Modelul noncoformismului în doi peri

Etichete

ascendent, condiţionare, conformism, cucerire, dezordine, linearitate, model, modus vivendi, necondiţionare, nonconformism, obedienţă, ordine, virtute

Îmi place viaţa organizată după propria dezordine. Sau viaţa dezorganizată după propria ordine. Îmi place să mă conformez propriului nonconformism. Sau să fiu noncoformistă, în virtutea propriului conformism. Îmi place să fiu obedientă în chip selectiv şi să îmi selectez instanţele obedienţei. Îmi place să mă raportez la normă ca la un cadru şi nu ca la un ţarc. Îmi place să-mi normez eu însămi propria îngrădire. Îmi place să sar peste condiţionări, fără a sări calul. Îmi place să sar calul, fiindcă astfel mă autocondiţionez.

Îmi place tot ceea ce presupune cucerire, seducţie, probare, dez-limitare, transgresare, provocare, fiindcă îmi activează epistemologic şi teleologic resurse nebănuite. În virtutea acestui principiu îmi permit orice replici, atitudini şi comportamente care servesc scopului meu de a deveni. Îmi permit să fiu belicoasă şi împăciuitoare, temătoare şi temerară, furibundă şi liniştită, descumpănită şi ambiţioasă în acelaşi timp sau prin salturi spontane, intempestive, de la o stare la alta.

Astfel, nu recunosc ascendentul celor care se dau exemple de ordine, echilibru şi organizare. Asociez aceste pseudo-virtuţi platfusului fiinţial şi plafonării existenţiale, deşi mi-au fost induse şi incuibate din diverse surse educaţionale. Se poate că temperamentul meu intră în contradicţie absolută cu astfel de poziţionări în viaţă şi de aceea mi-am dezvoltat complexul eternului revoltat, ale cărui salturi sînt percepute ca inconsecvenţe, ca tulburări şi nu ca manieră legitimă şi autentică de-a fi.

Mi-e imposibil să funcţionez în lipsa unor stimuli care să-mi provoace şocuri atitudinale, motivaţionale sau afective care să mă scoată din sărite. Linearitatea ca modus vivendi  este un model pe care încercînd să îl validez la diferite etape m-am ales numai cu permanentizarea unor frustrări şi neîncrederi esenţiale.

Cu o incoştienţă de cercetător reflexiv, dezorganizat, dezordonat, noncoformist, necondiţionat, pretensiv care trăieşte în posibilitate,  îmi asum că s-ar putea să nu ajung vreodată la validarea vreunei formule stabile pentru propria existenţă.

Dar de ce ar trebui?

Reclame

Rătăcirea lui Drumeş

Etichete

ascendent, încredere, însoţire, întru, destin, devenire, dragoste, drum, exigenţă, fiinţă, inimă, maestru, mînă, poartă, părinte, părăsire, revoltă, sine, uşă

Drumeş nu a fost dintotdeauna copilul străzii. A avut locul lui privilegiat în casa inimii cuiva. Aşa a crescut frumos, rafinat, mîndru, aproape puternic, cît timp a stat neclintit sub ascultarea unui părinte corect, aspru, pretensiv. Sub ascendentul protector, aproape suficient, a fost cel mai obedient, temerar doar atît cît să împlinească exigenţele şi temător cît să nu dezamăgească vreodată. Devenirea lui a avut naturaleţea unui firesc subînţeles, urmînd asumat şi antent contururile unui model pe care şi l-a reprezentat ca incontestabil şi inextricabil. Graţia i-a fost a încrederii nemăsurate în maestru, lumina din fiinţă a dragostei şi-a respectului infinite pentru acesta. De aceea, odată cu fiecare piedică mai consistentă, tensiunea periculoasă a eforturilor supra-fiinţiale s-a absorbit de la sine în sine, ca orice vas de sînge spart la organismele tinere. Eşecurile cînd i s-au întîmplat, i-au fost dureroase, dar pasagere, datorită încrederii în menirea sub care se afla şi siguranţei lui întru. Mustrările din partea maestrului le-a primit de fiecare dată cu ochii smeriţi, cu sufletul penitent, ca pe un impuls pentru mobilizarea voinţei. Trăia o fericire autentică, extatică, înţesată de provocări, de jocuri încrucişate şi de garanţii empatice.

