Viscol pe patinoar

Etichete

iarnă, oameni, sentimente, viscol

Stăm, fiecare de o parte a ființei lui și-n colțul său de lume. Nu ne privim în ochi și pretindem că nu ne simțim. Atingerile nu ne mai pătrund, carnea ne e rece și înverșunată ca sufletele. Nu ne mai înțelegem. Dintr-o dată sistemul de decodificare a gândurilor și gesturilor nu mai funcționează. Sistemul a fost perturbat și pus la pământ de-un cod roșu. Acea furtună așteptată care pândește orice flacără care-a apucat să ardă din senin.

Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi.

De atunci între noi e doar viscol. Un viscol în care suflăm vorbe amare, în care ne expunem orgolii și afișăm indiferențe. Un viscol în spatele căruia ne ascundem și în fața căruia ne umflăm pieptul. Îl înfruntăm, ca pe viață. Sau, cel puțin, așa pretindem. Nu ne lăsăm îngropați sub zăpezi. Doar suntem mai puternici decât stările noastre și decât sentimentele ce ar putea să ne rostogolească în afara zonei de control, ca pe niște bulgări de oameni. Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi. Doar am învățat lecția, nu? Din cărți sau din viață. Trebuie să fim tari, tari. Mai degrabă să patinăm pe ideile și obsesiile noastre, decât să alunecăm în vreo nouă aventură care să ne-ntoarcă sufletul cu roțile în sus și să ne exileze în șanțul existenței noastre. Să ne punem așadar cauciucurile de iarnă și lanțurile în jurul pornirilor necuvenite, ca să rămânem pe drumul de la care credem că ar fi bine să nu ne abatem.

E-atât de cald în patul nostru rece, e-atât de bine în fotoliul de lângă soba obișnuințelor, încât de ce ne-am avânta să alergăm unul spre altul prin zăpezi și să punem, din nou, paie pe-un foc care ne va mistui și se va stinge? De ce ne-am lăsa spulberați când, din spatele geamurilor care au așezat un univers întreg de incertitudini și precauții între noi, părem atât de întregi?

Ice Bucket Challenge. Versiunea pentru sentimentali

Etichete

despărţire, iarnă, ice bucket challenge, rece, sentimente

De astăzi ne lepădăm de sentimente. De încrederea oarbă, de dăruirea totală și de afectele pozitive. Înlocuim, ca-ntr-un troc perfid cu noi înșine, lipsa de măsură, cu un calcul rentabil. Nu mai turnăm gaz pe foc, ci stingem focul cu o găleată de luciditate. Ca în loc să ardem de pasiune, să mocnim de frustrare, asemeni unui jar nestins. Exaltarea o prefacem în indiferență, dragostea în nepăsare. Nostalgiile, în judecăți negative. Iluziile și neîmplinirile, în planuri de viitor. Peste amintiri turnăm plumb încins. Lacrimile le înghitem sub pleoape și ridicăm sprânceana a îndoială. Ne reperăm orgoliul și ne restabilim demnitatea. Gata cu umilința și cu agățatul de vreo falsă speranță. Nu mai plutim, ci ne-nfigem categoric picioarele în pământ. Nu mai întindem mâna ca să ne fie ținută, ci izbim cu ea în masă. Ne ridicăm din genunchi și ne îndreptăm spatele. Fuga inimii o oprim în menghina rațiunii. Nebuniei îi răspundem cu o analiză la rece. Ne apretăm sufletul boțit c-o doză șoc de gândire rațională. Haosul din noi îl încorsetăm într-o ordine forțată și într-o strucură rigidă ca de beton armat. Închidem toate ușile și geamurile care sunt deschise. Stingem și ultimele lucruri care mai rămăseseră aprinse. Intrarea pe teritoriul ființei noastre se va face de-acum pe bază de cartelă, contra cost. Pe tava pe care-a fost sufletul nostru va sta nota de plată. Nu mai oferim și nici nu ne mai oferim (pe) degeaba. Nu ne mai dorim vizite inopinante de la sentimente nepotrivite.

Omul puternic știe că sentimentele sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului.

