic, cu harta în mînă, bilete de metrou valabile pe trei zile şi echipament de cercetaş – ca activitate aproape sportivă –, turismul e apanajul indivizilor comuni care caută locuri comune. A celor care caută „bucuria de după”  cînd pot face o listă mai lungă decît cea de de cumpărături cu „obiectivele turistice” vizitate.

Turiştii sînt aceia care jubilează cînd seara se întind în pat cu beşici la picioare şi cu febră musculară la coapse şi adorm pe dată ştiind că mai au doar o zi de stat şi încă vreo cinci-şase obiective de bifat. Nu se culcă însă înainte de a se asigura că acumulatorul de la aparatul foto e pus la încărcat, pentru că altfel „alergătura” rămîne fără finalitate. Ce le-ar mai arăta la cunoscuţi şi la rude, cum ar putea certifica prezenţa lor în locul, la data şi la momentul t(n) dacă nu au şi dovada incontestabilă?! Dar mai ales, cum şi-ar mai putea aminti, peste ani, de ce au văzut din goana autobuzului turistic, dacă nu ar fi aceste probe colorate, valorînd 10 MB şi o setare de focus automat?! Arhetipul turistului se confundă cu spiritul consumist atroce care distruge sufletul privitorului dar şi pe acela al obiectului privirii. Dintr-o excursie, turistul nu mai iese îmbogăţit, ci epuizat. Nu de plăcere, ca în urma unui act erotic, ci mai sfărşit ca după o zi de muncă în care a fost pus să ducă saci în spinare sub ticăiala unui ceas şi imperativul unor comandamente.

Pentru turistul secolului XXI, călătoria şi-a pierdut valenţele mistic-revelatoare şi şi-a neantizat sonoritatea de fiinţă, rămînînd doar cu apanajul formei care nu mai ambalează esenţa ci o sugrumă. Maraton susţinut, mic dejun servit la hoteluri ieftine şi devorat ca să ţină pînă seara, bani irosiţi pe brelocuri cu principala echipă de fotbal a oraşului neglijent finisate, bilete date la muzee şi păstrate apoi în portofel pentru a fi arătate, pateu mîncat pe marginea drumului în timp ce ochii privesc pofticios în farfuriile bogătaşilor care spintecă scoici şi sug melci la restaurante de cinci stele, în care ei n-ar putea intra niciodată. Pe această linie se instalează cotidianitatea turistului de clasă mijlocie care a strîns bani un an întreg pentru a-i pierde printre degete într-un sejur de cinci-şapte zile într-o capitală europeană despre care se spune în pliante că „e magică”. La finalul călătoriei se va reinstala în nimicurile „de acasă” şi îşi va reconstrui sejurul, pe care cu ajutorul memoriei îl va transforma exact în ceea ce zic pliantele „un sejur de vis”.

La rîndul lor, locurile în sine se îmbolnăvesc din cauza turismului. Frumuseţea naturală şi firească li se îneacă în obstinaţia autorităţilor locale de a le sufoca cu panouri, cu indicatoare, cu lumini, marcîndu-le cu săgeţi, însufleţindu-le cu „actualele” prezentări multimedia, împănîndu-le cu boutique-urile de prost gust şi punîndu-le eticheta cu preţul intrării. Oamenii împînzesc spaţiile cu respiraţia obosită, mirosul de transpiraţie şi pasul greu, ca într-o viermăluială care extrage seva din cadavrul unui oraş răpus de un aflux ilegitim şi caduc de indivizi a căror asemănare se măsoară în unităţi de gregaritate.

De vină pentru furnicarele turistice sînt evident concediile pe care toată planeta le primeşte în lunile august şi decembrie ale unui an. Atunci cum să nu geamă oraşele sub o greutate prea mare şi cum să nu îşi contorsioneze de ciudă peisajele, transformîndu-le în caricaturi şi în mormane de gunoie şi „piramide” de cozi de oameni care se intersectează grotesc între ele?

