Viaţa în jurul catedrei (III)

Etichete

alteritate, alţii, audienţă privată, însoţire, întîlniri providenţiale, întru, ceilalţi, cunoaştere, informaţii, libertate, memorie, motivaţie, salvare, scenariu paideic, semnificativ, sine, vocaţie, voinţă

Scenariu paideic pentru o sintaxă afectivă a cunoaşterii

Pentru mine cunoaşterea nu ar fi existat fără anumiţi oameni. Sînt convinsă că aş fi rămas în ignoranţă în lipsa unor întîlniri providenţiale care să mă prindă într-un scenariu paideic. Fără limbajul afectiv din preajmă care mi-a ordonat priorităţile nu mi-aş fi descoperit vreo propensiune latentă şi nu mi-aş fi probat nici o potenţialitate. Nu, nu cred că am vocaţia cunoaşterii în sine, ci prin alţii. Nicicînd nu m-aş apuca de una singură de „cercetat” şi de scormonit prin problematicile lumii, strict pentru mine. Dacă „miza” cunoaşterii nu prespune împărtăşirea întru o alteritate, atunci ea nu-mi devine morcov. Nemotivate afectiv, resursele mele cognitive nu se activează în nici un fel. Nici memoria în sine nu are o mecanică prea bună, aşa că nu mă ajută să stochez date şi nici procesorul motivaţional nu merge nealimentat pentru a procesa informaţiile de capul lui şi de unul singur. Aşadar, pentru mine cunoaşterea nu e nicidecum o stare la rece, ci un proces la cald. În lipsa oamenilor care să mă captiveze cu sistemul lor de-a gîndi şi cu modul lor de-a fi îmi petrec zilele într-un gol de fiinţă în care nu-mi arde de nimic (v-am mai spus că funcţionez pe principiul lui întru). Sarcinile-de-îndeplinit devin o povară fără de semăn în lipsa unui cineva la care să le raportez şi cui să-i dedic rodul muncii mele. Nu mă refer aici la destinatarul de drept al unor sarcini de lucru care presupun un demers de cunoaştere, ci la acei indivizi semnificativi care îmi reprezintă audienţa privată şi care prin faptul că sînt îmi dau încredere şi putere să fiu (da, ei sînt acei oameni perfecţi de care vă spuneam şi care mă salvează de mine). Însoţită de o prezenţă imaginară care-mi suflă în pînzele voinţei sînt mereu liberă să călătoresc prin orice domenii şi să trăiesc bucuria îmbogăţirii cu fel de fel de informaţii. Neînsoţită, sînt ca o navă părăsită care pluteşte, fără rost, în derivă, aşteptînd scufundarea iminentă în sine şi-n marea de informaţii care nu-şi dezvăluie pentru mine sensul.

Nu spun, am avut momente de teribilism în care mi-am strigat independenţa şi lipsa nevoii de cei semnificativi mie. Orgolii infantile care s-au spulberat cu fiecare probare a neputinţei de a fi doar pentru sine, chiar şi în cunoaştere. Ştiu că fără o sintaxă afectivă adecvată cunoaşterea nu reprezintă pentru mine decît un şir de date imposibil de metabolizat. În aceste condiţii, rămîn un organism subnutrit care deşi are posibilităţi infinite de a se alimenta, nu are şi forţa necesară. Cunoaşterea prin alţii mi-e ca un cordon ombilical care mă leagă de lume indirect, printr-o conexiune intermediară. Altfel, încetez să mai fiu cineva.  Şi realitatea asta mi-e cea mai de preţ cunoaştere.