Fiindcă ce sunt sentimentele altceva decât apanajul firii slabe, a omului slab de înger și sărac cu duhul? Ce fac ele altceva decât să înmoaie, să facă din omul puternic o creatură vulnerabilă? Omul puternic nu-și îngăduie să piardă contactul cu sine și cu realitatea. Nu-și dă masca jos, nici la culcare. Și știe, că ele, perfidele i-ar da-o jos, în somn, pe nesimțite. Știe că ele, ticăloasele, mint și-nșeală conștiința și păcălesc rațiunea. Se agață de cine nu trebuie și rămân captive acolo. Omul puternic știe că sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului. De aceea omul puternic alege să nu mai simtă nimic și uită, chiar, că sentimentele există. Nu doar în el, ci și în alții. De aceea, del mai adesea omul puternic e glacial. Chiar rece.

De astăzi suntem reci. Gândim la rece. Acționăm la rece. De astăzi, de când a intrat iarna-n toamnă și e frig. Și avem mâinile, picioarele și coapsele reci. De astăzi, de când toamna ne învață să ne lepădăm de sentimente cum se leapădă copacii de frunze, sub vântul care îi șficuie. De astăzi e gata cu vânarea de vânt. E gata cu noi și cu toamna capricioasă din noi. De astăzi ne lepădăm de sentimene ca de Satana, ca să facem un pact cu îngerul morții: că de data aceasta, iarna va locui pentru totdeauna în noi.

Fără perdea

Etichete

alteritate, însoţire, ceaţă, dor, gînd, iarnă, Iaşi, lleida, mers, miocard, neputinţă, oameni, orbire, perdea, singurătate, străzi, vedere

În noaptea asta Iaşul îmi seamănă prea bine cu  Lleida. Ceaţa e la fel de groasă, atmosfera la fel de sinistră sub apăsarea unei ierni neputincioase, şi dorul la fel de mare ca atunci. Pasul meu e la fel de grăbit în trecerea lui, ca şi cum cineva m-ar aştepta în locul unde ştiu că nu aştept să mă întorc, pentru că nu mă aşteaptă nimeni. Îmi sabotez miocardul şi orbesc. Mersul mi-e la fel de sigur ca al celui care se simte protejat de învăluirea la care este supus fără voia lui. Gîndul mi-e la fel de posedat ca al orbului, dorinţa la fel de străină de bătaia retinei. Trec prin perdeaua de aer greoi ştiind că oricum nu aş vedea, chiar dacă aş privi în zare. Asta mă linişteşte. Oricum eu nu privesc niciodată oamenii în ochi. Aştept să mă arunc pe pat, să visez şi să ştiu. Să cobor înapoi în ceaţă, însoţită. Şi aşa să mă pierd în ea, ca şi cum aş vedea. Ca şi cum mi-aş întîlni dorul, acum.

Iaşul unei nopţi de iarnă

Etichete

gînduri, iarnă, Iaşi, linişte, mîzgă, mers, oameni, pustiu, respiraţie, scîrţîit, singurătate, sărbători, zăpadă

E pustiu. Şi liniştit. Şi trist, cred. Iarna, în Iaşi, poţi auzi cum respiraţia scîrţîie. Şi dacă auzi acel scîrţîit te poţi simţi la adăpost. La adăpost de oameni, desigur, nu şi de gînduri. Căci gîndurile nu îngheaţă nici la mersul de năuc la 20 de grade sub zero prin zăpada încremenită. Poţi străbate Iaşul pe de-a dreptul, privindu-l aşa cum e el: oameni sigur nu ţi se vor ivi în cale, pe oriunde ai merge. Nimeni nu-ţi va ieşi în întîmpinare, nici cu un gînd bun, nici cu unul rău. Aşa că te poţi simţi tu însuţi. Iarna, în Iaşi, în preajma sărbătorilor, după ora unu nopatea nu te ai decît pe tine. De urcă temeperaturile peste zero, vei fi doar tu şi mîzga groasă care ţi se prinde nu doar de pantofi.

