Apologia somnului bolnăvicios şi-a învierii forţate

Etichete

înviere, catalepsie, ceaţă, delir, singurătate, somn, trezie, veghe

Nu există înviere. Există doar somnul prelungit, extins, tras de păr, pînă la vremea prînzului. Somnul cleios ca un delir, plin de halucinaţii şi gol de vise. Somnul din trezie şi trezia din somn, din care nu poţi să te ridici. Pentru că nu ai pentru ce. Îţi lipseşte motivaţia de-a sări din pat într-o încordare supra-fiinţială şi a-ţi începe ziua. Pentru că oricum ştii că aceasta-ţi va fi fără rod. Pentru că nu există nici o constrîngere imediată, obiectivă care să te determine să te reinstalezi în starea de veghe. Subiectiv, nici nu mai încape discuţie, oricum n-ai nici un rost, nici un morcov existenţial. Te foieşti de pe-o parte pe alta, sperînd să te ia somnul cel greu din nou. Pentru că vrei să uiţi. Pentru că în somn mori pentru cîteva ore. Nu mai ştii de tine şi de ceilalţi, îţi pierzi noţiunea duratei interiore şi exterioare. Te doare capul de prea mult somn, grijile ţi se insinuează insidios ca un gîdilici enervant. Totuşi, refuzi să te întorci la realitate. Continui să te amăgeşti că dormi. Altceva nu ai de făcut. Ba ai avea o sumedenie, dar vrei să fugi de ele. Ba crezi că ai adormit, ba crezi că te-ai trezit. Hei, hotărăşte-te! Da, ştiu că nu poţi. Delirezi, ca un bolnav de tine şi de lume. Vrei cufundarea în uitare, deşi ştii că nu e izbăvitoare, că nu te mîntuieşte de nimic. Şi mai ştii că oricum, acuşi, chiar acuşi şi într-un tîrziu va trebui să te trezeşti, că n-ai de ales. Dar nu, nu va fi o înviere. Te vei trezi cu acea prea bine cunoscută ceaţă pe creier, pe fiinţă şi pe gînduri. Vei sictiri totul în jur, vei dormita abulic pe-un scaun, te vei apuca cu o falsă determinare de cele ce ai de făcut. Vei fi foarte singur. Mai singur ca de obicei, pentru că toţi ceilalţi vor fi prinşi de ceva, de cineva, în ceva. Tu, în schimb, te vei lupta cu somnul pînă cînd nu vei mai putea adormi. După ce-ţi vei fi epuizat aşa lumina unei zile, vei căuta drogul care să te adoarmă la loc. Vei căuta să te oboseşti prin citit, să te narcotizezi cu alcool, să te epuizezi prin plîns. Eşti al dracu’ de singur şi vrei să dormi. Aştepţi să se termine cu toată învierea asta, să revină lumea pe făgaşul ei. Atunci n-o să-ţi mai fie îngăduit să dormi pentru că te vei trezi tras din toate părţile. Preferi să fii al tuturor decît al nimănui. Somnul atunci îţi va fi pansament pentru epuizare. Nu te vei mai simţi şi nu vei mai şti ce-i cu tine. Atunci îţi va fi rău de bine. Nu are rost să-ţi aparţii. Oricum nu ai ce face cu tine decît să te instalezi în catalepsia nonsensului. Învierea ta se produce la comanda celorlalţi. Trebuie să li te arăţi slugarnic de recunoscător şi să le demosntrezi că adevărat ai înviat.

Cum a dat morala colţu’

Etichete

conştiinţă, delir, disperare, eu, moarte, morală, sine, sinucidere

SENZAŢONAL! La 21 de ani, spînzurată de frînghia conştiinţei

În cele din urmă, nemaiputînd îndura ironia sorţii, s-a sinucis….