Pînă, cînd, într-o zi, Drumeş s-a trezit părăsit. Lăsat în drum, abandonat fiinţial, dezorientat existenţial. Degeaba a aşteptat el cît a aşteptat în faţa unei uşi care, în loc să se deschidă, se îmbogăţea în fiecare zi cu un lacăt în plus. Drumeş n-a înţeles. A strigat, a izbit în gratii, s-a izbit de gratii, a urlat, a plîns, urcînd virulent şi furios pînă pe culmile disperării. Apoi a pornit-o la drum fără direcţie, fără convingeri, total abulic, dar furios, hotărît să se răzbune. Nu vroia să ajungă nicăieri, de asta a făcut popasurile cele mai nepotrivite. A bătut la uşi întîmplătoare şi a acceptat îmbrăţişări străine, consolări ieftine şi false. Dintr-un individ mîndru şi pretenţios, s-a transformat într-un boschetar dement, flegmatic. Îşi ura destinul, se ura pe sine şi încerca să uite că nu are nici un chip, nici o identitate. Dar amintirile îl cotropeau, dorinţele îl acaparau intempestiv şi atunci îşi îngropa hulpav ura în alcool, pînă la hohot. Se distrugea sistematic, vindicativ, din neputinţă. Singurătatea îi era briceag cu care îşi ciopîrţea zilnic carnea fiinţei. Nu-şi mai dorea nimic, nu-i trebuia cu adevărat nimeni, deşi era disperat de a se încojura din oameni, încercînd să-şi astupe golul esenţial din inimă. Nu reuşea niciodată nici măcar vreo consolare, se umplea doar de scîrbă. O scîrbă densă, de alţii şi de sine, corespondentul unei nefericiri absolute.

Drumeş nu vroia decît să ajungă acasă şi să găsească poarta deschisă. Drumeş era un copil care vroia ca drumul să îl ducă înapoi de unde l-a luat, ca de acolo înainte să-şi înceapă drumul. Drumeş nu era în stare să-şi poarte singur de grijă. Era un copil mare, uşor răzgîiat şi cu un orgoliu bizar, care avea nevoie să fie dus de mînă, însoţit mereu, aşa cum avea nevoie de aer ca să respire. Nu era îndeajuns de matur să fie el cel care să deschidă lacătul şi să-şi dea seama că dincolo de uşa care îi apărea acum interzisă se găsea tot un copil.

Stigmatul speciilor rare

Etichete

acvariu, alteritate, aprioric, ascendent, ciumat, comun, condamnare, căldicel, deus ex machina, distanţare, excepţie, experiment, oameni, obiect, obişnuit, oprobriu, privire, semeni, singularitate, singurătate, specie rară, specimen rar, stigmat

Dintre toate organismele vii, speciile rare (neobişnuite, mutante sau pur şi simplu ciudate – în sensul că se diferenţiază vizibil de celelalte, fiind nişte nefericite excepţii) au cea mai ingrată natură posibilă. Ele nu beneficiază nici de singularitatea unicatului, de privilegiul excepţiei care să le distanţeze iremediabil de cei asemenea lor şi nici de asemănarea cu aceştia, care să îi înscrie în ordinea firescului unui grup, ori al unei categorii.