Toamna nu-i ca iarna şi nici bucuria nu va fi precum Crăciunul

Etichete

falsificare, frunze, iarnă, lleida, lumini de Crăciun, străzi, toamnă

… Era

Înainte de împodobire, frunzele de arţar se dădeau pe gheaţă pe străzile Lleidei. Oraşul părea un patinoar imens, frunzele căzute erau însufleţite de vîrtejuri mici de vînt ca de anima patinatorilor profesionişti, stăpîni pe coregrafie. Prezenţele amatoare, materializate în paşi de trecători erau obstacolele care făceau întorcerile, axelurile şi tuluburile spectaculoase. Frunzele dezmierdau lumina gălbuie cu scrîşnetul lor resimţit în urechile oamenilor ca foşnet. Spiritul era vibraţia dansului şi bucuria egoistă a decadenţei percepută de timpanele indivizilor ca strigătul unei naşteri premature şi neaşteptate a bucuriei, egoiste, subiective, a-predicative şi ne-obiective. Toamna îşi făcea de cap, furînd curcubeului toate culorilor şi amestecîndu-le în chip avangardist, îndrăzneţ şi aparent haotic pe un şevalet întins cît un anotimp. Luminile le regla la minim, într-atît cît să suţină ideea şi să accentueze baletul pe gheaţa pe care o delimitau cu zgîrcenie şi intermitent razele de soare. Eu resimţeam din plin complicitatea toamnei, mai ales atunci cînd alunecam pe frunze şi cădeam într-un somn de veghe în care fiorul din suflet era confirmarea gîndului ondulat, care pînă să cadă pe pămînt flirta deopotrivă cu umbrele adînci şi cu luminile dulcege, perfect fortuite şi patetice.

» Frunzele ar trebui să cadă pe pietre şi să nu fie măturate niciodată cu mătura, ci doar cu paşii oamenilor. 

 

Este

Nu sînt de formaţie ideologică o naturalistă, însă nu-nţeleg de ce străzile unui oraş trebuie să se încarce burlesc de lumini artificiale de Crăciun cînd încă pîlpîirea autentică şi fragilă a toamnei mai are puterea de a desena umbre şi culori pe chipurile oamenilor, peste gîndurilor lor şi sub urmele lor. De ce să fie resuscitat ilegitim spiritul adormit al unui anotimp cînd cel dinainte nu a renunţat la dreptul său la timp? Spre exemplu, palimpsestul ăsta mi se pare total grotesc şi ilegitim: o frunză prelingîndu-se într-un dans aproape divin pe Moş Crăciunul gonflabil suspendat pe Calle Major de Ajutament de Lleida . Ce să mai vorbim de toate celelalte elemente de plastic, care ne aduc Crăciunul, înghesuindu-l în inimile noastre ca printr-o uşă de-abia crăpată. Zăpada artificială face toţi banii, mai ales că frunzele toate au fost măturate prin grija autorităţilor locale. Trebuie să vină Crăciunul şi oamenii trebuie să-şi verifice soldurile pe carduri. Magazinele au săltat pe catalige, ca într-un spectacol de umor forţat, toate preţurile. Cu siguranţă că toamna a sucombat înnăbuşită într-o gropă de gunoi care a ars în fum gros, dincolo de freamătul iernii care triumfă pe un morman de scrum îngropat.

» Luminile unui oraş ar trebui să se aprindă direct de la bucuria din inimile oamenilor şi nu de la bricheta primăriei.

 

Va fi…

Aşa se întîmplă în fiecare an. Ordonat, mimetic şi perfect conformist. În momentul cînd ne sună reminderul începutului de decembrie nu ne gîndim să ne uităm pe fereastră, ci să scoatem „de la naftalină” podobele refolosibile, adecvate fiecărui Crăciun. Ne programăm zilele de curăţenie, zilele de făcut mîncare cît pentru trei echipe de fotbal şi, bineînţeles, cele trei zile libere cînd trebuie să fim buni şi fericiţi şi darnici şi zîmbitori şi să-i luăm în braţe pe toţi cei la care nu ne-am mai gîndit de un an. Dăm sms-uri la listă cu „La mulţi ani!” şi „Crăciun fericit!” (îmi închipui cîte mesaje identice trebuie să aibă fiecare individ la fiecare „ocazie specială”, în plus, dacă n-ar fi înregistrate cu altă dată s-ar confunda mesajele de Crăciun cu cele de Anul Nou, cu cele primite cu ocazia zilei de naştere, a aniversării căsătoriei ş.a.) şi în această rutină ne prindem ca în ecoul colindelor care se suprapun în undele care se încalecă de la diferite ferestre. Tragem obloanele. Bradul artifical e pus în cruce. Trebuie doar uşor îndreptat. Putem ca în acest an să-l facem albastru – anul trecut a fost galben. Ne  aşezăm în fotoliu să aprindem televizorul. Ninge. Afară încă frunzele n-au terminat de căzut.

» Bucuriile oamenilor nu ar trebui să fie implantate în spirite prin înseminare artificială şi nici să se nască prin cezariană pe 25 decembrie.