Teste grile pentru eroii tragici

Etichete

a schimba lumea, bolovan, comenzi, Don Quijote, lume, mituri, povară, Sancho Panza, Sisif

Don Quijote, gata cu joaca, de acum trebuie să bifezi. S-a terminat cu lupta pentru a schimba lumea. Trebuie să iei căsuță cu căsuță și să îți faci datoria. Ai prestat ori ba? Viața e un șir de întîmplări care trebuie programate și îndeplinite. Nu contează cum. Trebuie doar să fie la momentul potrivit pentru ceilalți. La timp, cum s-ar zice. Urgent, acum, ieri. Da, te-ai prins, nu trebuie să comentezi prea mult. Nu, nu e vorba de timpul tău personal, de acela nu-i pasă nimănui. Nu ai de răspuns la întrebări deschise pe lumea asta, nu există loc de explicații. Ai de dat un test de tip complement simplu. Trei opțiuni și nici o idee? Nu contează, alege una. Repede, că sîntem contra timp. Sancho Panza, unde ești? Nu e nimeni aici. Ia și bifează.

Sisif, gata cu împinsul bolovanului la deal. Ar trebui să începi să te gîndești să miști lucrurile într-o direcție productivă. Sînt atîtea lucruri de făcut pe lumea asta. Este nevoie de tine. Adică nu de tine propriu-zis, ci de mușchiul tău. Efortul tău ne-ar putea fi de folos. Avem ce suge din vena ta. Cîți oameni sînt dispuși să-și investească toate resursele fizice și sufletești ca să împingă fără rost un bolovan? E păcat, te irosești, zău așa. Ai putea cîștiga bani din munca asta. Și ar putea cîștiga și restul lumii. Dar, dacă nu vrei, ce putem să-ți facem? Așa ești tu. N-ai decît să te irosești. Totuși, insistăm, ai putea să faci lucrurile să se miște pe lume. Dar împinge dracului povara la vale, că e mai ușor.

Don Quijote, de unde te-ai ales cu bolovanul ăsta? Sisifule, nu cumva ai confundat miturile? De unde ideea asta că a împinge un bolovan la deal ar putea schimba lumea? E destul de evident și pentru un naiv că nimănui nu-i pasă și că, pînă la urmă, bolovanul tot pe suflet se prăvale.

Prima lecție de despletit

Etichete

ambiţie, împletit, cocon, destin, dezamăgire, fiinţă, fluture, lume, minte, omidă, speranţă, suflet

Dacă ți-ai împletit marile iubiri cu marile ambiții ar trebui să te apuci de despletit. Să iei fibră cu fibră din ființa ta și să încerci să recuperezi ce a mai rămas din fiecare. Doar că vremea a făcut ca moleculele din fiecare fir să se întrepătrundă. Încercînd să le separi, îți dai seama că nu poți să faci altceva decît să le rupi pe amîndouă, încurcîndu-ți mîinile în meandrele putreziciunii. Ori le lași așa, contopite, ori le distrugi pe amîndouă. Țesătura e deja făcută, croiala a fost demult stabilită.

Calea inimii nu se mai poate depărți de cea a minții. De croiala inimii și-a minții de odinioară vorbesc, de aceea ce-a venit din închipuirea că fercirea și recunoașterea pot avea același izvor. Care-și reprezenta viața ca un sărut prelung, ce coboră dinspre creier înspre viscere și inundă ființa de-un sentiment fără de seamăn, meritat și răscumpărat prin dedicarea totală. Dar dedicarea a ostenit ființa și a ostoit mîinile care credeau că-și împletesc calea. Țesătura a putrezit mai repede decît ți-ai fi imaginat.

