Ibovnica de stepă

Etichete

ademenire, curvă, cuvinte, dorinţe, glas, pasiune, porniri, tăcere

Tăcerea e o curvă. Ţi se oferă toată, să-ţi ostoiască dorul şi pasiunile în nopţi nesfîrşite de spaime şi în zile plesnind de gînduri. Te laşi în poalele ei cel mai adesea de nevoie, din neputinţă, din lehamite sau renunţare. E comodă ca un fotoliu de piele pe care te poţi trînti oricînd, fără a trebui să fii primit. Îţi ţine loc şi de realitate, şi de vise, şi de visuri, şi de ficţiune. Nu trebuie s-o asculţi niciodată, vorbele trec prin ea ca printr-o perdea de fum. Tu nu crezi că poţi să te ascunzi după ea şi totuşi îţi place jocul ăsta dintre aparenţă şi esenţă, atît de ascuns şi-atît de evident. Oricum ea ştie totul despre tine, iar tu n-ai de ce să ştii nimic despre ea. Ea-ţi e pepinieră de strigăte şi-ţi mănîncă toată ecourile, pînă nu ţi le mai auzi nici tu însuţi. Şi asta-ţi e de ajuns, fiindcă vrei doar ca să ţi se piardă urma glasului.

Tăcerea asta a ta este ademenitoare ca o zînă şi nesatisfăcătoare ca o păpuşă gonflabilă. Ţi-e însoţitoarea canibală în care îţi înăbuşă fiinţa plurală, pornirile şi dorinţele. Dar tu nu cauţi plăcerea şi cu atît mai puţin vreun crîmpei de fericire. Îţi convine să te simţi pierdut în ea ca pe-un drum la îndemînă pe care ţi l-ai ales dintr-un infinit de posibilităţi, închis. E aşa de strîmtă tăcerea asta a ta, n-ai spune că a încăput tot lungul şir de pasiuni eşuate în ea.  Tot ce te interesează e că ai loc destul să-ţi pierzi minţile cu ea şi-n ea. Singura convenţie, necesară şi suficientă e să nu scapi vreodată vreun cuvînt. Fiindcă cuvintele destramă vraja şi divulgă secretul: că ea, tăcerea, a fost singura de pe lume care a fost mereu numai a ta.

Deocherea cuvintelor

Etichete

alteritate, bordel, cuvinte, dezvelire, dezvăluire, exhibiţionism, fiinţă, gînduri, Idei, ideologii, mărturisire, pată, pornografie, prostituţie, sînge, scris, striptis, tăcere, vorbire

Mi-am amintit de „vorba” lui Nichita, „Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte” şi mă întreb dacă nu cumva e prea brutal acest glas al sîngelui din noi care îşi cere dreptul la cuvînt. Ce s-ar întîmpla dacă  ne-am scoate cu toţii la mezat, pe sîrma cuvintelor, fiinţa de carne şi gînduri? Dacă toţi ne-am purta aşa dezveliţi la suflet prin lume, în virtutea unui exhibiţionism justificabil ideatic? Dacă toţi am face paradă de sentimentele noastre, de percepţiile noastre, de ideile noastre, de ideologiile noastre, despletindu-le în văzul lumii sub pretextul libertăţii cuvintelor şi-al nevoii terapeutice de mărturisire? Nu ar deveni cuvîntul doar un vehicul al pornografiei ideatice?

Cei care se dedau la astfel de comportamente exhibiţioniste în mod uzual susţin că vorbind îşi sporesc fiinţa şi că, prin ceea ce spun şi datorită formei în care reuşesc să-şi transmită ideile, oferă şi altora posibilitatea de a-şi spori fiinţa. Unii recunosc că, pur şi simplu, sînt mai singuri ca Iona în burta chitului şi însetaţi de alteritate, iar rostirea este o punte care prezintă o invitaţie la legarea gîndului propriu de un similar gînd al altcuiva. Poate că unii se oferă unor persoane anume, iar maniera aleasă este doar singura cale prin care li se pare că pot intra în contact cu cei aşteptaţi să asiste la despletire. Se amăgesc, aţi spune, sau poate doar îşi caută scuze pentru a face din striptisul lor fiinţial de zi cu zi o ocupaţiune de admirat sau, la limită, poate chiar o profesiune nobilă.

