Re:amintiri (I)

Etichete

Alexandru Paleologu, citate, consolare, existenţă, iluzii, iubire, lucrurile esenţiale, mediocritate, memorie, oameni, Octavian Paler, pierdere, salvare, umor, vis

Mă consolez:

„Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră.
Dar mediocritatea iluziilor nu are cine o scuza.
Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.”
(Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă)

„Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic. Totuşi cele mai importante lucruri în viaţa asta sînt, cred eu iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa) şi umorul. Dacă te naşti cu ele, e foarte bine; dacă nu, se pot învăţa gîndindu-te foarte mult la ele, reprezentîndu-le în diverse circumstanţe. Cele ce salvează cele mai proaste şi mai ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial este, totuşi, iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii. În viaţă, poţi să fii un dobitoc, sau poţi să te salvezi. Şi nu poţi să te salvezi decît iubind pe cineva mai mult decît te iubeşti pe tine însuţi.”
(Al. Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor)

Alternativă la neant

Etichete

absenţă, agonie, alteritate, alternativă, aspiraţie, însoţire, bîntuire, bine, dorinţe, eludare, escamotare, frustrare, iluzii, luciditate, neant, nefericire, opţiune, prezenţă, rău, sine, singurătate, suferinţă, supliciu, umilinţă

Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.

Supraplinul fiinţei minerale

Etichete

însetat, canal, deplin, deşeuri, evacuare, iluzii, jumătate, model, naivitate, pahar, picătură chinezească, plin, potop, preaplin, revărsare, sine, stăpîn, tot

Trăieşti după modelul preaplinului. După modelul paharului mereu îndeajuns de plin încît să se (re)verse încontinuu. Pentru că trăieşti prea însetat. Pentru că tu cauţi, în execes şi-n exhaustivitate, împlinirea. Fiindcă ştii că doar aşa, reuşeşti să te simţi deplin. „Prea”-ul îl asimilezi provocării, îl asociezi fetişului sau îl atribui absolutului. Indiferent ce ţi-ai reproşa tu însuţi sau ţi-ar reclama ceilalţi, nu cauţi decît să-ţi umpli paharul tău de cristal cu picături chinezeşti, ca să-ţi poţi savura, din plin, pofticios, otrava.

Nu-ţi trebuie paharele goale, sau cele umplute pe jumătate. Vrei totul, cu vîrf şi îndesat, şi mai mult decît totul. De aceea te transformi impasibil într-un bazin de revărsare a tuturor deşeurilor care n-au întîlnit filtru sau baraj. În naivitatea ta te simţi inundat de fericire, lubrifiat cu speranţă. Te simţi plutind pe bulele de aer ale atenţiei care te copleseşte, umezit de debitul vital al iluziilor. Nu te gîndeşti că ai devenit dependent de voinţa haină a stăpînului unei fîntîni otrăvite, care se varsă în fiinţa ta, numai cînd îşi iese din sine, umplîndu-se de netrebnicie.

Cînd simţi că ceva se revarsă acaparator asupra ta, nu-ţi pui problema salvării de potop. Doar te bucuri că ţi se dă ocazia, cu fiecare creştere a măsurii paharului, să înveţi să înoţi într-o apă din ce în ce mai tulbure şi mai adîncă. Prea tîrziu îţi dai seama că de mult te-ai înecat în apa menajeră, care te poartă prin canale, pe ţevile de evacuare.

Sex tantric pe patul de moarte

Etichete

amintire, amărăciune, anamneză, înec, corabii, dracu, iluzii, lehamite, mar adentro, moarte, pat, peşti, remuşcări, sine, singurătate, suflet

Mar adentro,
mar adentro.

Y en la ingravidez del fondo
donde se cumplen los sueños…”

Aştept. De data asta chiar habar nu mai am ce. Uneori chiar uit că aştept, aşa ma ia un somn rău, de parc-aş avea cîte-o piatră de moară împlîntată în fiecare muşchi şi schije dincolo de pupile. Doar stau, ca lehuză după o naştere care n-a mai avut loc, într-un pat de lehamite în care mi-am deversat toate amărăciunile şi-am sîngerat ruşinos, în văzul lumii, pînă mi-am epuizat toate iluziile. Acum am rămas singură, toţi ceilalţi s-au retras în lumile lor şi m-au lăsat numai c-o mine nefolositoare, dar folosită şi dezgustătoare, ca o carne putredă. Mi-e scîrbă de ce-am devenit, dar încerc să mă obişnuiesc cu mirosul pestilenţial şi cu gîngăniile remuşcărilor pe care le alung cu mîna de fiecare dată (nu, să le strivesc, nu mă încumet). Oare de ce mă bîzîie aşa insidios şi redundant de parcă aş fi murit? 

Cred că m-aş putea cataloga ca bolîndă. Nu mai am loc de mine, mă sufoc în fiecare noapte cu propriile coşmaruri care mă fac să mă trezesc prematur. Sufăr de-un nu mai ştiu ce şi tot aştept. Nu mai am ce încerca. Nu mai vreau nimic, nu mă mai ştiu, nu ştiu să mă mai caut, nu mai caut să mă mai pricep. Resursele zac latent, pe fundul mării unde mi s-au înecat corăbiile. Pînzele lor le mai am, totuşi, păstrate. Mă învelesc în ele, că-mi miros a briză şi-mi mai aduc aminte de mine pe vremea cînd vroiam să stau în picioare pe creasta valului.