Morala, o tînără  idealistă, firavă şi  serafică a murit prematur, lent şi dureros, după 21 de ani chinuiţi de pomană într-un univers potrivnic. Medici specialişti care preferă să rămînă sub anonimat au declarat că decesul s-a petrecut din cauze naturale multiple precum ar fi pietre la inimă, ulcer la creier şi sifilis sufletesc. Aceştia apreciază că toate aceste maladii independente s-au coagulat la nivelul existenţial metabolizant şi au degenarat într-un chinuitor cancer fiinţial. Gurile rele (aflate de asemenea sub protecţia anonimatului) susţin că graţioasa şi imateriala zînă, costumată într-o Joana d’Arc, după ce s-a luat în piept cu viaţa în repetate rînduri şi prin varii forme, încercînd fără izbîndă să dreseze realităţile din preajma-i după tiparul ei, s-a sinucis. Prietenii (evident, tot anonimi) spun că decesul s-a datorat pierderii minţilor din pricina unei supradoze de conştientizare. Duşmanii (şi mai anonimi) susţin că moartea a survenit dintr-un exces de laşitate pe fondul unei labilităţi constitutiv-degenerative. Vrăjitoarele din tîrg scuipă-n sîn, spunînd că şi-ar fi vîndut spiritul dracului care i-a slăbit trupul pînă cînd fata s-a pierdut cu totul. Acestea mai suţin, deşi afirmaţiile nu le pot fi verificate, că în locul ei ar fi rămas o piază rea care se strecoară la rîndul ei în inimile oamenilor şi le răpeşte suflul vital, inducîndu-le demenţă şi comportamente sociale deviante, schimbări de personalitate şi intrarea în transe de delir.

Cert este că morala n-a lăsat la neamuri mai mari sau mai mici nici un testament, nici o scrisoare de adio. S-a şters de pe faţa pămîntului ca şi cum n-ar fi fost, lăsînd moştenire doar spaime şi un posibil precedent. Doar îndrăciţii îi mai pot auzi şuieratul, agonizînd din neant, asemeni unui urlet de disperare.

Parabola semănătorului în deşert

Etichete

amăgire, delir, deşert, fiinţă, iluzii, parabolă, semănător, sine

Să semeni flori şi să culegi buruieni. Să semeni iluzii şi să culegi închipuiri. Să semeni adevăr şi să culegi minciună. Să semeni dragoste şi să culegi rebutare. Să semeni prietenie şi să culegi uitare. Să semeni încredere şi să culegi dezamăgire. Să semeni dăruire şi să culegi mizerie. Să semeni admiraţie şi să culegi umilinţă. Să semeni curaj şi să culegi fugă. Să semeni bucurie şi să culegi tristeţe. Să semeni miracol şi să culegi o farsă. Să semeni luciditate şi să culegi demenţă. Să semeni alteritate şi să culegi singurătate. Să semeni fiinţă şi să culegi neant.

***

E vina pămăntului sterp şi a lipsei de ploaie, degeaba a semănat omul şi lacrimi şi vrăji. Sămînţa era bună, n-a avut nici o vină. Doar că nu era bună pentru viaţa asta. Ce să facă omul cu o sămînţă bună cînd pămîntul pe care vrea s-o semene nu-şi are locul pe harta lumii şi nici harta lumii pe pămîntul lui?

Fetişuri aproape livreşti

Etichete

aberaţii livreşti, delir, fantezii, fetişuri, sine

Atunci cînd realitatea fenomenală din proximitatea sinelui se dezvăluie impotentă în termeni de empatie, lipsită de fantezie ideatică şi mai cu seamă frivolă în meandrele ei, semi-intelectualei îi rămîne să se satisfacă ideologic prin închiderea între copertele unor cărţi. Să se dăruiască unor amanţi vechi şi fideli, prea bine cunoscuţi, dar lăsaţi să se prăfuiască într-un raft de inimă. Să se lase captivată de un discurs despre îngeri şi, trasă de firul Ariadnei, să se lase aruncată într-un pat al lui Procust într-o întîie noapte de dragoste. Să fie trecută de pragul uşii interzise, ca o Margaretă care şi-a vîndut sufletul Diavolului de dragul Maestrului ei. Să palpite sub încordarea tribulaţiilor unui Raskolnikov care să strivească viermii umani şi, înnebunind, să se piardă cu ea, în incest, într-un veac de singurătate. Să se simtă o pianistă care face felaţii cu lăcomia unui om cu o singură aripă. Cu naivitatea unei fete cu cercel de perlă şi dintr-o sete de dragoste să descrie prin convulsii biografia foamei. În ordinea cuvintelor să se lase pătrunsă  şi spintecată în burtă de cuţitul lucrurilor cu adevărat importante, ca un Iona la sfîrşitul unui solilocviu demenţial. Să-şi piardă răsuflarea la atingerea culmilor disperării gîndindu-se că este, totuşi, un om norocos. Ca, pe urmă, dintr-o critică a raţiunii pure asupra sentimentului de frumos şi sublim să-şi dea seama că deşertul e pentru totdeauna şi că fanteziile sînt doar nişte exuvii. Să adoarmă apoi cu neajunsul de a se fi născut.