Vă zic din experinţă

Eu fac parte din categoria privilegiată şi mai cu seamă invidiată care a avut de prea mică ocazia să călătorească foarte mult, să vadă enorm şi să simtă monstruos. Începînd cu Japonia de pe la opt ani, continuînd cu europenele Spania, Franţa, Grecia, Malta, Italia, Austria, Ungaria, am trecut şi am stat printr-o sumedenie de locuri, de cele mai multe ori fără a fi capabilă a le sorbi spiritul ci doar simţindu-mă imbecilă şi străină, cu privirea într-o parte şi sufletul gol. Nu obişnuiesc „să mă laud” altora cu „ieşirile” mele, resimţindu-le pe majoritatea improprii şi mai cu seamă nemeritate. Interjecţia „Oau!” pe care o primesc după ce am făcut enumerarea de mai sus nu mă măguleşte nicicum, din contra, mă face să mă înroşesc pe interior şi să mă chircesc de ruşine. Această prea lungă listă de vizite pentru vîrsta şi maturitatea mea intelectuală e mai degrabă un indicator al faptului că puterea mea de a mă entuziasma la vederea unei clădiri mai maiestuoase, a unei pieţe mai largi şi „împodobite” ori a unei străzi antice cu magazine sclipicioase e ca şi inexistentă. Cu alte cuvinte, capacitatea de a mă bucura simplu şi sincer mi-a fost furată de inoportunitatea şi precocitatea unor experienţe turistice pe care nu mi le doream cu adevărat şi de care nu aveam nevoie la acel moment formativ. Într-o vreme am şi refuzat, în ciuda insistenţelor „sponsorilor”, să mai vizitez ceva pentru că, odată cu fiecare călătorie care nu reuşea să mă îmbogăţească, creştea în fiinţa mea dezgustul de sine. Acest fapt oarecum mă legitimează cu o privire critică asupra turismului.

De cînd sînt în Spania student şi nu turist am stat mai mult închisă în casă sau la universitate la net. Lipsa alterităţii mi-a impus construirea unei discipline cît-de-cît a studiului şi a nu a hălăduielii. Oportunitatea pentru mine nu era aceea de a vedea, nici aceea de a trăi, ci aceea de a-mi aminti cum se învaţă, cum se depăşesc limitele fizico-intelectuale în condiţii de vitregie umană şi universitar-contextuală. O opţiune desigur destul de neruşinată în mîndria ei masochistă intrinsecă.

Imperativul vacanţei de sărbători şi vizita unei alterităţi venite de-acasă mi-a impus ieşirea din hibernarea pseudo-intelectuală şi intrarea în statutul ingrat al turistului. Barcelona văzută acum vreo patru ani sub tutelă parentală, pe timp de vară şi lună august mi s-a dezvăluit, cu mirare, la fel. Nu s-au schimbat prea multe. La Sagrada Familia s-a mai amenjat un spaţiu care deconstruieşte strategiile arhitecturale ale lui Gaudi şi nu se mai poate urca pînă în turn pe scări, ci doar cu liftul, pe La Rambla sînt mai puţini comercianţi la negru pentru că îi fugăreşte poliţia, fîntînile de la Montjuic sînt oprite şi impunătorul muzeu de Artă slab luminat pe timpul nopţii, la „El Corte Ingles” oferta nu depăşeşte mult ce se găseşte acum şi pe la noi (lucru care nu se întîmpla acum patru ani), Parcul Güell prezintă aceleaşi atracţii, liniile de metrou funcţionează la fel de bine, portul aş putea spune că numără tot la fel de multe catarge şi, mai cu seamă, tipologia turistului fotograf consumist a rămas aceeaşi. Poate doar tehnologia să mai fi evoluat.

Putem face poze mai mari în care să cuprindem mai mult. Doar sufletul mic, străin şi clandestin nu o să se regăsească în nici una, iar cînd vom privi prin foldere ne va întîmpina răceala unui spaţiu pe care nu l-am cunoscut. În marea trecere, am făcut fotografii cu bliţ pe soare şi poze fără bliţ noaptea. Poate mai cu seamă cele din urmă vor semănă cu nişte autoportrete. Ale clipelor şi nu ale locurilor, întunecate, pentru că ce e intim, ruşine sau irosire nu se cere a fi la vedere ci developat într-o cameră obscură. Că doar nu mai sîntem maimuţe. Avem tehnologie digitală cît să avem fotografii aşa cum le-am fi dorit. Aparatul meu compact are o opţiune care nu se declanşează pînă nu zîmbeşte toată lumea prinsă în cadru. Asta e fără doar şi poate o invenţie pentru turişti. Sau pentru oi.

