Fără perdea

Etichete

alteritate, însoţire, ceaţă, dor, gînd, iarnă, Iaşi, lleida, mers, miocard, neputinţă, oameni, orbire, perdea, singurătate, străzi, vedere

În noaptea asta Iaşul îmi seamănă prea bine cu  Lleida. Ceaţa e la fel de groasă, atmosfera la fel de sinistră sub apăsarea unei ierni neputincioase, şi dorul la fel de mare ca atunci. Pasul meu e la fel de grăbit în trecerea lui, ca şi cum cineva m-ar aştepta în locul unde ştiu că nu aştept să mă întorc, pentru că nu mă aşteaptă nimeni. Îmi sabotez miocardul şi orbesc. Mersul mi-e la fel de sigur ca al celui care se simte protejat de învăluirea la care este supus fără voia lui. Gîndul mi-e la fel de posedat ca al orbului, dorinţa la fel de străină de bătaia retinei. Trec prin perdeaua de aer greoi ştiind că oricum nu aş vedea, chiar dacă aş privi în zare. Asta mă linişteşte. Oricum eu nu privesc niciodată oamenii în ochi. Aştept să mă arunc pe pat, să visez şi să ştiu. Să cobor înapoi în ceaţă, însoţită. Şi aşa să mă pierd în ea, ca şi cum aş vedea. Ca şi cum mi-aş întîlni dorul, acum.

Scot la vînzare masochism expirat

Etichete

cunoştinţe, etapă formativă, informaţii, limite, lleida, masochism, problematizare, sine

Lleida mi-a fost un chin. Un chin asumat ca etapă formativă. De fapt ca majoritatea experienţelor pe care mă conving cu vîrf şi îndesat de luciditate că mi-ar fi necesare la un moment dat. Aleg să mă înconjor de pînze umane prin care mi se lipesc insidios de piele şi prin care trebuie să-mi fac loc cu mîiinile şi cu picioarele în acelaşi timp sau/ şi de spaţii care ori să-mi repugne în chip emetic, ori să mă scufunde în mocirla propriilor neputinţe pestilenţiale, îndeajuns de intens încît să producă în fiinţa mea caducă o transgresare a limitelor.

Cum natura propriei mele persoane se înscrie, concentric, în natura general-umană şi anume, în aceea a lenei, eu ca fiinţă activă practic nu exist în afara stimulilor cu electrozi lipiţi de muşchii voinţei. De aceea din cînd în cînd consider necesar să-mi aplic nişte medicaţii fără să citesc prospectul ori posibilele efecte adverse. Ca orice nebun, cu luciditatea urcată pînă la limitele disperării mă supun periodic unor terapii cu şocuri electrice despre care, pe moment, nădăjduiesc că m-ar putea videca. În fapt, mai mult îmi accentuează demenţa visceral-nervoasă sub tara căreia fiinţez.  

Uatever.

Întoarsă dinspre un masochism străinesc, ceva mai elevat intelectual decît cel pragmatic pe care îl experimentez în Iaşi/România, văd că mi-am uitat prin bagaje un rest de conţinut intelectual lleidatan cu care nu mai am ce sa fac. L-aş da degeaba, cu drag şi cu entuziasm, pentru că ştiu că  şi cunoştinţele neîmpărtăşite, ca şi sentimentele, se neantizează în propria  lor sărăcie dacă nu se împart. Da’ nu-l vrea nimeni. Cine ar dori să-i povestesc despre metode de cercetare în media sau despre analiza discursului lui Teun A. Van Dijk, ori despre adaptarea unui roman la cinematografie?  Aştept cumpărători să-mi zornăie bănuţi de interes şi curiozitate la uşă. Accept ca monedă de schimb halba sau cartuşul. Nu, empatia costă prea mult şi oricum, eu sînt masochistă.