De obicei expuse privirilor indiscrete ale tuturor, mirărilor celorlalţi şi şoaptelor căscate din dosul mîinilor, speciile rare sînt condamnate la o existenţă promiscuă de acvariu, unei delimitări insoţite de o insurmontabilă etichetă, cu rolul mai cu seamă al unui stigmat decît al unei distincţii. Speciilor rare li se oferă de către societate statutul ingrat de obiect – de observat, de studiat, de condamnat, prea rare ori de admirat. Cu singuranţă prea puţini sînt cei ce se preocupă de o eventuală integrare a acestora în rîndurile obişnuitului, comunului, normalului şi de exploatarea operativă a acestora (convenabilă ambelor părţi). De cele mai multe ori, speciile rare sînt condamnate, cu alai şi o mare cantitate de oprobriu (asemeni ciumaţilor), în exilul din rîndurile semenilor – ca un fel de selecţie, improprie, pseudo-naturală operată cu ticaloşie de cei ameninţaţi de potenţialul de singularitate (fals de altfel) pe care par să îl posede ca ascendent de distanţare speciile rare.

Excepţiile din rîndul oamenilor obişnuiţi (care rîd, resping, duşmănesc, complotează întru marginalizarea definitivă) le reprezintă acei care, oprindu-se în faţa acvariului se preocupă de o apropiere de speciile cu aspect special. De cele mai multe ori însă acest interes este de natură egoistă, avînd calitatea unei simple curiozităţi (cel mult pe cea a unei ambiţii de cercetător care îşi găseşte obiectul predilect a unui experiment aparte). Nu ştiu de sînt unii care să-şi ia, dezinteresat, un astfel de specimen, „acasă”.

Abandonînd perspectiva strict exterioară însă, cum arată din interior cu reflexie spre interior existenţa unui specimen rar? Cum se simte oare acel om care se regăseşte cu sfială distantă în puţini asemenea lui (aflaţi mai cu seamă din opere de ficţiune precum cărţile, filmele sau melodiile), dar care nu se poate integra nicidecum unei comunităţi, împiedicat fiind de natura lui originară? Ce să facă o specie rară, în singurătatea lui nesingulară? Ce aşteaptă oare dindărătul acvariului? De obicei, ieşirea din purgatoriu, din „căldicelul” avînd temperatura indecisă a mediocrităţii, care nu-i dă şansa să trăiască, ci doar să vieţuiască. Frustrarea speciei rare, de natură constitutivă, structurală, fiindcă nu cunoaşte cale de eludare, de educare sau de transcendare devine frînă instalată apriric şi absolut insurmontabil în dezvoltarea unei vieţi.

A fi o specie rară înseamnă să-ţi trăieşti existenţa la punctul mort, aşteptînd un deus ex machina care să te arunce definitiv în confortul unei extreme – normalitatea sau singularitatea. Speciile rare se urăsc pe ele însele mai mult decît ar putea urî orice privitor care le scuipă un strop de atenţie, în afecţiune mimată ori experimentală, sau în dispreţ.  De aceea, visul de salvare al unei specii rare este alteritatea ca prezenţă constantă, nu doar ca reprezentare. Este aşteptarea supraomului, cu lipsa mirării în privire, care să se aşeze alături de sinele „ciudat” şi nu în faţa acestuia.

***

A fi specie rară înseamnă a aştepta toată viaţa ceva, pe o bancă dintr-o staţie de tren desfiinţată de cînd lumea.

Criza lui „întru”

Etichete

a fi, alteritate, amor propriu, ascendent, autofilie, întru, creşte, criză existenţială, devenire, fericire, fiinţă, oameni, prin tine însuţi, sine

Întotdeauna pentru mine expresia „prin tine însuţi” a fost una lipsită de caracter şi de spirit. Principiul autofiliei cu toate derivatele lui funcţionale prefixate suficient cu „auto” (cum ar fi autotdidactica) m-a făcut să ridic a îndoială de fond sprînceana. Nu trebuie neapărat să fii alergic la formula amorului propriu ca să remarci în preajma ta oameni infinit mai înzestraţi şi mai reliefaţi decît tine. Cum să nu-i iei pe cei mai interesanţi dintre ei, fascinanţi deopotrivă prin caracterul lui aici (cum se înfăţişează ei lumii) cît şi prin cel al lui dincolo (ce sînt pe dinlăuntru şi dincoace de cum se prezintă social), ca modele ori ca repere? De atins, de depăşit, ori de contrazis. Nu vorbesc aici de încurajarea unui mimetism precar, ci de ceea ce mi se pare obligatoriu pentru orice individ care cosideră că formarea lui nu s-a încheiat, şi anume, lărgirea eului către sine – către un sine extins, mai plin, în vederea devenirii asimptotice către un deplin.