Barcelona îşi vinde Crăciunul la negru

Etichete

Barcelona, comerţ, Crăciun, decadenţă, oameni, opulenţă, spania

Oferta
Negreala se prelinge pe zidurile gri de piatră ale blocurilor ca şi cum din cer ar fi nins cu smoală sau ar fi plouat cu pastă de cenuşă. Întunericul se agaţă de grilajele de fier ale balcoanelor ca o iederă care se hrăneşte din umezeală, igrasie şi din mirosul greu, pestilenţial. Blocurile se înghesuie unele în altele şi par că nu mai au loc să-şi lase sufletele să respire. Străduţa pe care paşii cîntă pe unda a treia a ecoului se îngustează claustrant odată cu fiecare inspiraţie. Lumina gălbuie ca o boală ruşinoasă ascunde orice ar putea însemna spirit de sărbătoare. Dacă nu ar fi sunetul metalic al pubelelor de gunoi răsturnate în maşina de curăţenie, murmurul negrilor care negociază la umbra unui felinar şi mîinile uscăţive ale unei femei care întinde rufe negricioase la uscat, ai putea crede că Barcelona de la periferie îngheaţă la plus 15 grade Celsius.  

În Ajunul Crăciunului, cu puţin înainte de ora Naşterii Domnului, oraşul opulenţei arhitecturale îşi ascunde ruşinile decadente îndărătul unor spoieli luminoase minimale pe care scrie cu becuri albastre „Bones Festes”. Pe străduţele lăturalnice ale Barcelonei, cu două staţii de metrou mai încolo de centrul oraşului, geme tăcerea înţepată doar de glasurile caduce şi fortuite ale imigranţilor care îşi ţin micile afaceri deschise, rugîndu-se de trecători să treacă pe la ei pentru un meniu „festiv” sau produse mai ieftine. Felinarele interbelice dezvăluie desene întortocheate sculptate în piatră fumurie, dar sfărîmate de vreme şi de ignoranţa celor care locuiesc fără voie şi din lipsă de bani în clădirile cu apartamente mici înlăuntrul cărora fiinţa e zidită în sărăcie. Nimeni pe drum. Din cînd în cînd, cîte un „rătăcit” grăbeşte pasul spre nicăieri, pierzîndu-se din ce în ce mai adînc în pustiul întunecat. 24 decembrie e fără doar şi poate o zi ca oricare alta acolo unde plouă cu sărăcie.

Cererea
Becurile strălucitor de albe curg pe edificiile din Plaça Catalunya asemenea colierelor cu cristale Swarovski la gîtul doamnelor pretenţioase care tocmai s-au gătit de sărbătoare. Cu sacoşe imense de la „El Corte Ingles” în mînă, oamenii stresaţi de imperativul consumist împînzesc străzile asemenea unor furnici împovărate de o sarcină prea mare. Indivizi grăbiţi se îzbesc unii în alţii fără a spune apoi „perdeon”, se ciocnesc de turiştii chinezi care cască obiectivele SLR-urilor Nikon şi gurile la „punctele turistice”, precum şi la oamenii-statui de pe „La Rambla”. Barcelona turistică geme de Ajun ca un uriaş cuprins de euforia aridă a celor care plătesc pentru a-şi cumpăra şi trafica bucuria. Restaurantele sînt pline, magazinele fac vînzări record, cluburile îşi clipocesc ofertele, muzeele îşi crăcănează uşile pentru privirile neavizate.

Din forfota centrală a oraşului nu e cu putinţă să ieşi altfel decît epuizat şi sufocat la propriu. Portul nu e un liman, e tot asemenea unui ring în care turiştii se prind în hora aceluiaşi consumism, care epuizează cardurile de memorie şi bateriile aparatelor foto. Nici marea nu protestează. Izbeşte liniştit şi sistematic nisipul spre care răzbate zumzetul restaurantelor în care scoicile crapă între dinţii italienilor care-şi poartă părul pieptănat peste cap. 24 decembrie e fără doar şi poate o zi ca oricare alta şi acolo unde plouă cu opulenţă.