Rătăcirea lui Drumeş

Etichete

ascendent, încredere, însoţire, întru, destin, devenire, dragoste, drum, exigenţă, fiinţă, inimă, maestru, mînă, poartă, părinte, părăsire, revoltă, sine, uşă

Drumeş nu a fost dintotdeauna copilul străzii. A avut locul lui privilegiat în casa inimii cuiva. Aşa a crescut frumos, rafinat, mîndru, aproape puternic, cît timp a stat neclintit sub ascultarea unui părinte corect, aspru, pretensiv. Sub ascendentul protector, aproape suficient, a fost cel mai obedient, temerar doar atît cît să împlinească exigenţele şi temător cît să nu dezamăgească vreodată. Devenirea lui a avut naturaleţea unui firesc subînţeles, urmînd asumat şi antent contururile unui model pe care şi l-a reprezentat ca incontestabil şi inextricabil. Graţia i-a fost a încrederii nemăsurate în maestru, lumina din fiinţă a dragostei şi-a respectului infinite pentru acesta. De aceea, odată cu fiecare piedică mai consistentă, tensiunea periculoasă a eforturilor supra-fiinţiale s-a absorbit de la sine în sine, ca orice vas de sînge spart la organismele tinere. Eşecurile cînd i s-au întîmplat, i-au fost dureroase, dar pasagere, datorită încrederii în menirea sub care se afla şi siguranţei lui întru. Mustrările din partea maestrului le-a primit de fiecare dată cu ochii smeriţi, cu sufletul penitent, ca pe un impuls pentru mobilizarea voinţei. Trăia o fericire autentică, extatică, înţesată de provocări, de jocuri încrucişate şi de garanţii empatice.

Pînă, cînd, într-o zi, Drumeş s-a trezit părăsit. Lăsat în drum, abandonat fiinţial, dezorientat existenţial. Degeaba a aşteptat el cît a aşteptat în faţa unei uşi care, în loc să se deschidă, se îmbogăţea în fiecare zi cu un lacăt în plus. Drumeş n-a înţeles. A strigat, a izbit în gratii, s-a izbit de gratii, a urlat, a plîns, urcînd virulent şi furios pînă pe culmile disperării. Apoi a pornit-o la drum fără direcţie, fără convingeri, total abulic, dar furios, hotărît să se răzbune. Nu vroia să ajungă nicăieri, de asta a făcut popasurile cele mai nepotrivite. A bătut la uşi întîmplătoare şi a acceptat îmbrăţişări străine, consolări ieftine şi false. Dintr-un individ mîndru şi pretenţios, s-a transformat într-un boschetar dement, flegmatic. Îşi ura destinul, se ura pe sine şi încerca să uite că nu are nici un chip, nici o identitate. Dar amintirile îl cotropeau, dorinţele îl acaparau intempestiv şi atunci îşi îngropa hulpav ura în alcool, pînă la hohot. Se distrugea sistematic, vindicativ, din neputinţă. Singurătatea îi era briceag cu care îşi ciopîrţea zilnic carnea fiinţei. Nu-şi mai dorea nimic, nu-i trebuia cu adevărat nimeni, deşi era disperat de a se încojura din oameni, încercînd să-şi astupe golul esenţial din inimă. Nu reuşea niciodată nici măcar vreo consolare, se umplea doar de scîrbă. O scîrbă densă, de alţii şi de sine, corespondentul unei nefericiri absolute.

Drumeş nu vroia decît să ajungă acasă şi să găsească poarta deschisă. Drumeş era un copil care vroia ca drumul să îl ducă înapoi de unde l-a luat, ca de acolo înainte să-şi înceapă drumul. Drumeş nu era în stare să-şi poarte singur de grijă. Era un copil mare, uşor răzgîiat şi cu un orgoliu bizar, care avea nevoie să fie dus de mînă, însoţit mereu, aşa cum avea nevoie de aer ca să respire. Nu era îndeajuns de matur să fie el cel care să deschidă lacătul şi să-şi dea seama că dincolo de uşa care îi apărea acum interzisă se găsea tot un copil.