N-ai de ales decît să stai sub pătura aceasta găurită sau să rămîi fără învelitoare. Cum ți-e mai rușine să te afișezi prin lume, în zdrențe sau gol? Altă opțiune nu ai, acum. Aaa, ai vrea să te apuci iarăși de împletit? Ai fi dispus să o iei de la căpat? Bine, dar de data asta la ce model te-ai gîndit? De ce materiale mai dispui? Ce crezi că o să-ți iasă dacă vei combina revolta neputinicoasă cu așteptarea deznădăjduită? Sau te gîndești să-ți schimbi tehnica, să nu mai împletești un ochi pe față și-un ochi pe dos, ci să împletești totul pe dos? Chiar ți-ai mai cumpărat și niște andrele circulare, de data asta ai vrea să-ți iasă un cocon perfect. Să te-nfășori pe viață într-o croială urîtă, dar care să te protejeze de lume. Fiindcă din gingășia fluturelui căruia i s-a scuturat tot praful de pe aripi n-a mai rămas decît  dezgustul pe care îl lasă dîra cleioasă a unei omizi păroase.

Regatul meu pentru un soare

Etichete

buzunar, băltire, gaură neagră, gînduri, lume, mocirlă, nori, oameni, rost, soare, zoaie

Cineva mi-a luat soarele şi l-a prefăcut în nişte nori putrezi din care stoarce zilnic zoaie. Cum aţi vrea să nu băltesc la lumina unui bec chior, închisă în mine ca într-o gaură neagră? Cum aţi vrea să nu-mi acopăr gîndurile de mocirlă cînd îi văd pe toţi în preajma-mi sfîrîind în sinea lor, ca după o ploaie acidă care le-a distrus tot rostul şi le-a întunecat sufletul? Dar, oricum, de unde să-ţi mai mai faci rost de vreun rost, cînd cineva şi-a băgat soarele în buzunar şi-a emigrat cu el spre-o altă lume?

Poftiţi la căcat!

Etichete

abjecţie, cocoşat, curăţie, căcat, hîrtie igienică, hidos, hidoşenie, idigenţă, igienă, indivizi, jeg, lume, lumea reală, maculare, mizerie, oameni, omul nou, precaritate, sctaofilie, sectă, societate, şobolani

Devenim, atît prin noi înşine, cît şi prin ceilalţi, nişte monştri scatofili. Nişte monumente de egoism care-şi fac diplomă de merit din căcatul pe care îl fac, îl gîndesc, îl trăiesc şi îl manîncă. Nişte indivizi care nu sînt nimic, nu au nici un rost, nici o vocaţie, dar trăiesc, orgolioşi, în propria mizerie mai confortabil decît şobolanii. Şi, da, ca orice sectă, caută adepţi.  

Deprindem scatofilia şi o confundăm cu adaptarea. Ne apărăm de aproapele prea-curat sau avem grijă să-i împroşcăm visurile şi naivităţile cu căcat pentru a-l arăta apoi cu degetul şi a-l numi un ratat. După ce îl vom fi distrus îi vom răspica între ochi cu superioritate: „Ţi-am spus eu că aşa-i în viaţă!”. Ne răzbunăm pentru neajunsurile noastre pe suflete încă ne-maculate, pe minţi cu vulturul în priviri, pe apropiaţii care ne dojenesc nu din răutate, ci din drag. Din cercul nostru strîmb aruncăm cu anatema, ţintind cu ea cît mai sus. Am devenit răi, urîţi, abjecţi cu scuza că ne-am pliat pe profilul reclamat de viaţa în societate şi în „lumea reală”.

Dar de ce nu ar fi lumea gîndului curat o lume reală? De ce nu ar fi acea a vocaţiei mai presus de umilinţe o lume reală? De ce n-ar fi dragostea care uită şi iartă tot dintr-o lume reală? Nu, oamenii care reuşesc să rămînă tributari idealurilor lor şi principiilor lor, nu sînt extratereştri. Ei doar sînt mai mult decît noi, cei ce am uitat că am fost odată îngeri care se scîrbeau de mizeria lumii. Ne place să fim nişte Satane de doi lei, care îşi trafichează identitatea pentru ca să-şi obţină o satisfacţie fabricată mai prost decît un produs chinezesc.