Opţiunea
Poate doar noaptea te-ai putea ascunde în labirintul Parcului Güell sau prin Les Jardins de Montjüic după ce vei fi urcat spirala luminată sincopat de felinare. Gardurile se pot sări, iar locurile sorbite din întunericul lipsit de bliţuri se pot umple de gustul axietăţii pe care îl oferă pustiul şi gîndul iminenţei pericolului care ar putea să ţîşnească. E aproape un miracol că locuri în care ziua nu poţi păşi fără a te atinge de oameni, în noapte de Crăciun se cufundă într-o taină care nu poate fi pătrunsă cu simpla privire sau cu obiectivul superangular.
Departe de suflul apăsător al comerţului barcelonez central-oficial şi negru-marginal, noaptea de 24 decembrie e fără doar şi poate o noapte fără de seamăn.

Studenţii (fără) de meserie

Etichete

spania, specimene spaniole de studenţi, studenţi, studenţii de meserie

Zilele astea am aflat de la colegul meu Jordi,  profesor de meserie, că în Spania, de meserie, pot fi şi studenţii.  

„Studenţii de meserie” sînt aceia care şi-au luat în serios într-un aşa hal necesitatea formativă, încît nu s-au putut hotărî să termine nici una dintre facultăţile începute. Astfel că, în fiecare an o iau cu voinţă de la capăt, schimbînd decorul universitar şi domeniul de studiu. Vă întrebaţi probabil cum îşi permit. Păi, studenţii de meserie sînt aceia cărora mama şi  tata le dau maşină, le cumpără apartament şi haine de firmă, le plătesc studiile şi le streacoară în cont bani de buzunar. Viaţa de student viaţă de student: discoteci, petreceri, lligar, din cînd în cînd cîte o grevă mică împotriva Bologniei cînd li s-a urît cu locurile de destrăbalare din oraş.  Aşa s-au apucat unii de vreo cinci facultăţi şi de vreo şapte ani tot studenţi sînt, fără griji şi cu banii babachii.  Se prea poate ca cei „ridicaţi” împotriva Bologniei, mai mult cu pensonul decît ideatic să fie chiar din tipologia respectivă. Urîndu-li-se cu binele şi obişnuinţele, aveau şi ei nevoie de ceva palpitant în viaţa lor, eventual şi purtător de vizibilitate, intuieşte Jordi.

„Chiar aşa?”, mă mir eu cu naivitate, nu e vorba de vreun caz izolat pe care îl cunoaşte colegul meu, sau o tendinţă abuzivă de generalizare şi interpretare? Nu, de vreo zece ani de cînd i-au tot scos studenţii fire albe a tot întîlnit tipologia, şi nu ca specimen rar, ci ca o categorie foarte bine ancorată în realitatea universitară spaniolă.

Spuneţi şi dumneavoastră, cum să nu vrei sa fii student pentru totdeauna, mai ales cînd ai tot sprijinul propriu şi impropriu, ideatic şi material pentru exigenţele tale educative prodigioase şi mutabile?!

Cu spaniola la tranşat

Etichete

încăpăţinare, catalană, delir, eul meu, lleida, naţionalism, obstinaţie, românism, singurătate, spania, spaniolă, spaţii cultural-universitare, teoria chibritului, UdL

În Catalunya, masochismul suprem e să ţii morţiş să vorbeşti în spaniolă. Asta mai ales în mediul universitar, unde profesorii sînt îndeajuns de amabili să-ţi corecteze castellana entuziastă şi stîngace cu o formă adecvată în catalană.  Colegii vor fi şi ei deosebit de grijulii şi te vor sprijini cînd ai emis o frază cu sens şi semnificat în spaniolă pentru a ţi-o explica în catalană şi apoi a folosi ideea pentru dezvoltarea unui demers, a unei idei sau a unui proiect.

Culmea e că atunci cînd am aterizat în Lleida eram încîntată să descopăr hermeneutica încîlcită şi furăcioasă a limbii catalane fiind dispusă să înghit pe zi şase ore din acest ghiveci de spaniolă, franceză, portugheză şi română opărit la focul impetuos al naţionalismului (ştiut, dar necunoscut încă) şi denumit catalană. Mi se părea interesant. Mi-am zis că e amuzant să descoperi pentru prima dată curcubeul încordat în formă de arc de cerc al unei limbi alambicate şi caraghioase în dimensiunile ei gramaticale şi semantice. Asta, pînă la faza sufocării determinate de un demers universitar îmbîcsit de intenţii de îndobitocire şi de modalităţi subversive (eufemistic spus) de manipulare. Aşa că, pentru a-mi facilita neintegrarea mi-am zis că ar trebui să îmi încordez şi eu resorturile interiorităţii într-o revoltă şi să mă încăpăţînez să învăţ să vorbesc şi să scriu în spaniolă. Un trabajo demasiado difícil para una individa siempre atormentada como yo. Pero no importa. No pasa res nada.