Criza lui „întru”

Etichete

a fi, alteritate, amor propriu, ascendent, autofilie, întru, creşte, criză existenţială, devenire, fericire, fiinţă, oameni, prin tine însuţi, sine

Întotdeauna pentru mine expresia „prin tine însuţi” a fost una lipsită de caracter şi de spirit. Principiul autofiliei cu toate derivatele lui funcţionale prefixate suficient cu „auto” (cum ar fi autotdidactica) m-a făcut să ridic a îndoială de fond sprînceana. Nu trebuie neapărat să fii alergic la formula amorului propriu ca să remarci în preajma ta oameni infinit mai înzestraţi şi mai reliefaţi decît tine. Cum să nu-i iei pe cei mai interesanţi dintre ei, fascinanţi deopotrivă prin caracterul lui aici (cum se înfăţişează ei lumii) cît şi prin cel al lui dincolo (ce sînt pe dinlăuntru şi dincoace de cum se prezintă social), ca modele ori ca repere? De atins, de depăşit, ori de contrazis. Nu vorbesc aici de încurajarea unui mimetism precar, ci de ceea ce mi se pare obligatoriu pentru orice individ care cosideră că formarea lui nu s-a încheiat, şi anume, lărgirea eului către sine – către un sine extins, mai plin, în vederea devenirii asimptotice către un deplin.

A te raporta la alţii – la unii anume, aleşi pe sprînceană – înseamnă a fiinţa întru: întru cineva (adică a practica o formă de alteritate) şi întru tine (a deveni mai mult decît eşti şi decît crezi că ai putea fi). Am avut norocul de a-l găsi pe întru şi de a mă bucura de el în cîteva întruchipări şi formule esenţiale, recunoscînd cu sete ascendentul care mă umplea de un sine mai înalt, mai rafinat, mai proeminent, mai deosebit, mai puternic. Un soi de minunată depedendenţă de-o creştere ce se petrecea tăcut, firesc, cu mare emoţie şi mai cu seamă c-o mare fericire de-a fi. I-am numit pe cei întru care am simţit că devin, mentori sau maeştri, dezvoltînd un cult pentru această funcţie ca pentru nimic altceva pe lume. Ipostaza de discipol sau de învăţăcel al cuiva mi-a fost trambulină existenţială care m-a făcut să ard stări, complexe şi etape.

De aceea, pentru mine, cea mai acută criză existenţială la care poate fi supusă o fiinţă în formare este cea a lui întru. Să nu mai găseşti ascendentul, să nu mai afli spre ce să te înalţi şi să rămîi suspendat, adică prin tine însuţi. Resimt nesănătos, de-a dreptul maladiv, autofilia conjuncturală datorată pierderii unei fiinţări întru. Mă simt redusă la un sine forţat să se plieze în el însuşi pînă la chircire şi uscare. Buretele fiinţei care odată se umplea cu sete, se usucă şi nu mai primeşte să se umple de nimic fiindcă nu mai are ce absorbi. E clipa cînd, lăsat de izbelişte, nu doar stagnezi, ci retrogradezi, te întorci la un sine dinapoi, fiindcă nimeni şi nimic nu-ţi mai alimentează devenirea. De ce intră întru în criză? De obicei pentru că ascendentul nu mai funcţioneză sau este vectorizat într-o direcţie pe care nu mai simţi ca ar fi constructiv pentru sinele tău să o urmezi.

Nu ştiu cum s-ar putea opera o ieşire din criza lui întru. Oricum, sigur nu prin tine însuţi sau prin dezvoltarea unei caricaturale şi artificiale forme de amor propriu.

Terapie de re-creaţie (III)

Etichete

în, întru, Barcelona, călătorie, din, lleida, mare, re-creaţie, re-găsire, sine, spre

Călătoria

„Noi nu sîntem noi; trăim în elemente. Trăim în elementul prieteniei, în elementul profesiunii, în al unei limbi, al unei culturi, al unei epoci. Nimic nu este ceea ce este; e altceva, legea noastră. Dar omul poate preface elementul din mediul exterior în mediu interior”.

Dacă închiderea nu se mai deschidea, se ferecase în ea însăşi ca melcul în spriralele cochiliei, am hotărît să probez deschiderea, forţînd-o. Aşa că, mi-am aşezat poşeta pe umăr şi am plecat, lăsînd ezitările în faţa gării Lleida-Pirineus. Am mers cu spatele. Hermeneutic: nu am plecat în, am plecat din. Destinaţia avea nume numai pe hartă: Barcelona-Sants. Avea însă înfăţişare: val, nisip, tăcere, soare.