Faptul că ni se pare că am reuşit să devenim „ca ceilalţi” ne oferă adăpostul unui sistem împrumtat şi de cele mai multe ori deficitar adaptat sau neadaptat propriei structuri fiinţiale. Devenim, practic nişte făpturi strîmbe, care-şi calcifiază coloana vertebrală într-un profil hidos. E oare hidoşenia trăsătura pe care trebuie să o deţină în mod obligatoriu un reprezentant adaptat al lumii care trăim? E oare lumea în care trăim o lume a cocoşaţilor? E oare căcatul substanţa societăţii şi noi nişte decreţei condamnaţi a priori la scatofilie? Răspunsul pe care ni-l dăm zi de zi ca să ne scuzăm imoralitatea şi viaţa în minciună este un „Da!” înfipt într-un pămînt care ne este nouă indicator de ne-contestat al pragmatismului întru care ne justificăm abjecţia şi indigenţa afectivă. Iar de igienă spirituală nici nu mai poate fi vorba. Doar n-ai să te speli de jegul care te face să treci neobservat, bine-apreciat şi protejat prin „lumea reală”!? Credinţa să fie şi ea azvîrlită în budă şi cu ea să se ducă pe apa sîmbetei şi orice aşteptare a mîntuirii întru ceea ce ne-a fost odată mai presus de fire! Astfel să triumfăm ca oameni noi care nici nu se mai şterg cu dosul mînecii de căcat. Doar e lumea în care am ales să trăim.

Hîrtia igienică va fi în curînd doar o amintire pierdută a Paradisului exilat din „lumea reală” a omului nou. Secta scatofililor a devenit de o majoritate covîrşitoare şi a preluat puterea şi asupra realităţii lumii noastre.

Preparate din carne de om

Etichete

abstract, înfăptuire, carne, concret, cuvinte, faptă, gînduri, limbă, lume, reprezentare, spirit

Am fost dintotdeauna un om al gîndului, şi nu un om al faptei. Acest fel al meu de-a fi, nici că mi-a fost vreodată altceva mai mult decît o pricină de oprobriu şi ostracizare. Gîndul, deşi mereu liber nu m-a făcut niciodată liberă de obligativitatea înfăptuirii, fiindcă nu am reuşit să fac din el o vocaţie şi să ies astfel de sub spectrul stranietăţii, inutilităţii şi-al caducităţii. N-am obţinut Gîndul crescător în devenire şi nici nu am prins Ideea pentru care aş fi putut trăi. Am rămas tributară unui cadru care îmi reclama nevoia de concretizare şi pragmatizare. Astfel, mintea mea  (şi automat organismul meu) s-a comportat mereu ca un fel de translator care achiesa fapte şi apoi le abstractiza pentru a mi le oferi ca obiect al judecăţii, al evaluării şi abia mai apoi al trăirii.

Am crezut că mi-am găsit rostul cînd, printr-un miracol (da, miracolul acela poartă şi-un nume) am devenit şi un om al cuvintelor. Părea formula perfectă, care concilia gîndul cu fapta, făcînd din abstractizare obiectul unei vocaţii. Dar nu după mult timp de joc şi joacă a cuvintelor, mi-a venit mie aşa un gînd de copil neastîmpărat, că aş putea să îmbrac cuvintele în carne pentru a le dovedi concreteţea.