Este ca şi cum ai dezvolta un afect lingvistic aberant şi ilegitim împotriva unei infuzii lingvistice autonome şi închistat-acaparatoare. Infuzie pe care o resimţiţi cu precădere într-un spaţiu ce ar trebui să fie translat sau transcendat în afara polemicilor politico-istorice. Însă totul se dezvăluie înseminat în realitate ca un apocrif ineluctabil. Iar tu, un amărît fără băgare de şi în seamă te pui în manieră aparent naivă de-a curmezişul realităţii pentru a-ţi motiva dezgustul de ea. Consecinţele declar însă că mi le asum, în manieră masochistă de asemenea. Oprobriul îl am, aştept condamnarea. Nu ştiu cum să-i zic însă nici în catalană şi nici în castellană, pe româneşte îi zice travaliu sau supliciu, nu sînt sigură exact. Cert este doar că e voluntar şi absurd.

 

P. S. Apologia catalană nu e pentru cei bolnavi de conştientizare. Să deduc, printr-un sofism, că totul e iraţional şi arbitrar şi că ţările catalane sînt populate numai de oameni sănătoşi?

Limba e pentru dragoste

Etichete

îndoctrinare, catalană, Catalunya, dragoste, dragoste de ţară, limba română, România, spania

De o lună sînt cea mai frustrată şi mai îndrăgostită fiinţă din lume, atît de îndrăgostită încît aş fi în stare să accept orice provocare, oricît de îndrăzneaţă, numai să fie în limba română. E vorba, evident, despre o dragoste autentică de limbă şi de o frustrare lingvistică şi mai autentică, manifestată în raport cu un naţionalism catalan ieşit de sub orice simţ al ridicolului.

M-am săturat de atîta pornografie promovată prin toate canalele şi tipurile de producţie media şi, vulgar spus, pe cale orală. Concret, cel mai „porno” schimb de replici ever: înregistrat la un curs educativ la Universitat de Lleida despre concepte operaţionale narative în film: „En el futuro tots parlan en catala?/ – Si, si, es una llengua universal!”. Faptul că era vorba de un film SF e mai puţin relevant în acest context (în film fanul FC Barcelona care vroia să se sinucidă pentru că echipa favorită avea să piardă în viitor cu Real Madrid cu 0-10 era construit de manieră realistă şi foarte serioasă), date fiind multiple surse şi forme de manifestare ale aceleiaşi obsesii.

Să detaliez, dar mai întîi cîteva precizări. Catalunya nu e în Spania decît geografic. Toată lumea din Catalunya e cunoscătoare de castellană (spaniolă) dar refuză firesc, convins şi cu obstinaţie să vorbească. Cu studenţii străini, autohtonii sînt foarte atenţi să le ofere fel de fel de facilităţi şi gratuităţi pentru învăţarea catalanei. Însă, dacă pe vreun masochist îl pune dracu să încerce să înveţe sau să se exprime în catalană  şi în mod nevinovat va greşi amestecînd cele două limbi al naibii de similare – castellana şi catalană – va fi supus oprobriului public şi general al privirilor dezgustate pentru „crima” comisă de a fi aglutinat ilegitim două limbi istoric, cultural (pînă şi lingvistic ai putea crede!) antagonice.

Singura seară în care chiar m-am distrat cu poftă aici a fost aceea cînd am fost martoră la o piesă de teatru despre Erasmuşi organizată de Serviciul Lingvistic, din care răzbătea forţa auto-ironiei, ceea ce nu aş fi putut crede despre catalani după un tur al Barcelonei care parcă ar fi fost un tur al Catalunyei. Replică cheie (cheie ironică însă de această dată): „Catala es la llengua de tot: des tratates filosofico a novelas pornograficos”. De aici, ce şi-ar putea dori mai mult studentul Erasmus, „che es una classe de mamifero”, decît „porno en catala”?