Căcatul şi trandafirul

Etichete

Androgin, antagonism, bine, compromis, căcat, delir, dihotomie, existenţă, frumos, jeg, mizerie, pachet, pervertire, rău, sine

Miracolul vine la pachet cu jegul. Bucuria vine la pachet cu amărăciunea. Soarele vine la pachet cu norul. Frumosul vine la pachet cu urîtul. Înaltul vine la pachet cu precarul. Alteritatea vine la pachet cu singurătatea. Ori le primeşti pe amîndouă, ori rămîi cu nimic. Măsura în care se „echilibrează” şi se justifică cele două dimensiuni antagonice este, în esenţă, o necunoscută. Uneori proporţia însăşi este o farsă sau o minune. Certitudinea este însă doar dihotomia între polul sud şi polul nord, între Paradis şi Infern, între minunat şi grotesc, între prăbuşire şi jubilaţie. Nu există răul pur sau binele pur. Tot ce este e căldicel şi perfect compromis în structura sa constitutivă. E un Adrogin infect de bine închegat şi indestructibil. Inepurabil. Care se livrează individului într-o formă neproteică. Cu toate formulele vrăjitoreşti, cu tot cu mîna lui Dumnezeu sau coada Dracului, amestecul nu-şi capătă eterogenitatea. Jegul şi curăţia nu se separă precum apa şi uleiul. Moleculele de mizerii se împreunează gregar şi pasional cu moleculele de miracol într-o formă de adulter impardonabil.nabil.

Poate fi rebutat pachetul de „daruri” al existenţei din perspectiva unei moralităţi intrinseci şi a unei consecvenţe cu un ideal abstract? Poţi fi numai al frumosului fără să-ţi înmoi fibrele sufletului şi în noroi? Dacă ştii că nu, şi nu poţi accepta, ai putea face o alegere legitimă şi lipsită de regrete iminente între compromis şi neant? Sau, ai putea stabili limitele compromisului în cazul în care sonoritatea neantului îţi sună prea lugubru? Oare, de la un un anumit punct încolo, odată lansaţi pe teritoriul compromisului, limitele nu se deplasează de la sine spre un mai mult care perverteşte fiinţa ineluctabil? Floarea de vişin a conştiinţei care tronează peste căcatul de-a fi, poate oare parfuma realitatea sau e pur şi simplu o decoraţiune de prost gust?

Se caută morcov pentru mortul viu

Etichete

delir, eu, instinct de supravieţuire, lehamite, moarte, morcov existenţial, sine, tristeţe

Grea şi densă ca o ceaţă în care nu se mai poate înfige nici un cuţit al speranţei, substanţa lehamitei îneacă fiinţa în abulie. Într-o depresie pasivă, în care voinţa este abolită, reflexele blocate şi sinapsele compromise, individul se abandonează letargiei. Fiinţa se transformă într-o fantomă, care pluteşte printre realităţile evenimenţiale, peste înfruntările umane şi meandrele concretului. E o formă de capitulare în faţa infinitului rău al existenţei care a prins sinele în capcana derizoriului şi l-a anihilat prin patibularea iluziilor. E ca şi cum n-ar mai fi. Nu mai simte nici furie, nu mai este cuprins de nici o înverşunare. S-a abandonat tristeţii lungi şi amare, plutind în afara gravitaţiei şi, cumva, paradoxal, în virtutea ei. Nici durerea n-o mai simte ascuţit, ci ca pe o piatră pe suflet.  Ca şi cum toate mizeriile i s-ar fi adunat de printre viscere şi i s-au depus la inimă. E ca şi cum ar dormi, prins într-un coşmar în care visul îi e halucinaţie. Totuşi simţurile îi sînt treze: înregistrează, dar nu au şi putere de procesare. Eul e mîncat pe dinăuntru. E ciung. E sterp şi impotent. Paraliticului îi rămîn doar ochii conştiinţei mobili. Nu se poate ridica din patul mortificării unde s-a întins pe spate, cu privirea ţintind tavanul care-i reflectă golul din el. A orbit peste noapte, vede lumea într-un alb total, ca într-o lumină orbitoare. Nu mai are nimic, nu mai este nimic. E ca şi cum ar fi dispărut, şi-ar fi ieşit din sine, şi-ar fi desprins fiinţa de trupul unde şi-a abandonat ca cerber care nu mai are ce veghea, conştiinţa de sine.  Cu interioritatea devorată, secătuit de substanţă vitală, îşi scoate ultimul fir de viaţă de care se mai ţine, la mezat. Se vinde cui îi oferă primul un morcov existenţial viabil. Ar vrea ca prin firul pe care îl întinde, să fie scos din groapă. Mortului viu ceea ce îi mai comandă e doar instinctul pervers de supravieţuire care tînjeşte după miracol.