Niciodată însă lumea nu mi-a priceput graiul şi nici nu mi-a trăit cuvintele. Iar eu, la rîndu-mi, niciodată nu am reuşit să învăţ a mă comporta pe „limba” lumii şi a mă înfrupta din carnea posibilităţilor concrete. Nu m-am putut adapta sistemului ei de acţiuni, activităţi şi întîmplări cu propriul meu sistem de semne. Pentru mine abstractizarea a fost dintotdeauna mai mult decît un mod de reprezentare a lumii – a fost un mod de a pătrunde în lume pe uşa din dos în căutarea Spiritului şi-a Ideii. Aşa, deşi vizibilă, am avut mereu certitudinea că rămîn nevăzută şi necitită. Ca o carte încuiată şi încîlcită, scrisă într-o limbă a nimănui. Nici o făptură de mirare n-am fost, fiindcă am încercat să-mi ascund condiţia şi să-mi mimez adaptarea, trăind mereu strivită între contradicţia dintre gîndul care mă definea şi fapta care îmi impunea re-definirea. Cuvintele mi-au fost  interfaţă de încredere care m-au apărat de insidia faptelor şi m-au lăsat la adăpostul gîndurilor.

Cu timpul, fiindcă neastîmpărul înfăptuirii a pus şi mai abitir stăpînire pe mine, au plecat şi cuvintele de lîngă mine. Au ieşit din mine, invers de cum au intrat, provocînd hemoragii ale cărnii de gînduri. Da, acum sînt singură. De aceea nu m-aţi mai auzit în ultima vreme. Cuvîntul a luat cu el şi Gîndul care, la rîndul lui, a luat cu el şi Ideea pentru care aş fi putut trăi. Aşa-mi trebuie, mi-aţi spune. Şi mi-aţi mai spune că numai bine mi-au rămas Fapta şi Înfăptuirea. Mi-aţi spune de bine, dar mie mi-e rău fără mine.

Trăiesc în lume şi asta mă distruge tot timpul

Etichete

ameninţare, antipatie, brutaliatte, ceilalţi, comparaţie, dispreţ, distrugere, frustrare, furie, gelozie, invidie, iubire, lume, nemulţumire, răzbunare, sens, sine, teatru, transformare, ură

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Viaţa în jurul cozii (II)

Etichete

aer, anaerob, coadă, duminică, fagocitoză, lume, lumină, oameni, plimbare, plămîn, respiraţie, răbdare, sine, sufocare, toamnă

Fantezii anaerobe

M-aş porni să iau aer, dar aerul pe care îl întîlnesc respirînd e mereu acelaşi. Greu, dens, sufocant, pestilenţial, irespirabil. Şi în plus, unde aş putea ieşi să iau aer într-o zi de duminică? Pe unde m-aş putea plimba, fugind de aerul meu, decît în jurul aceleiaşi cozi? Doar mereu întîlnesc aceiaşi oameni, parazitînd cu respiraţiile lor abuzive un aer comun, infinit compromis. Şi oricum, ei au devenit insuportabil de mulţi şi insuportabili în sine, pe cînd în mine s-a făcut prea degrabă tîrziu. Nu mai am răbdare cu timpul, m-a ameţit goana asta inutil-circulară din farsa pe care mi-a jucat-o alergătura în jurul sinelui prin lume. Nu mai am răbdare decît cu soarele ostenit de septembrie. Aş vrea să respir impropriu lumina leneşă şi coagulată de toamnă, prin pori şi epidermă, ca un organism anaerob. Să simt cum scrîşnetul dintre aerul rece şi lumina caldă îmi pişcă şi înfioară pielea, iar liniştea începe să-mi curgă răbdător prin vene. Aş uita astfel de plămîni-mi dezabuzaţi care nu reuşesc să-şi scuipe în indiferenţă deznădejdea de-a alimenta masochist inima.

M-aş porni să respir hulpav şi abuziv din restul ăsta de lumină tomnatică, dar mi-e teamă că se va înnora prea degrabă. Că s-ar porni furtunile de praf să-mi iasă sadic în întîmpinare. Şi că va trebui să mă adăpostesc covrig, îmbrăţişînd o aceeaşi coadă, într-un acelaşi aer dependent de respiraţia care-mi lipseşte. M-ar lua cu frig, şi pielea mi s-ar înfiora de aceeaşi anxietate a sufocării. Trebuie să încep să exist prin fagocitoză.

