Trăiesc în lume şi asta mă distruge tot timpul

Etichete

ameninţare, antipatie, brutaliatte, ceilalţi, comparaţie, dispreţ, distrugere, frustrare, furie, gelozie, invidie, iubire, lume, nemulţumire, răzbunare, sens, sine, teatru, transformare, ură

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Hazardul unei pietre

Etichete

alteritate, apă, cascadă, clocot, cădere, destin, furie, hazard, modelare, măcinare, pasiuni, piatră, singurătate, tărie, vitalitate, vocaţie, zbucium

Aflat fiind în faţa unei cascade nu mai vrei să sfărîmi pietre. Vrei doar să te laşi sfărîmat precum pietrele. Învins, nu mai vrei să te răzbuni. Înşelat, nu mai vrei să trădezi. Abuzat, nu mai vrei să agresezi. Folosit, nu mai vrei să profiţi. Nu mai vrei să întorci nici un curs al lucrurilor. Nu mai vrei să fii zbuciumul, furia, disperarea sau ura care să se avînte în bulboane şi să taie cu spume din carnea tare a pasiunilor care te-au măcinat. Vrei doar să te laşi din nou măcinat de ele, ca de o îmbrăţişare de dorul căreia te sfărîmi. Tu, cel lipsit de viaţă vrei să fii din nou izbit în inimă de o vitalitate neiertătoare, dură, acaparatoare. Vrei să intri din nou în tăria instrinsecă a destinului tău de piatră şi vrei să fii victima căderii neostenite de apă. Să te laşi cuprins, siluit, răpus, agresat iar şi iar, fără oprire, fără posibilitate de evadare sau de rispostă. Fără să te gîndeşti că hazardul tău e injust, fără să deplîngi precum o prostituată cu vocaţie trecerea celorlalţi prin tine. Vrei să simţi atingerea neîntrerupt de dureroasă a apei, fiindcă ţie destinată nu ţi-e tăria singurăţii, ci cea a alterităţii maladive, reci, indiferente, trecătoare. Clocotul ritmic al loviturilor primite vrei să-ţi fie dovadă de însemnătate pe lume şi să-ţi ţină loc de fericire. Vrei să nu exişti degeaba, în uscăciunea săracă a griului care ţi-e propriu. Vrei să fii modelat fără milă, ca nu rămîi la fel de tern ca pietrele celelalte, aflate la o distanţă considerabilă de locul unde se prăvăleşte nemiloasă apa. Nu vrei să te gîndeşti departe, la cum o să ajungi: ascuţit, rotunjit, rupt în bucăţi sau descărnat de la locul lui şi purtat spre ape prea murdare ori prea tulburi. Vrei doar izbitura, pentru că aşa eşti sigur că ai să străluceşti, o vreme. Pentru că doar datorită apei care se năpusteşte asupra ta, cu toată lipsa ei de îngăduinţă, culorile fiinţei tale de piatră prind viaţă în lumina soarelui.

***

Aflat în faţa unei cascade îţi dai seama că nu vei fi niciodată precum apa. Nu-ţi rămîne atunci, decît să devii precum piatra. Pentru ca, totuşi, să fii.

Însă nu poţi rămîne pentru totdeauna în faţa unei cascade.

Plasele omului-mască

Etichete

altericid, ascundere, furie, Iona, lume, mască, nemulţumire, om, orgoliu, plase, singurătate, trsiteţe

Sînt oameni cărora le repugnă laudele şi nu ştiu cum să primească un compliment. Ei sînt oamenii care se maschează nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a se ascunde mai bine. Acei oameni preferă rolurile sociale de după cortine, alegînd existenţial tristeţea culisei şi nu fremătul scenei. Sînt cei care-i pîndesc şi-i aşteaptă dindărătul măştii pe cei care le-ar putea vedea faţa.  Deşi lor le este ruşine cu ea, şi teamă, şi nu ştiu cum să şi-o mai oculteze.

Ei sînt orgolioşii. Oamenii mîndri şi pretenţioşi, care îşi selectează vecinătăţile pînă la însingurare. Lor nimic nu le place şi nimic nu le convine, şi ar arunca anatema furiei lor peste lume, pînă ce ar plesni şi-ar ieşi viermii din ea într-o ploaie de dezgust. Ei sînt fraţi de cruce cu sictirul şi cu lehamitea. Mizantropi şi sinucigaşi în acelaşi timp, s-ar distruge şi pe ei odată cu toţi ceilalţi. Aceşti insenisbili se recomandă a fi autofili.

În realitate însă, aceştia nu sînt decît nişte autofobi, care se tem de ei înşişi şi de aceea îi resping pe ceilalţi. Îi resping mai cu seamă pe cei pe care îi iubesc şi de cei de care ar avea nevoie să le fie alături. Legea lor e fuga cu masca pe faţă de cei care le cunosc chipul. Le repugnă lucrurile simple pentru că le sînt inaccesibile. Precaritatea o resimt ca reprobabilă pentru că nu i-au cunoscut mrejele şi potenţialul facil fascinatoriu. Îşi fac un blazon din faptul că sînt diferiţi, dar tînjesc după similitudinea cu ceilalţi care i-ar aşeza lîngă şi nu faţă în faţă cu cei în preajma cărora, conjunctural, se află. Se prefac nepăsători cînd suferă nespus, se dau puternici cînd se simt complexaţi şi se apreciază ca fiind învinşi. Şi atunci, ca nişte cavaleri ai adevărului, şi-ar înfige pumnalul în inimă într-un gest demonstrativ, însă, mediocri cum sînt, nu ajung decît pînă la nivelul ideatic al actului şi nu la realizarea sa.

Ei sînt cei care cîndva umblau cu sensibilitatea la vedere, pînă cînd şi-au dat seama că nu pot rezista în societate în pielea goală, înveliţi doar cu iluzii. Aşa că şi-au înfăşurat corpul într-un palimpsest de plase, pînă cînd accesul la ei şi la interioritatea lor nu se mai putea face prin nici un soi de undiţă. Şi-au ţesut burta de peşte, care nu mai putea fi spintectată nici măcar de ei înşişi, ca să se lamenteze spunînd „Iona sînt eu”. Şi-aşa s-au condamnat la moarte. Prin altericid.