Mocirla de bun venit

Etichete

întoarcere, glod, gri, Iaşi, lleida, noroi, ploaie, revenire

Nu, nu am fost plecată din Iaşi. Doar m-am rătăcit într-o buclă temporală preţ de cinci luni, într-un oraş al contrastelor. La revedere, Iaşul nu m-a întîmpinat cu răceala străinătăţii unui spaţiu abandonat pentru o vreme, ci cu acea familiaritate a mocirlelor, a griului uniform şi autentic, lipsit cu desăvîrşire de contraste, a oamenilor pe care i-am găsit la fel de abulici şi de prinşi în propria mizerie cum i-am lăsat. Este ca şi cum după o aventură atemporală în care am flirtat cu Lleida cea delicată şi romantică, m-aş fi întors la bărbatul buhăit de băutură şi bătăuş, dar pe care îl iubesc în pofida păcatelor sale. Straniu, dar legitim sentiment de apartenţă al fiinţei la urîtul familiar care a conceput-o şi în care s-a conceput.

Iaşul e doar mai plin de păcate, pentru că în mocirlele lui cu noroi gros mai strînge şi cioburile de idealitate pe care i le-am păstrat din Lleida. Oamenii pe care tremuram să-i întîlnesc sînt de fapt mai departe decît îi simţeam din Spania pentru că sînt făcuţi din carnea de glod a mediului în care respiră. Iaşul e lipsit de culoare, e o pictură în pastel de gri, fără umbre adînci şi fără  lumini puternice, doar cu dimensiunea plană a chipurilor celor care nu ştiu ce-i seninul.

În Iaşi plouă cu pămînt şi ninge cu cenuşă, într-un aer căldicel care te izgoneşte la periferia sufletului, în starea de a te aşeza cu genunchii la gură şi capul în mîîini pe treptele de scară ale unui bloc ascultînd tăcerea golului din înăuntru şi din exterior pe care o împung insidios crengile ascuţite şi goale ale copacilor uscaţi de senzaţia de părăsire. Pesemne că acasă e pentru mine acel loc unde oamenii şi străzile nu lasă loc pentru culori şi nici pentru contraste, ci doar pentru stropitul cu noroi din cap pînă în picioare. Unde plînsetul lumii şi bucuria s-au topit în aceeaşi tăcere ori în acelaşi geamăt. Unde substanţele vitale şi clorofila nu se mai produc fiindcă fîntîna vieţii s-a înglodit prea mult pentru ca cineva să-şi bage picoarele s-o cureţe. Oamenii s-au obişnuit să trăiască din apa amestecată cu pămînt şi apoi să se scobească între dinţi de restul de pietriş. Soarele şi lumina nu au loc în acest peisaj existenţial. Cine ar vrea să vadă bucata de sticlă cu firide de idealitate pe care nororiul potenţat de raze ar face-o să strălucească?! Nimeni. Pe ieşeni, lumina care le-ar sări în ochi ca o tigroaică i-ar zgîria pe retină şi ar începe să vadă în contraste. Asta nu le-ar prii. În Iaşi, mocirla e ceea ce oamenii pot numi fără umbră de ezitare „acasă”. Nu, cu sigurnaţă că nu am fost plecată din Iaşi. Lleida a fost doar o iluzie, ca un ochi de apă limpede într-un deşert al fiinţei.