Jocul cu Fiinţa de plastic

Etichete

adevăr, existenţă, fiinţă, ignoranţă, indivizi, joc, libertate, lume, minciună, neant, oameni, ontic, ontologic, responsabilitate, sine, societate

Minciună şi inexistenţă

A vrea adevărul înseamnă a prefera Fiinţa înainte de toate, chiar şi sub formă catastrofală, pentru simplul fapt ca ea este.” (J. P. Sartre, Adevăr şi existenţă)

Majoritatea oamenilor trăiesc din adevăruri moarte. În cuşti afective şi ideologice unde gratiile sînt sentimentele şi convingerile cusute cu o aţă îngălbenită de vreme. Confortaţi precar în obişnuinţă, nu se mai preocupă de verificarea adevărurilor pe care odată, în virtutea unei pasiuni sau intuiţii, şi le-au stabilit ca definitive. Confundînd momentul cu eternitatea, se deplasează prin existenţă prin tîrîire, asemenea moluştelor, lăsînd dîre de ignoranţă prin spaţiul cleios unde s-au condamnat să îşi consume pasiv viaţa. Pentru a-şi apăra formula orizontului restrîns îşi neagă orice transcendenţă, printr-o ignoranţă deliberată, menită să apere fiinţa de invazia de tribulaţii ale reconsiderării. Altfel spus, transcendenţa se maschează, îşi inversează sensul prin neputinţă, întrucît Fiinţa Adevărului e ceva înspăimîntător. Ontic, individul îşi neagă dreptul natural la libertate, constituţia elementară de-a căuta iluminarea. Ontologic, îşi diminuează fiinţa, prin desconsiderarea Fiinţei. Frica ce îi străjuieşte edificiul putred al în-claustrării este o manifestare a obsesiei neantizării care ameninţă cu golul orice aventurier care încearcă marea cu întreaga sa fiinţă. Societatea cu temniţele ei numite comunităţi, grupuri, cupluri, familii este un rod al fricii ca eludare sistematică şi programatică a Adevărului. Este o Minciună legitimată de împrejmuiri invizibile, denumite cutume, rituri, tradiţii – corespondente ale adevărurilor moarte.

Dar nu este oare, o responsabilitate apriorică a individului căutarea perpetuă a adevărului pentru a şi-l livra viu, sieşi şi Celuilalt? Nu aşa cum se consideră viu, ca existent, trebuie să trăiscă înconjurat de lucruri vii? Individul are datoria să-şi pună întrebări încontinuu, să chestioneze Aparenţa şi să sondeze Esenţa, adică să probeze şi să se probeze. Problematizarea e o chestiune intrinsecă ce mobilizează şi demobilizează întru cunoaşterea imperativă pe care trebuie să şi-o asume orice om pentru a ajunge la certitudini. Certitudini, evident vii, nedefinitive, cu o perioadă de existenţă determinată de rezultatule succesive ale procesului de verificare. Realitatea umană nu poate exista în lipsa acţiunii fiindcă libertatea trebuie să cucerească tot timpul, fiind o exigenţă căreia individul trebuie să-i facă faţă chiar cu preţul Neantului. Libertatea este aceea de a ajunge la o coincidenţă autentică cu sine însuşi. Autentică, dar nu inextricabilă. Însă, ce-i drept, libertatea poate fi şi aceea a refuzului adevărului, prin refuzul actului de verificare şi-al actului de iluminare. De aici şi problemele autenticităţii şi legitimităţii opţiunilor existenţiale.