Apocalipsa se îmbracă de la Prada

Etichete

apocalipsa, delir, devorare, farsă, hiene, sînge, sine, tragic

„Şi-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană”. (M. Sorescu, Iona)

Apocalipsa nu vine niciodată cînd trebuie. Vine ori mult prea devreme, ori cînd deja e prea tîrziu. Oricum, nu vine cum trebuie. Vine tiptil şi insidios ca o hienă care adulmecă mirosul de sînge. Deh, atunci cînd ar trebui să vină ca o panteră neagră care sare direct la beregata palpitîndă. Vine ca o furtună intempestivă care răstoarnă castele de iluzii, apleacă zgîrie norii de gînduri măreţe, îndoaie acoperişurile sufletului şi scoate din ţiţîni porţile raţiunii. Na, atunci cînd ar trebui să vină pe nesimţite, în somn, răpind doar suflul.  

Apocalipsa are cruzimea de-a nu lua. De-a nu lua cu totul. Ea doar secătuieşte, absoarbe substanţa vitală ca o lipitoare şi injectează veninul ca un şarpe. Apocalipsa e perversă. E şi nu e. Crezi c-a venit cînd ea nici n-are de gînd. Îţi poţi închipui că a plecat cînd ea de-abia s-a culcuşit printre artere, vene şi capilare. Apocalipsa manîncă globule albe şi ronţăie globule roşii. Lasă fiinţa translucidă şi inconsistentă ca o meduză. Apoi rîde hidos şi strîmb. Şi tare. Sau plînge prea încet. Sau cu sughiţuri. În nici un fel nu-i bine.

Apocalipsa bate la uşă. Dar, nu întotdeauna. Uneori dă buzna. Te găseşte cu gîndurile în vine şi sentimentele aruncate pe sofa. Nu se jenează. Nu-şi cere scuze. Doar îţi ia în derîdere goliciunea. Eşti penibil! Apocalipsa e o mîrlancă. E mizerabilă, e odioasă, dar poartă fustă mini şi se fardează şic. Mulţumeşte-i că te-a remarcat, măcar pentru a te umili. Pentru a-ţi arăta că n-are timp şi ochi pentru tine.

Apocalipsa e gurmandă. Îi place carnea fragedă de năzuinţe, însiropată în promisiuni şi coaptă în străduinţe. Apocalipsa degustă, pînă să devoreze. Devorarea e intrinsecă. Parţială însă, nu totală. Mai lasă acolo o bucată de inimă prea crudă sau prea uscată.

Apocalipsa e o farsă. E mirajul dintîi şi păcăleala de pe urmă. Apocalipsa e tragică. Ea nu există decît în mintea noastră. Atunci cînd vrem, de fapt, să ne salvăm.

Rîsul

Etichete

anesteziere, delir, rîs, singurătate

Abandonul în rîs. Rîsul strident, copleşitor, anesteziant. Rîsul ca drog. Rîsul ca mască. Rîsul ca bucurie de a te fi uitat. Rîsul ca jubilaţie de a te fi pierdut. În clipă. În context. În altul. În alţii. În celălalt. Rîsul ca joc. Rîsul ca şah. Rîsul ca sport extrem. Rîsul ca săritură în gol. Din plin în gol. Sau din gol în gol. Rîsul ca plîns. Rîsul ca un rîs al rîsului. Rîsul de rîsul rîsului.

Pe valul „oceanului roşu”

Etichete

atitudine, „blue ocean”, „red ocean”, înverşunare, delir, luptă, managmentul existenţei, strategii

Strategii pentru managamentul dur al existenţei

#1. Să te iei la trîntă cu cei mai puternici, cu cei mai versaţi, cu cei mai răi. Să-ţi încordezi resorturile existenţiale ca luptătorii de wrestling pachetele de muşchi. Să te iei la bătaie cu viaţa pe care ţi-au desenat-o strîmb, hidos, tern şi tremurat alţii. Să treci de barierele cele mai rigide, să sari calul şi gardurile cele mai înalte. Să-ţi construieşti tu împrejmuirea şi să-ţi stabileşti tu însuţi vecinăţile. Să-ţi colorezi fondul intim străin în nuanţele preferate, cît de apăsat, cît de constrastant sau cît de pastel preferi.