În loc de „Adeu!” şi regrete

Etichete

contabilitate, delir, lleida, nostalgie, regrete, sfîrşit de etapă, sine

Contabilitate de sfîrşit de etapă

Un vis fals care s-a sfărîmat şi cu o realitate adevărată pe care am trăit-o fac zero.
Oamenii pe care i-am admirat şi cu persoanele care m-au dezgustat fac zero.
Lucrurile pe care le-am aflat şi cu lucrurile de care nu am ştiut fac zero.
Momentele de exaltare şi cu momentele de disperare fac zero.
Realizările pe care nu le anticipam şi cu eşecurile pe care nu le-am aşteptat fac zero.
Limitele pe care le-am depăşit şi cu limitele pe care mi le-am apropiat fac zero.
Prietenii pe care nu i-am întîlnit şi cu oamenii pe care i-am cîştigat fac zero.
Pofesorii care m-au remarcat şi cu cei care nu m-au ascultat fac zero.
Străzile pe care am umblat şi cu străzile pe care n-am îndrăznit să mă aventurez fac zero.
Ideile pe care mi le-am contrazis şi cu ideile pe care mi le-am confirmat fac zero.
Libertatea pe care am avut-o şi cu singurătatea pe care am trăit-o fac zero.
Oraşele pe care le-am văzut şi cu cele pe care nu le-am cunoscut fac zero.
Berea pe care am băut-o cu ţigările pe care nu le-am fumat fac zero.
Bucuriile care mi-au fost balsam pentru suflet şi cu tristeţile care m-au îngenunchiat fac zero.
Cărţile pe care le-am citit şi cu acele cărţi pe care nu le-am ţinut între palme fac zero.
Mersul haotic şi temerar pe străzile goale şi cu claustrarea autistă în casă  fac zero.
Zilele cu prea mult soare şi zilele cu prea multă ceaţă fac zero.
Clipele în care m-am sinucis înfrîntă şi clipele în care am renăscut victoriosă fac zero.
O etapă care a fost şi care dintr-o dată n-o să mai fie zero.

___________

Total: 0

Asta a fost tot. Cinci luni, un oraş, o universitate, o seamă de oameni, un balon de vise, un morman de gînduri, o piramidă de bucurii, o mînă de amărăciune, un pumn de tristeţe, o mare de singurătate, un vîrf de fericire, un dram de libertate.

Aştept ca memoria (in)voluntară să regleze conturile în favoarea mea.

Ultima din universitate

Etichete

Aşteptîndu-l pe Godot, ca ţiganul la mal, Cappont, delir, Edifici Polivalente, eu, Godot, lleida, oboseală, sesiune, sictir, sine, singurătate, UdL, ultimul om, Universitat de Lleida, voinţă

Numai eu am mai rămas pe aici, pe reduta înnorată de cele de pe urmă treballuri finale. Luminile s-au stins încă de ieri, vocile au tăcut, calculatoarele s-au închis, aerul condiţionat a îngheţat.  Sesiunea s-a terminat, bibliotecile şi sălile de net s-au golit, colegele mele de apartament au plecat. Azi, într-o zi de dumincă, nici măcar vîntul nu mai suflă în Lleida. Cappontul a aţipit şi şi-a scris pe frunte „¡Déjame dormir!”.

Portarii de la Edifici Polivalente s-au săturat de mutra mea – e al dreacu’ de frustrant să stai de serviciu pentru un singur om. Da, la Universitat de Lleida mă simt ultimul om. Mă prefac că îmi mai găsesc forţă să nu păţesc precum ţiganul care s-a înecat la mal, învins de melcul cel vitezoman în competiţia cu timpul şi cu sine însuşi. Ultimii metri sînt cel mai greu de parcurs cînd acidul lactic s-a acumulat insidios în muşchii voinţei iar sictirul a asediat intempestiv coerenţa oricărui demers. „Hai Laura, hai, hai, nu sta de pomană!” Buf! se resimte şutul în fund, care nu produce nicidecum influxul nervos sau conexiunea dintre dendritele şi axonii neuronilor nearşi. Doar nişte vînătăi se produc, pentru a-mi aminti la ceasul contabilităţii, de neputinţă. Nici înjurăturile nu-mi prea sînt de folos, nu sînt niciodată în stare să culpabilizez pe altcineva decît pe mine însămi.

Timpul a luat-o razna, pe mine m-a molipsit aerul de pasivitate, nu-mi găsesc prin preajmă nici un soi de încărcători pentru bateriile fiinţiale ori un morcov existenţial care să nu fi fost fărămiţat de răzătoarea trecerii prin lume. Ca orice ultim om, îl aştept pe Godot scrutînd cu privirea ceva mai departe de linia orizontului propriu.