Aşa că am hotărît că dacă tot catalana „es una llengua universal”, „ara i en el futuro”, voi refuza să citesc vreo bibliografie care-mi va fi recomandată în castellană. Şi voi spune, parafrazînd tiparul prostituţiei „erasmice” – „la mine sau la tine”- , cu dragostea de limbă învăţată aici şi din păcate nu în ţară:  „în română sau în catalană?”

Lleida m-a închis în ea

Etichete

delir, lleida, singurătate, spania, visare

Lleida es tancata al fins de setmana. Obloanele se trag peste chipurile şi vieţile oamenilor şi închid domestic tumultul în apartamentele strîmte. Magazinele strălucitoare de pe Calle Major, cu firme luminoase şi decoruri atractive pun cortine grele şi anoste de fier, uniformizînd strada în chip de închisoare. Şiruri de celule nu spun nimic, doar apasă monoton peste pustietate. Paşii sînt rari şi lenţi, îmbătrîniţi şi dichisiţi. Doamne în vîrstă, elegante şi gătite cu gust însoţesc braţul unor domni pe măsură. Ziua tinerii nu se arată nici măcar fantomatic, pînă şi bodegile lasă chelnerii cu ochii în soarele leneş de amiză. Malurile rîului Segre sînt prea verzi pentru un început de toamnă, dar pustii, la rîndul lor. Umbrele copacilor care îşi schimbă poziţia după soare sînt singurele elemente mobile. În campusul Cappont nu se mişcă nimic. Totul e încremenit în aşteptarea vîlvătătăii de luni. Şi totuşi, în ciuda pustiului parcă nimic nu respiră singurătate. Sau poate totul e doar bine ascuns. Căldura se ascunde şi ea îndărătul vîntului rece, pătrunzător şi insidios. Doar peste negrii din Zona Alta nu vine week-endul, pentru că pentru ei e sîmbătă şi duminică în fiecare zi. Doar frigul e în măsură să-i alunge în vreo ascunzătoare, în dosul vreunul bloc şi să-i pună pe gîndul migraţiei spre alte plaiuri mai calde.

Aştept frunzele să îngălbenească şi să cadă şiruri, şiruri, peste gînduri. Să se coloreze grădina din interiorul rectoratului şi cea din Seu Vella, să amorţească zidurile de piatră şi mai tare şi apoi să îngheţe gardurile, şi ţurţuri să stea inofensivi pe case. Iar din aceste case baricadate să se înalţe aburul respiraţiilor uniforme sau sacadate, vorbind despre nişte vieţi pentru care weekend-ul e prea sfînt pentru a părăsi căminul şi pentru a merge la biserica ce nu reuşeşte să înalţe imnuri şi ecouri decît pentru zece enoriaşi. Înălţarea e o chestiune de intimate, privilegiul celor aleşi fiind interioritatea-fîntînă.

Later edit: De sindromul week-end-ului care trebuie să fie free de all charges se pare că suferă şi wireless-ul meu, care e mai cu seamă free şi mai mult less, dar zic merci că este, pentru că aici internetul îmi vine ca ceva mai de lux decît hainele de la Mango.

Pornografia catalană

Etichete

lleida, pornografie intelectuală, spania

La ceas de noapte, de plictis şi de lipsă reală de ocupaţie, la singurătatea paharului prea plin m-am îndeletnicit cu voyeurismul. Aşa că am privit în casa vecinilor de vizazi şi am consemnat rîsete şi picioare pe sus, în preajma ferestrei. Cînd am văzut ridicîndu-se din locul cu pricina o doamnă gătită doar în chiloţi, am tras o concluzie nu foarte deplasată. Faptul că după un timp de acolo s-a ridicat o fetiţă, tot numai în chiloţei m-a făcut să trag o altă concluzie, foarte deplasată pentru că pe urmă mi-am dat seama că probabil „fetele” se tăvăleau, dar nu în sensul în care credeam eu, ci… de rîs, la un program de la televizor. Aşa că am deschis şi eu televizorul să văd ce putea fi aşa amuzant şi am descoperit, pe rînd avatarurile pornografiei catalane (n. r. ora era cam unu noaptea):

– un talk-show politic în catalană despre cum catalanii ar trebui să devină şi mai orgolioşi şi mai independenţi decît sînt şi cum ar trebui să le dea cu tifla ălora din Madrid care ar trebui să recunoască public şi deschis că cel mai mare aport financiar şi cultural pentru Spania este conferit de Catalunya;