Detrás de la ventana

Peste cîmpurile din afara Lleidei a plouat cu soare care a ruginit pe frunzele coapcilor în formă de bănuţi de aur ţigăneşti. Cînd văd Seu Vella depărtîndu-se, biciuită de macarale şi de ruine „picatate” cu graffity, ceva începe să-mi tremure în ochi. Mă abţin, totuşi. Nu, cartea din poale nu-mi serveşte la nimic. Tîmpla îmi stă lipită de geam. Trenul ăsta merge prea repede, îmi spun. Am timp doar să înghit, să mă umplu, nu să şi diger. Sînt bulimică şi mă inund cu starea care mi se livrează, aşa cum învăluie soarele totul în cale: solul roşu, arid şi sfărîmicios, cîmpurile cultivate cu arbuşti pitici, dealurile înălţate parcă din spumă de mare împietrtită, castelele uitate dintr-o altă epocă în mijlocul manifestării timide a agriculturii. În realitate, peisajul e urît, contradictoriu şi sterp. Pe geam scrie „Ventana de emergencia”. Pentru mine e semnul deschiderii. „Dacă nu există ferestre, ele trebuiesc inventate”. Mi-e bine.

Al rededor de la gente

Toţi oamenii merg mai repede ca mine. Aleargă. În ciuda mobilităţii fizice, eu stau şi lumea se mişcă în jurul meu. Senzaţie de privilegiată. Barcelona s-a gătit special pentru mine, într-o zi de sîmbătă, cu multă lumină şi cu posibilul care rezidă în necunoscut. Mă aşteaptă cu fremăt, cu vîjîit de metrouri, cu priviri de oameni care poposesc în întîlnirea privirilor, nu prea mult, ca să nu-şi lase amprenta trecerii fugare. Am întîrziat cu trei luni, ar fi trebuit să vin mai din timp. Dar nu m-a prins din vreme, în condiţia în care trebuie să mă instalez pentru a putea călători. Singură fiind, alteriatate e din belşug, mai ales în gîndurile pentru care nu-mi trebuie poşetă. Totuşi, cum de nu m-am prins mai din vreme? Bucuria are cîntec, mă prind în muzica oraşului, cu sunet de alămuri şi cu vuietul străzii. „Hei guapa!” nu mi se mai pare aşa vulgar, nu mai fug. Doar trec mai departe. Nici asupra bărbatului de 50 de ani cu trăsături serioase şi barbă albă care merge pe bicicletă în pielea goală nu poposesc prea mult cu privirea. Doar zîmbesc şi continuu să merg. Grăbit, să ajung la mare. Portul îl amîn. „La mare” e o obsesie spre care grăbesc pasul. Labirintul barcelonez se rezolvă după indicatoare. Ajung prea repede. N-am apucat să mă pregătesc, dar mi-e bine.