Ce înseamnă „coneix món” în limbajul trupului

Etichete

conectare, coneix mon, erasmus, erasmuşi, limbajul trupului, limbi, limbă, lleida, lligar, Oficina de Relacions Internacionals, studenţi, UdL, Universitat de Lleida

Oficina de Relacions Internacionals, Universitat de Lleida, 29 ianuarie 2009, ora 12.35, sala de aşteptare

Cîţiva reprezentanţi ai generaţiei de erasmuşi 2009 semestrul ala II-lea populează holurile, în expectativa de a intra „în audienţă” pentru a rezolva probleme stringente şi la ordinea zilei. Doi intre ei, învaţă să folosească limba. Nu la vorbit. El, ras în cap, cu cicatrice pe scalp, ochelari negri de motorsit puşi invers, pe ceafa groasă. Blugi răpănoşi, lăsaţi jos pe gheata plină de noroi. Privire goală şi nebrăzdată decît de încruntarea cutelor de piele negricioasă. Ea, cocoţată mîndru şi dominator pe un picior de-al lui (deşi mai erau trei scaune libere) îşi lasă bluza neagră, largă, să-i alunece de pe umăr şi să-i descopere breteaua de la sutien. Cînd nu face exerciţii lingvistice, vorbeşte în franceză cu colegele ei. E o franţuzoaică oacheşă de origine chineză, înaltă şi putînd trece drept „sexy”. El, fără îndoială, e turc. Au probleme lingvistice. Din greşeală ea îi vorbeşte în franceză, el evident nu o înţelege, degeaba se gudură cu decolteul pe sub nasul lui. Încearcă pe chineză. Nici aşa nu merge. Pe spaniolă se produce scînteia care seamănă cu un schimb de replici. Ea îi explică că îşi doreşte ca azi să meargă la cursuri, la shopping sau la o plimbare pînă la Seu Vella. Primeşte un răspuns ofticat pe turceşte. O dă pe engleză. Merge şi mai prost, franţuzismele o parazitează. Oftează, se botoşeşte, stă puţin şi se gîndeşte şi apoi îi spune decisă: „Mai bine vino la mine acasă!”. El consimte, fără să manifeste probleme de lipsă de coprehensiune lingvistică. Fără să se încurce în vreo limbă, prin limbajul trupului, dilema „la tine sau la mine”  se eludează, neformulîndu-se din motive de carenţe… lingvistice. Soluţia vine de la sine, fără complicaţii. Ca răsplată, el îi promite că va vorbi în locul ei cu coordnatorul Erasmus, pe motiv că el „o are mai bine cu limba”. După o vreme, ea îl întreabă: „Ce înseamnă coneix món?” El (doct): „Ceva legat de conectare”. Sau conexiune, nu? Adică lligar? Nu domnilor, înseamnă „cunoaşte lumea”, iar asta nu e totuna cu simpla conectare. Continuaţi să vă folosiţi limbile, poate duce şi la orgasm cognitiv şi la ejaculare verbală constructivă în planul comunicării şi de altă natură decît senzorială.

Prinţesa şi biblioteca

Etichete

bilblioteci, Cappont, confort, cărţi, lleida, Rectorat, UdL, Universitat de Lleida

În Iaşi România, nici să nu fi auzit de cuvîntul bibliotecă, sau mai precis de statul în bibliotecă ori prin vreo sală de lectură. Ceva mai plictisitor şi mai stresant nu-mi puteam închipui, imaginîndu-mi privirile tocilarilor care memorau noţiuni fără legături între ele (într-o linişte ce o întrecea pe cea de la capelele de rugăciune), aruncînd priviri dispreţuitoare fetei cochete, care făcea o groază de gălăgie din pricina gesturilor stîngace. Idei preconcepute ale prinţesei din mine, obişnuită să facă nazuri la orice presupunea „statul la comun”, care a avut mereu orice carte i-a trebui sau a dorit în propria bibliotecă şi un spaţiu numai al ei în care să poată „crea” ori „produce” ceva. Nu concepeam studiul altfel decît în condiţii de laborator, în închidere, în izolarea de alţii, în claustrarea obligat-masochistă. Ce îmi trebuia pentru o temă, luam cu împrumut, eventual stînd şi citind din ea într-o crîşmă, în compania fumului şi-al unui Irish Coffee, ori direct în faţa computerului personal.