– dezvăluirile unui Gigolo care a declarat că 90% dintre clienţii lui sînt bărbaţi şi femei căsătorite, dar că experienţa nu l-a ajutat, totuşi, să îşi îmbunătăţească viaţa sexuală, ajungînd de obicei acasă cam obosit; totul era sub auspiciul triunghiului roşu cu 18;

– şi tot sub triunghi roşu, pe două canale: filme; dar nu de alea de care vă inchipuiţi. La spanioli, sau la catalani, cel puţin, pare-se că pornografia este cretinismul. Adică, practic filmele cu 18 nu au nimic porno, nimic violent, dar sînt pur şi simplu idioate: acţiunea nu are coerenţă, replicile sînt lipsite de logică şi nu există practic nici un deznodămînt. Aşa că într-un final am înţeles şi rostul lui 18 în toată chestia asta: să nu vadă copiii, să se tîmpească.

În concluzie, nu vă sfătuiesc să priviţi programe spaniole după ora 12 pm, întrucît cu greu se poate spune că televiziunea spaniolă ar fi o labă, pentru că la catalani pornografia e ceva mai subtil ce trebuie digerat cu răbdare şi obstinaţie, ce se consumă pe o durată mai amplă şi nu are neapărat un final satisfăcător.

Oraşul ăsta pute-a… gunoi

Etichete

căcat, gunoi, lleida, obsesii, pestilenţial, spania

De 11 septembrie, ziua Catalunyei, tună şi fulgeră. O să spele tot: oameni, steaguri, artificii, doze de bere, urme de marijuana şi coca, spirite mahmure, tineri ingnoranţi şi lumina de-amiază. Lucru bine-potrivit în economia unui oraş care te trezeşte în fiecare dimineaţă cu un miros de-a dreptul pestilenţial de gunoi ori de căcat, sau cel mai probabil de-amîndouă, care-ţi umple plămînii mai ceva ca fumul de ţigară. Mi-am dat seama că nu e lucru întîmplător sau rezultat din neglijenţa autorităţilor locale, ci face parte dintr-un program demarat de cercetătorii spanioli pentru reducerea gabaritului pe cap de locuitor în Catalunya. Lucru într-adevăr foarte necesar, dacă priveşti întîmplător în zarea autohtonă, însă subtil, pentru că nu-mi dădeam eu seama de ce nu-mi arde mie nici de masă, nici de socializare, nici de destrăbălare, nici de plimbare. E o formă de scădere a masei corpolare prin tăierea apetitului de orice fel. Pesemne că te face la psihic, te face să pierzi kilograme.

Şi apropos, mirosul de gunoi e pretutindeni. Îl păstrează negrii care străjuiesc străzile vechi ale oraşului şi intrarea la Seu Vella între cutele hainelor nespălate, printre punguţele cu praf alb, îl păstrează barurile strîmte în murdăria lor şi camerele care în loc să se aerisească, se împut.

Urmînd o linie hermeneutică a fenomenului, mă simt ca într-un coş de gunoi, printre gunoaie, mîncînd gunoi, respirînd gunoi… Mi-e cam greaţă, vă daţi seama, da’ aştept să-mi treacă, pentru că mi-am cumpărat pentru cameră spray odorizant, să încerc să înec totul într-o briză proaspătă a unui gînd că atunci cînd totul se va termina voi fi gunoieră profesionistă şi nu voi mai simţi decît parfumurile din esenţele mele preferate.

De ce n-aş fi Dumnezeu?!

Etichete

cărţi, dumnezeu, erasmus, lleida, spania

Este atunci cînd nu ştii „ce te face să faci” ceva al cărui rost nu ţi se dezvăluie niciodată sub formă de certitudine, gînd sau cuvînt. Este atunci cînd te încăpăţînezi să împlineşti un fapt ce îţi provoacă suferinţă, scăpînd oricărui raţionament, sau cînd ceea ce împlineşti este etichetat de majoritate drept greşeală sau păcat. Este glasul pe care îl auzi numai tu şi nimeni altcineva, înţelepciunea asbolută a clipei şi a alegerii, opţiunea voluntară a înălţării sau a decăderii posibilă prin ceea ce s-a născut din tine şi poate fi auzit numai de tine. Este absolutul individual, care te face propriul tău Dumnezeu, deplina libertate care contopeşte Binele şi Răul (relative) în totul unitar al Sinelui tău de Om care devine norma Absolutului Individual. La rîndul său, Sinele este multiform, prodigios în funcţie de tonalităţile şi de conţinutul Glasului şi acest lucru echivalează Miracolului şi Farmecului şi nu unei simple reflectări Mayei. Aşadar, nici o experinţă nu este lipsită de rost şi cît timp răspunde Glasului de la un moment dat şi nimic din ceea ce este Glas nu este greşeală, păcat sau inutilitate, împlinind o trebuinţă de ne-nţeles pe moment. Reflectarea este în următoarea călătorie şi în certitudinea de pe urmă ce va echivala cu soluţia ieşirii din Labirint.