A te raporta la alţii – la unii anume, aleşi pe sprînceană – înseamnă a fiinţa întru: întru cineva (adică a practica o formă de alteritate) şi întru tine (a deveni mai mult decît eşti şi decît crezi că ai putea fi). Am avut norocul de a-l găsi pe întru şi de a mă bucura de el în cîteva întruchipări şi formule esenţiale, recunoscînd cu sete ascendentul care mă umplea de un sine mai înalt, mai rafinat, mai proeminent, mai deosebit, mai puternic. Un soi de minunată depedendenţă de-o creştere ce se petrecea tăcut, firesc, cu mare emoţie şi mai cu seamă c-o mare fericire de-a fi. I-am numit pe cei întru care am simţit că devin, mentori sau maeştri, dezvoltînd un cult pentru această funcţie ca pentru nimic altceva pe lume. Ipostaza de discipol sau de învăţăcel al cuiva mi-a fost trambulină existenţială care m-a făcut să ard stări, complexe şi etape.

De aceea, pentru mine, cea mai acută criză existenţială la care poate fi supusă o fiinţă în formare este cea a lui întru. Să nu mai găseşti ascendentul, să nu mai afli spre ce să te înalţi şi să rămîi suspendat, adică prin tine însuţi. Resimt nesănătos, de-a dreptul maladiv, autofilia conjuncturală datorată pierderii unei fiinţări întru. Mă simt redusă la un sine forţat să se plieze în el însuşi pînă la chircire şi uscare. Buretele fiinţei care odată se umplea cu sete, se usucă şi nu mai primeşte să se umple de nimic fiindcă nu mai are ce absorbi. E clipa cînd, lăsat de izbelişte, nu doar stagnezi, ci retrogradezi, te întorci la un sine dinapoi, fiindcă nimeni şi nimic nu-ţi mai alimentează devenirea. De ce intră întru în criză? De obicei pentru că ascendentul nu mai funcţioneză sau este vectorizat într-o direcţie pe care nu mai simţi ca ar fi constructiv pentru sinele tău să o urmezi.

Nu ştiu cum s-ar putea opera o ieşire din criza lui întru. Oricum, sigur nu prin tine însuţi sau prin dezvoltarea unei caricaturale şi artificiale forme de amor propriu.

Desfătări

Etichete

alteritate, ascendent, ce-mi place, certuri, ciudăţenii, Idei, leapşă, măşti, obsesii, scris, sine, supliciu, teorie

Hazaparu m-a provocat la exhibiţionisme. Greu exerciţiu să spun ce-mi place cînd de obicei mi se slobozesc numai frustrările.

1. Alteritatea; ca obsesie.
2. Ideile; din ochi sau din cărţi.
3. Certurile; ideologice, într-o crîşmă.
4. Supliciul; dacă e formativ.
5. Măştile; dacă ascund îndeajuns.
6. Scrisul; ca eliberare.
7. Ciudăţeniile; ca individualitate.
8. Ascendentul; celuilalt.
9. Teoria; ca modus vivendi.
10. Alteriatea; ca sine.

Nu ştiu cum se practică plesnirea cu leapşa, dar o da şi eu conformist mai departe lui Zăvoi, Elizei, lui Tomei şi înapoi lui Hazaparu, ca să scrie şi el ce-i place.