Delante del mar

Marea mă primeşte ireal de albastră şi mă momeşte cu efemeritatea spumei care rămîne leneşă pe nisip după ce s-a agitat în valuri mîndre, sub razele prea calde de soare. O să mă îmbăt. 15 noiembrie pe plaja Sant Sebastià se simte asemenea unui 1 mai la Costineşti, lipsit însă de indiscreţia şi opulenţa discotecilor, a micilor, a fumului şi a zgomotului. Lumea s-a aruncat pe nisip, într-o infinitate de curmezişuri, narcotizată de soare. M-am cocoţat pe o stîncă şi am început să beau. Val după val, cu ridicări în trombă, cu arcuiri, apoi cu prăbuşiri în învîrtiri şi acumulări. După fiecare „înghiţitură”, rămîne senzaţia spumei, clipocind puţin asemenea unui jăratic, mai apoi stingîndu-se ca şi cum n-ar fi fost. Berea-mi lipsea din mînă, dar mă simţeam ca şi cum ar fi fost. Mă uitam la mare, dar nu mă reflecta pe mine, nici nisipul, necrezut de fin pe alocuri, şi nici măcar soarele. Reflecta lumina, în spectrul ei infinit coloristic. Valurile se înalţau după carcuirea curcubeielor. Faţa în faţa cu ea simţeam că mă cheamă să alunec de pe stîncă şi să mă izbesc odată cu ea de ţărm. Ţigara se fuma singură, în mîna stîngă, nu mai putea să absorb decît aburul pe care îl făceam la ţărm lumina de apus. „Nebuni” încă mai încercau să facă surfing, dar valul se înalţa prea puţin, mereu mai sus decît ei. Soarele fugea, aşa că am fugit şi eu la o teresă de pe plajă. Un pahar de bere şi o scrumieră m-au costat trei euro. Lumea cealaltă servea festinul de fiecare zi. Am ignorat privirile şi gestualitatea care mă indicau pe mine, eu mă săturasem cu o „bara de pa” pe care o luasem din Lleida. M-am întors pe nisip, pe acelaşi drum, nu şi pe aceiaşi paşi. Nu i-am mai găsit, decît sparţi în scoici colorate. Mi-e bine.

Hacia el puerto

Imaginea şalupelor de lux, legănate de vînt, care agaţă soarele în pînze şi catarge la ceas de apus, mă înţeapă cu emoţia aerului care se lasă din ce în ce mai greu şi mai rece. Într-o zi de sîmbătă zona portului din Barcelona vuieşte de manifestări ale comerţului şi ale promenadei. Privesc la fiecare: comercianţi emigranţi cu lucruşoare fel de fel, „hacidos a mano”. Nu mă pot abţine de la a-mi desfăta dimensiunea estetică. Mi-am cumpărat măşti: de pus pe perete şi de pus la gît. Mi-au mai rămas însă bani şi de o bere, cam prea rece, dar care m-a ajutat să termin pachetul de ţigări şi să primesc printre neliniştile mele amorţite şi larma lumii, fără dezgust. Surprinzător, nu-mi detectez nici un fior de mizantropie, oameni mi se par frumoşi, legănaţi în armonia sinelui, şezînd la o masă şi luîndu-şi doza cotidiană de bine, cu vin scump şi meniuri pretenţioase, ori însoţinu-se de mînă pe ritmul paşilor leneşi. Se întunecă, şi viaţa în Barcelona de-abia acum începe, eu însă trebuie să mă întorc acasă. Mi-am făcut plinul de soare, am reuşit să aud tăcerea de după prăbuşirea valurilor şi mi-am spălat sufletul cu spumă de apă sărată. Gata. Mi-e bine.

Frente a mi

Plecînd din Barcelona, am mers spre Lleida tot cu spatele. De data asta, pe geam nu se mai vedea decît luna, ca o gaură bizară într-o mare de negru. Nu lăsam nimic în urmă. Am luat totul cu mine. M-am îmbogăţit. Somnolenţa ca expresie a copleşirii, oboseală caldă, plăcută. Închid ochii.  Marea mi-a reaşezat lucrurile la locul lor şi m-a mustrat pentru confuziile din ultima vreme. Am regăsit elementul alterităţii, rătăcit unde nu trebuia prin mine şi am redescoperit singurătatea ca formă de posibil, de deschidere, de înghiţire. Plecînd cu alteriatea în gînd m-am întors cu ea în suflet. Lipsa prezenţelor precare mi-a deschis orizontul acela ireal de albastru, întins cît marea. De data asta am înghiţit eu, nu m-am mai lăsat înghiţită. În Lleida, la ora zece, deja noaptea s-a instalat cu mizerie pe Calle Major şi cu pustietate. Nu m-a speriat şi nici nu m-a exasperat, dar m-a făcut să mă întreb dacă într-adevăr văzusem marea în acea zi. Mi-am revenit repede însă: „Tot ce mă îmbogăţeşte e adevărat”. Mi-e bine.

Sfîrşitul terapiei.