Aşa grăit-a Siddhartha a lui Herman Hesse pentru mine la ceas de duminică, singurătate şi întrebări fără ecou. Şi cum nici o lectură nu-mi este întîmplătoare şi după o lege necunoscută îmi cade în mînă la momentul potrivit, îmi aflu şi eu rostul clipei şi şederii în locul unde şed. Nu vreau să mă gîndesc ce m-aş face fără apanajul cărţilor care-mi sînt oglindă fără de surogat. Unii ar zice că mi-ar sta mai bine simplitatea, dar eu mă încăpăţînez să o asemuiesc sărăciei cu duhul aşa cum privesc şi naturaleţea ca pe o comoditatea a spiritului şi-a cărnii.

Aşadar… De cînd am ajuns în Spania, Lleida, mă tot întreb ce caut eu aici şi o trimit la origini pe Mama mă-sii, dau vina pe Dracu şi mă răţoiesc cu tupeu la Dumnezeu. Încerc să îmi amintesc gîndul dintîi, raţiunea de pe urmă şi cîrjele care mi-au însoţit alegerea. Găsesc multe răspunsuri dar Răspunsul îmi scapă cu desăvîrşire.

Cel mai rău îmi face să mă pierd în îndoiala faptului că soluţia adaptării mai rapide ar fi cea a mimetismului sau a simplificării perspectivelor. Încerc să fiu înţeleaptă şi să respect ce mi-am spus de multe ori, şi anume, că ar trebui să îmi ascult glasul pînă la capăt, fără a mai da atenţie vocilor întîmplătoare şi să-mi urmez rostul meu care poate e mai înalt decît cel al celorlaţi. Aşa că mă conving că nu trebuie să fac tot ce face toată lumea dacă eu nu am chef ori nu simt şi că mai rea este neconformitea cu Glasul decît cu ceilalţi.

Cred că atitudinea mea se poate numi mîndrie, desconsiderare şi dispreţ, aparent confundîndu-se, dar de mult am decis să nu-mi mai fie ruşine cu cu mine, ci din contra. În fond, n-am apreciat niciodată spiritul şi emulaţia precară a maselor şi de aceea mă resemnez senin cu reciprocitatea. Hedonismul pentru mine cunoaşte o altfel de reprezentare şi un extaz pe care în mod egoist l-am ferecat în mine în chip de scut.

Siddhartha a avut menirea de a mă linişti, reamintindu-mi că este un univers mereu deschis mie şi care se îmbogăţeşte şi se certifică de fiecare dată cu şi prin, poateşi întru apanajul realităţii. Aşa că-i dau dracului în zi de duminică pe Erasmuşii care evită să se aşeze în autobuz lîngă mine pentru că nu le place faţa mea. Şi cum îmi mai place şi expresia mă doare în cur, azi m-a durut foarte tare doar de cei pe care îi iubesc de departe şi mai mult decît de aproape şi despre a căror reciprocitate Glasul îmi grăieşte numai de bine şi frumos, pentru că pe ei îi ştiu şi ştiu că ei mă ştiu în camera cealaltă.

Diseară la culcare voi adormi în braţe cu manualul de catalană, cu mîndria de a şti să rostesc Jo soc la Laura, bucurîndu-mă că atunci cînd mă prezint pe limba asta mă inidividualizez fără tăgadă.

Notă: Pentru că acolo unde locuiesc în Lleida toată lumea ţine wireless-ul sub cheie, postul e ante-datat cu o zi, după cum cred că v-aţi prins. Sper ca în curînd ca de la atîtea rugăciuni înălţate spre divinitate să prind cu ele un semnal gratuit care să mă conecteze la lume.