Ei, în Lleida lucrurile s-au schimbat radical. Aproximativ 70% din timp mi l-am petrecut în biblioteci şi săli de lectură, printre cărţi şi fel de fel de oameni, care vroiau linişte perfectă sau făceau gălăgie. M-am adaptat, după cîteva zile de cîrcotelă şi accese nejustificate de mizantropie.  Acum, dacă e ceva aici ce simt că nu aş găsi nicicum şi niciunde în ţara mea, sînt bibliotecile cu mesele lor din lemn alb, frumos lăcuit, care în zilele cu soare se inundă de lumina venită prin geamurile imense.

La biblioteca de la Rectorat, micuţă şi cochetă, geamurile dau înspre o curte cu verdeaţă multă, iar în sesiune, lămpile de la mese, ca nişte pălării de ciuperci stau mereu aprinse deasupra foilor şi minţilor împrăştiate. În Cappont, cuvîntul care descrie biblioteca este impetuozitate. Pe trei nivele, studenţii lucrează pe laptopuri între rafturi cu cărţi, pe care le pot atinge, răsfoi, fără ca un supraveghetor să le sufle în ceafă un ţipăt care să-i alunge. Cărţile se împrumută pe baza cardului de student, fără a fi nevoie de intermedierea umană. Dacă vrei să-ţi mai prelungeşti o carte, primeşti notificare pe mail şi totul se rezolvă dintr-un click. Poţi chiar să îţi şi rezervi o carte, ca să ştii sigur că va fi a ta la momentul potrivit. Voi, cei învăţaţi cu bibliotecile din Iaşi, poate nu o să credeţi că se dau acasă şi acele cărţi care la noi aparţin categoriei „prea noi, prea bune, prea lucioase” ca să fie date spre „luat acasă”.  Dacă ai împrumutat o carte de la Rectorat şi tu stai în Cappont, o poţi lăsa acolo. Respectul pentru confortul studentului e mai mare decît respectul pentru confortul bibliotecarelor care, by the way, nu seamană deloc cu cele cunsocute pe la noi, care se răstesc la tine că n-ai ştiut să completezi o fişă sau mai ştiu eu ce. Sînt amabile, zîmbitoare şi îţi spun unde să cauţi ce te-ar interesa.

Atmosfera e una caldă, ca o învăluire, cu gîndurile alunecînd pe podeaua lucioasă şi mintea relaxîndu-se şi lăsîndu-se pe spate, pe scaunele lustruite. Aproape că ţi-e prea bine ca să lucrezi, prea ai tot ce trebuie: un loc la masă să stai cu laptopul, un WiFi care merge aşa de bine încît îţi vine un film de pe torenţi într-o oră… Cu greu mă urnesc să mă duc acasă să mănînc ceva. M-am învăţat cu oamenii în juru-mi: sînt cel puţin pretexte pentru pauzele lungi şi dese prin care îmi condimentez lucrul la o temă plictisitoare, rîzînd de frîntuile de glume catalane pe care le mai aud.

Bibliotecile din Lleida m-au făcut să mă simt din nou prinţesă, oferindu-mi privilegiul unor lecturi pe care la noi nu le-aş fi putut face acasă şi a unor zile cu prea mult soare ca să nu mă trezesc perorînd despre mofturi, revelaţii şi orbire.

P. S. Oare pe avion dau voie cu biblioteci la bagajul de mînă?

De ce nu-mi plac erasmuşii (II)

Etichete

erasmus, erasmuşi, lleida, spania, străini, studenţi, superficialitate

continuare

Pentru că după cinci luni petrecute în acelaşi oraş, cînd te întîlnesc pe stradă te privesc în ochi şi nu te salută.
Pentru că experienţa Erasmus nu i-a îmbogăţit cognitiv.
Pentru că unii nu au de dat decît un singur examen.
Pentru că nu m-au invitat la petrecerile lor, dar m-au întrebat de ce nu m-au văzut la nici una.
Pentru că cei puţini care nu au uitat să salute se prefac interesaţi de ce mai faci deşi nici nu îţi mai ţin minte numele (nu că l-ar fi ştiut vreodată).
Pentru că a rămas să vă întîlniţi la o bere şi nu au mai dat nici un semn ori nu ţi-au răspuns la telefon.
Pentru că ei cred că în România nu avem Internet şi poate nici apă de băut.
Pentru că nu i-am văzut pe nici unii îngînduraţi, îngrijoraţi sau nemulţumiţi de ei înşişi.
Pentru că iau viaţa ca pe o glumă bună şi ca pe un banc amuzant.