#2. Să te aşezi ţanţoş în centrul existenţei şi nu la periferia ei. Să fii actor exhibiţionst şi nu privitor timorat. Să transformi „posibilul posibil” în semnificant operativ şi „posibilul imposibil” în morcov existenţial. Să arunci cu anateme ca un ţintaş profesionist, să-ţi verşi oprobriul pe buza ironiei pînă la înecul furiei proprii şi distilarea puterii celorlalţi.  

#3. La taraba vieţii să ieşi la vînzare cu cele mai de seamă produse. Să fii fără cusur şi să te-arăţi fără milă. Să dai din coate şi să ridici din umeri. Să te uiţi trufaş, cu vulturul în privire, alungîndu-ţi cu gheara de la mîna stîngă praful din ochi şi să-ţi scoţi fără milă ghimpele din inimă. Să domini şi să te domini pînă cînd cuţitul împlîntat în propria fiinţă se va ascuţi îndeajuns. Umilirea să fie o condiţie impusă celorlaţi, fără stropul sălciu al mustrărilor de conştiinţă. Să fii convins că te vei fi curăţat de orice urmă de diletantism în apa călîie a „oceanului albastru”.

#4. Să nu cazi vreodată în genunchi, niciodată pe brînci şi sub nici o formă să nu te culci pe o ureche. Să nu năzuieşti la odihnă, să nu-ţi momeşti conştiinţa cu platitudinea anesteziantă a somnului voinţei, cazînd în patima abuliei. Să nu-ţi apleci spatele a povară, dezvoltînd ghebul oboselii existenţiale. Să fii treaz în clipele cînd gîndul îţi va biciui pleoapa şi alcoolul îţi va gîdila sîngele.

#5. Să vorbeşti cînd ceilalţi te roagă să taci,  zvîcnind cuvîntul din toate articulaţiile, cabrînd ideea pe tiparul intenţiei şi cu scopul unic-precis al decretării şah-matului. Să fii neruşinat de mîndru şi de sigur pe tine. 

#6. Să trăieşti deşertul, tocmai pe creasta valului. Fără posibilitate de revocare şi de întoarcere la ţărm.

Renunţarea la bucurie

Etichete

afect, bucurie, delir, laşitate, minciună, nefericire, renunţare, sine, singurătate, traficare

Încercînd să eludăm acele elemente care ne fac rău, rănindu-ne în anima aşteptărilor, ajungem la sincopă afectivă, la neputinţă sufletească. Impunîndu-ne o răceală raţional justificabilă  faţă de anumite contexte, faţă de anumiţi oameni şi în anumite clipe, ne transformăm în nişte monştri de gheaţă, care şi-au pus iluziile la criogenat. Înrăiţi în falsa convingere că putem să ne impunem să nu simţim ceva anume, ne îndepărtăm de un rost esenţial al existenţei care se justifică numai pe filieră  emoţională.  Atunci, „maturitatea” de a alege să „nu pui la suflet” e însăşi negaţia sinelui în raport cu el însuşi, fuga faţă de asumarea unui supliciu care e perfect legitimat şi trebuie asumat în ordine constructiv-fiinţială. Orice „ar putea fi” îşi pierde atunci posibilitatea de a mai exista, din anxietate şi din neasumare. Negînd că îţi pasă, îmbălsămînd durerea în consolări precare şi mumificînd-o în uitare devii cu premeditare propriul criminal.

Optăm mai cu seamă pentru irosirea în contexte pragmatice decît pentru arderea în conjuncturi vii, în care trebuie să depunem mărturie în faţa noastră înşine cu un maximum de sinceritate. Ne ascundem prin mecanisme futile şi evadăm prin portiţe inventate în lumi în care să ne ocupăm timpul, dar nu şi durata. Sufletul îl lăsăm în uşă, spunîndu-i „nu se poate”. Afectele care s-au diluat nu le rebutăm în totalitate, le abandonăm, lăsîndu-le într-un soi de stand by. Ne minţim voluntar şi conştient, invocînd o morală exterioară care ne eliberează de culpabilitatea de a trişa şi de a măslui propriul adevăr. Acest soi de perversitate maximă, această trucare a identităţii noastre sufleteşti ne face mai goi şi mai laşi. Şi ne semnează, fără posibilitate de revocare, condamnarea la nefericire pe viaţă.