Circuitul ticăloşiei în natură

Etichete

ascendent, călăi, dragoste, frustrări, indivizi, iubire, joc, neputinţă, practică, revoltă, răzbunare, societate, ticăloşie, victime, vindicativ

Îi rănim pe cei mai slabi ca noi, pe cei mai puţin orgolioşi decît noi, pe cei care depind de noi şi pe cei care ne iubesc mai mult decît îi iubim noi pe ei. Dar mai ales îi rănim pe aceia care ne înţeleg de fiecare dată şi neapărat fără reproş, pe care nimic nu pare să nu-i rănească îndeajuns de mult încît să ne rănească la rîndul lor sau să ne rebuteze. Pentru că avem certitudinea probată că răbdarea şi afectul lor sînt de fiecare date mai puternice decît accesele noastre de furie, despresie, paranoia, orgoliu, anxietate sau teribilism. Care ne primesc înapoi alături după ce-am luat-o razna, am apucat-o cîş şi le-am înşelat aşteptările, speranţele, visele, încrederea. Ei ne sînt o garanţie pe care n-avem nevoie s-o certificăm sau s-o valorizăm şi pe care o întreţinem doar atunci cînd avem chef sau timp. Eludăm mîndri şi suficienţi importanţa lor în existenţa noastră, convingîndu-ne că oricînd îi putem strivi sub indiferenţă sau uitare, fără ca să ne pricinuim vreo durere sau vreun soi de remuşcare. Ca doar nu ne trebuiesc, nu ne sînt esenţiali, nu? Doar ei sînt cei care au nevoie de noi şi avem grijă să nu le dăm vreo ocazie de-a încerca a realiza o rocadă de ascendent.  Noi avem alte preocupări, orgolii rănite şi alte obligaţiuni stringent de usturătoare care ne supun şi bagatelizează fiinţa şi cărora trebuie să le ţinem piept cu stoicism. Sînt oameni care ne joacă pe degete şi cărora sîntem ocupaţi să le facem jocul. Sînt oameni al căror ascendent îl simţim abuziv, impropriu, dar mai cu seamă paralizant. Care ne frustrează permanent şi de sub comanda cărora nu putem ieşi. Pe care îi iubim în fond, dar îi urîm în formă. Care ne fac să ne simţim mici, neputincioşi, care ne frustrează nespus şi care stîrnesc în noi spiritul vindicativ. Care ne injectează fiinţial regulat doze de otravă ce ne înveninează şi ne fac dependenţi de acte periodice de revoltă. Revolta însă nu se petrece însă împotriva lor pentru că nu „ne ţine” să ne luăm în piept cu ei. Este eminamente vorba de o chestiune de statură. De propria nimicnicie şi de frica de a-i pierde. Ştim că noi sîntem cei care avem nevoie de ei şi nu ne permitem să facem vreun gest necugetat cît timp  în raport cu ei noi exercităm rolul de aghiotant. Răzbunarea pentru fustrările noastre o executăm cu graţie şi emfază asupra celor „mai mici”, care ne vor înghiţi gesturile, aşa cum noi le înghiţim, la rîndul nostru, de la alţii „mai mari”.  

***

Practic, trăim în formule personale şi sociale constituite din relaţii între victime şi călăi, în care fiecare dintre noi joacă – nu pe rînd, ci concomitent – aceste roluri. Nici măcar nu le jucăm purtînd măşti. Căci este vorba de un joc de o natură paradoxală intrinsecă, care are drept finalitate un soi de compensaţie aproximativă şi injustă. Însă, n-avem de ce ne feri sau jena. Nu, nu este nicidecum o situaţie revoltătoare.  Nu trebuie să ne culpabilizăm pentru faptul că sîntem nişte ticăloşi, din moment ce nimeni dintre noi nu îşi poate transcede sau eluda această „calitate”. Şi mai ales, nimeni nu ar trebui să facă ceva să schimbe această practică sau să-şi metamorfozeze condiţia. Domnii Quijote sînt ridicoli. Nu pentru că practica ar fi una etică sau morală. Ci pentru că este singura formulă care are ca pretext, scop, cauză şi efect dragostea. Cît despre reciprocitate, de aceasta nu se poate pune decît nici măcar în termeni de ticăloşie. Iar în termeni de ticăloşie nu ar trebui să se pună, întru buna funcţionare a formulelor nici schimbul de ascendent.