FINAL.

Panseurile şi surmenajul „laboral”

Etichete

cuvinte, delir, limite, lleida, neputinţă, oboseală, sesiune, surmenaj

De cînd m-a ajuns psihic sesiunea de aici, cu inadecvarea dintre timpul disponibil, sarcinile laborale insuficient de bine definite peratologic şi abilităţile lingvistice proprii, am început să gîndesc scurtciurcuitat, fragmentar, apoftegmatic, ca într-un vis spiralat, împletit cu fir narativ fantastic. Temele mele veşnice de meditaţie s-au potenţat şi s-au răsîncîlcit într-un ghem de oftică căruia  nici cu ghearele mele ascuţite de vrăjitoare nu-i mai vin de hac. Trebuinţa depăşirii limitelor, neputinţa, condiţia umană limitată, lenea ca înscris visceral, nesiguranţa alterităţii, singurătatea ca dimensiune eternă, însingurarea ca iminenţă şi co-prezenţă activă, minciuna existenţială, falsul fiinţial, cogniţia, culpabilitatea, însoţitoarele mele din gînduri, au fost mai încercate ca oricînd în scenarii elucubrante şi apocaliptice, în context de restrişte şi neputinţe lingvistic discursive. Şi pentru că mi s-au uzat capacităţile corelaţionale şi argumentative, citez fără prea multe explicaţii dintr-un text pe care îl am de analizat şi care mi-a însfăşurat firul gîndirii în jurul gîtului individualităţii proprii: „En el Pantheon griego Peithó corresponde al poder de la palabra sobre los otros. Su templo es la Palabra”. Cred că încep să-mi mai revină forţele după acest scurt derapaj logoreic.

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (V)

Etichete

Bologna, cazane, Crăciun, grevă, lleida, proteste, saltele, studenţi, studenţi împotriva procesului Bologna, studii, UdL, vacanţă

Episodul V. A venit vacanţa! Să ne luăm jucăriile şi să plecăm!

Cei vreo zece-cincisprezece prostestatari care au înnoptat vreo două săptămîni dormind pe saltele prin aulele Rectoratului s-au hotărît să-şi ia lucruşoarele şi să se ducă pe la casele lor (fig. 1). Nu de alta, dar vine Crăciunul şi de-acuma chiar se închide  Rectoratul şi nu ar vrea să rămînă prinşi pe-acolo, să nu se bucure de artificii şi de fripurile de la mama de-acasă. Le-a ajuns pesemne cu ideologiile, obiceiurile creştine şi promo-urile de la televizor reclamînd „umanizarea”.  

Retragerea însă nu şi-au făcut-o în linişte şi smerenie, ci „cu surle şi trîmbiţe”, aplaudîndu-se singuri în faţa luminilor camerelor de filmat ale televiziunii locale (fig. 2). Adunaţi în vestibul, însoţiţi de cîţiva suporteri pasivi şi de o „piramidă” de lucruri precum lăzi de fructe, cazane, bicilete şi sticle goale de vin (fig. 3). Şi-au mai citit o dată de pe foaie nemulţumirile şi apoi „au şteres putina” .

Cu alte cuvinte, greva trece, pancartele rămîn (fig. 4). Aşa, ca o bubă care se vindecă şi rămîne coaja. Care după nu foarte multă vreme cade şi ea. De parcă nici n-ar fi fost.

 

Fig. 1. Mergem acasă!

Fig. 2. Vindem ideologii, cerem recunoaştere, dar luptăm împotriva intereselor private şi mercantile!

Fig. 3. Cu căţel şi cu purcel, adunarea!

Fig. 4. „Ne interesează viitorul pentru că este unde (sic!) îmi voi petrece tot restul vieţii mele!”