Faptul că adevărul nu e ceva irefutabil şi definitiv, însă are un aspect al lui ireparabil, face ca invizii să opteze cel mai adesea pentru minciună. Minciuna, ca expresie a ignoranţei care, la limită este o fatalitate. Ignoranţa faţă de adevăr se traduce atunci în suprimarea Fiinţei ca rezultat al desconsiderării şi al ocultării faţă de sine al unui esenţial dezvăluit. Prin minciună, adică prin refuzul privirii şi-al verificării, al punerii în acţiune, individul se scoate pe sine din jocul libertăţii şi-al adevărului, practic se dezice de Fiinţă. Prin pasivitatea sa se alege cu o eroare, care presupune intrarea în ne-fiinţă. Fiinţa ne-fiinţei este amară ca devenitul care-şi neagă orice posibilitate ulterioară de devenire.

***

Majoritatea oamenilor trăiesc printre morţi. Majoritatea oamenilor nu se mai caută, nu se mai dăruiesc, nu se mai trăiesc şi şi-au pierdut responsabilitatea faţă de lume pentru că şi-au desconsiderat condiţia libertăţii şi şi-au suprimat vocaţia adevărului. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în lume aşa cum le place să creadă, ci sînt trăiţi de lume. Pasiv.

Plasele omului-mască

Etichete

altericid, ascundere, furie, Iona, lume, mască, nemulţumire, om, orgoliu, plase, singurătate, trsiteţe

Sînt oameni cărora le repugnă laudele şi nu ştiu cum să primească un compliment. Ei sînt oamenii care se maschează nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a se ascunde mai bine. Acei oameni preferă rolurile sociale de după cortine, alegînd existenţial tristeţea culisei şi nu fremătul scenei. Sînt cei care-i pîndesc şi-i aşteaptă dindărătul măştii pe cei care le-ar putea vedea faţa.  Deşi lor le este ruşine cu ea, şi teamă, şi nu ştiu cum să şi-o mai oculteze.

Ei sînt orgolioşii. Oamenii mîndri şi pretenţioşi, care îşi selectează vecinătăţile pînă la însingurare. Lor nimic nu le place şi nimic nu le convine, şi ar arunca anatema furiei lor peste lume, pînă ce ar plesni şi-ar ieşi viermii din ea într-o ploaie de dezgust. Ei sînt fraţi de cruce cu sictirul şi cu lehamitea. Mizantropi şi sinucigaşi în acelaşi timp, s-ar distruge şi pe ei odată cu toţi ceilalţi. Aceşti insenisbili se recomandă a fi autofili.

În realitate însă, aceştia nu sînt decît nişte autofobi, care se tem de ei înşişi şi de aceea îi resping pe ceilalţi. Îi resping mai cu seamă pe cei pe care îi iubesc şi de cei de care ar avea nevoie să le fie alături. Legea lor e fuga cu masca pe faţă de cei care le cunosc chipul. Le repugnă lucrurile simple pentru că le sînt inaccesibile. Precaritatea o resimt ca reprobabilă pentru că nu i-au cunoscut mrejele şi potenţialul facil fascinatoriu. Îşi fac un blazon din faptul că sînt diferiţi, dar tînjesc după similitudinea cu ceilalţi care i-ar aşeza lîngă şi nu faţă în faţă cu cei în preajma cărora, conjunctural, se află. Se prefac nepăsători cînd suferă nespus, se dau puternici cînd se simt complexaţi şi se apreciază ca fiind învinşi. Şi atunci, ca nişte cavaleri ai adevărului, şi-ar înfige pumnalul în inimă într-un gest demonstrativ, însă, mediocri cum sînt, nu ajung decît pînă la nivelul ideatic al actului şi nu la realizarea sa.

Ei sînt cei care cîndva umblau cu sensibilitatea la vedere, pînă cînd şi-au dat seama că nu pot rezista în societate în pielea goală, înveliţi doar cu iluzii. Aşa că şi-au înfăşurat corpul într-un palimpsest de plase, pînă cînd accesul la ei şi la interioritatea lor nu se mai putea face prin nici un soi de undiţă. Şi-au ţesut burta de peşte, care nu mai putea fi spintectată nici măcar de ei înşişi, ca să se lamenteze spunînd „Iona sînt eu”. Şi-aşa s-au condamnat la moarte. Prin altericid.