Îmi aduc din ce în ce mai greu aminte de mine. Anamnezele se produc rar şi forţat, cîtă vreme nimeni nu-mi serveşte la pat vreo madlenă. Memoria involutară sondează leneş cuvinte, gesturi, priviri. Cînd mi se pare că mă mai întremez puţin, cîte-o muscă neagră şi sîcîitoare mă readuce în prezent. Plesnesc din palme în gol. Nici de data asta nu prind nimic. La fel cum nu prindeam nici pe mare. Nici un peşte nu-mi cădea în undiţă sau în plasă. Mai degrabă se prindeau printre nade şi mureau pe-acolo decît în corabie la mine. Greu mi-a mai fost să pricep că niciodată, nici un peşte nu va trage la mine,  să-i simt şi eu zbaterea între palme şi agonia, pentru ca apoi să simt bucuria de-ai da drumul şi-al elibera de mine. Că n-am vocaţie de pescar şi că stau de pomană şi înfrunt furtuni pe mare m-am încăpăţinat să nu pricep.  Era evident – mai ales pentru mine – dar m-a pus dracu să aştept şi să întind pelteaua transparentă a nădejdei ani de zile.

Cred că am îmbătrînit. De atîta soare m-am înoptat şi de-atîta apă am început să mucegăiesc, să mă macin ca o piatră. Pe zi ce trece mă detest din ce în ce mai mult. Mi-e dor de mare, dar zău că nu mai am energie de-mpletit nuiele la vreun vis care să mă poarte în larg. Nici pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului nu mai ies. Pe dracul ăsta sentimental l-am exilat dincolo de uşa interzisă pe care-am ferecat-o c-o cheie pe care am aruncat-o în mare. Mi-am zis că, de s-ar întoarce singură la mal, atunci n-o să ignor semnul. Şi mi-am mai zis că, de mi s-ar întinde o mînă pe care s-o simt cu ochii închişi, o să mă apuc de ea s-o mai iau o dată de la capăt. Uneori am halucinaţii cu acea mînă care mă învăluie, mă iubeşte şi mă ajută să mor pe nesimţite. Însă mă trezec mereu cu-aceaşi spaimă şi sete, de cîte-o altă moarte.

Tu mirada y mi mirada
como un eco repitiendo, sin palabras
‘más adentro’, ‘más adentro’
hasta el más allá del todo
por la sangre y por los huesos.

Pero me despierto siempre
y siempre quiero estar muerto.”

Parabola semănătorului în deşert

Etichete

amăgire, delir, deşert, fiinţă, iluzii, parabolă, semănător, sine

Să semeni flori şi să culegi buruieni. Să semeni iluzii şi să culegi închipuiri. Să semeni adevăr şi să culegi minciună. Să semeni dragoste şi să culegi rebutare. Să semeni prietenie şi să culegi uitare. Să semeni încredere şi să culegi dezamăgire. Să semeni dăruire şi să culegi mizerie. Să semeni admiraţie şi să culegi umilinţă. Să semeni curaj şi să culegi fugă. Să semeni bucurie şi să culegi tristeţe. Să semeni miracol şi să culegi o farsă. Să semeni luciditate şi să culegi demenţă. Să semeni alteritate şi să culegi singurătate. Să semeni fiinţă şi să culegi neant.

***

E vina pămăntului sterp şi a lipsei de ploaie, degeaba a semănat omul şi lacrimi şi vrăji. Sămînţa era bună, n-a avut nici o vină. Doar că nu era bună pentru viaţa asta. Ce să facă omul cu o sămînţă bună cînd pămîntul pe care vrea s-o semene nu-şi are locul pe harta lumii şi nici harta lumii pe pămîntul lui?

Cîntec de lebădă pentru clipa cea repede

Etichete

cîntec, cesaria evora, clipa cea repede, iluzii, mare, sfîrşit, singurătate, tiemp y silencio

„Acel stupid partir c’est mourir un peu spune şi el că orice des-părţire este căderea dintr-un element. Redevii parte fără întregul tău sau nu mai ai parte”.

Cît poţi să poposeşti asupra unei bucurii încît să nu ajungi s-o perverteşti în vacuitate, lungind-o ca pe o peltea ieftină? O clipă. „Clipa cea repede”, care moare înghiţită de sentimentul rău care îneacă gîndul bun şi crescător în devenire. Totuşi, cum poţi să prelungeşti frumosul ca stare? Prin alteritate – varianta optim-idealistă. Irelevant. Sau prin cuvinte. Epuizat. Aşa că, peste amărăciunea cea nouă care îmi sugrumă starea de reverie ce-a fost, îmi mai rămîne alternativa eliberatore a unei supape: suprapun o melodie peste insidia urîtului şi mai prelungesc clipa frumoasă cu un cîntec. Iluzoriu şi momentan, starea de la poalele valurilor revine ca savoarea efemeră a spumei. Pierzîndu-se, părăsindu-te, continuîndu-te prin încă-o amăgire şi încă una, cînd mai larg, cînd mai aproape. Tiempo y silencio.