Poate că blogurile nu sînt decît bordeluri unde nişte gînduri deocheate, îmbrăcate sumar în cuvinte strălucitoare sînt dispuse să se ofere primului venit. Poate că dezvelirea nu este în toate cazurile o dovadă de uşurătate iar alteori, dezvelirea în sine, poate deveni de apreciat pentru graţia ei aparte prin care ordonează cuvintele. Se poate că, dintre cei care scriu sau vorbesc, sînt mulţi ce visează să devină prostituate de lux care să reuşească să nu se mai ofere contingent pe platforme gratuite. 

Uneori afluxul de gînduri se poate transforma în beţie sau gargară şi atunci cuvintele apar ca nişte haine ieftine şi de prost gust pentru o carne care inutil se mai acoperă de ele după ce va fi putrezit sub privirile tuturor. Poate că sîngele ar trebui lăsat să curgă, fără a apela la comprese. Poate că deoseori mi-aş fi dorit să spun că, am tăcut bine…

Aşteptarea s-a sfîrşit

Etichete

a cere, a da, afecte, aşteptare, cerere, clipe, conservare, denaturare, idealism, libertate, lucruri, mentor, miracol, mreje, naivitate, peltea, salvare, trufie, tăcere, valoare, voinţă

Unul dintre mentorii mei mi-a spus cîndva că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Copilul din mine a rîs atunci, ca de un moft al maestrului meu. „Numai să vină, pot să aştept oricît, numai bine mă vor surpinde şi vor veni ca un miracol”, am replicat eu atunci cu trufia idealistului naiv.

Nu demult, mă credeam în stare să suport oricît, să îndur totul şi să sacrific totul în aşteptare. Credeam în conservarea eului meu în aşteptarea miracolului. Mă închipuiam un fel de prinţesă adormită închisă în turnul de cleştar care îşi aşteaptă într-un soi de penitenţă ontologică salvatorul. De atunci, mulţi „salvatori” mi s-au perindat pe la fereastră, unii mi-au trecut prin pat şi alţii mi-au rămas atîrnaţi de suflet. Nici unul însă nu mi-a adus eliberarea, nu m-a salvat de mine. Degeaba am tăcut, degeaba am implorat la ceasul celei mai mari dintre disperări, ei nu au fost decît în trecere. Pentru că niciodată nu mi i-am prins în mreje, n-am vrut să le cer nimic. Pe majoritatea i-am lăsat să plece, pe alţii chiar i-am alungat. Ştiam că lucrurile nu au valoare decît dacă vin de la sine, din voinţa şi nevoia libere ale celui care le oferă şi mi se oferă. Ştiam şi că lucrurile nu sînt eterne, că doar clipele sînt infinite în profunzimea lor, că afectele sînt supuse denaturării şi perimării, de aceea mă grăbeam să le execut înainte de vreme, fără să mai aştept ca vreo peltea să se formeze şi mai apoi să se lungească.

Acum, m-a ajuns aşteptarea. Mă scald în mai multe luntre unde trag de o peltea care se întinde mai mult decît mi-aş fi închipuit, pentru a ieşi la un oricare-ar-fi liman. Aşa îmi închipuiesc zi de zi existenţa, simţind că nimic nu are nici o valoare. Înregistrînd cum liberul arbitru s-a preschimbat în batjocoră şi cum faptul de a nu cere s-a transformat într-un „ei de fapt nu-i trebuie” al celorlalţi. Astfel, adultul din „aici şi acum”, care nu mai poate îndura aşteptarea în absenţa credinţei în alteritate,  conştientizează că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Şi că, de aici încolo, orice va veni este ne-aşteptat. Că de acum, aşteptarea s-a sfîrşit. Voi cere, ca să mi se dea.

Chiar dacă…

Etichete

alteritate, aşteptare, chemare, disperare, nevoie, plecare, strigăt, suflet, tăcere

Dacă eu vorbesc, şi plîng, şi îţi spun că am nevoie de tine, tu ai să taci.
Dacă eu strig, şi lovesc, şi îţi spun că nu am nevoie de tine, tu tot ai să taci.

Dacă eu te chem, tu ai să pleci.
Dacă eu te alung, tu tot ai să pleci.

Dar eu vorbesc, şi lovesc, şi plîng, şi te alung, şi te strig, şi te chem, aşteptîndu-te să vii lîngă mine şi să îmi vorbeşti.

Panica găurii negre

Etichete

acaparare, alteritate, întrebare, cochilie, disperare, farsă, gaură neagră, panică, raportare, răspuns, sine, tăcere

Prea adesea nu ai de unde să îţi mai extragi resursele. Farsa sistemică şi înşelarea personală, comodă, indiferentă, devin absolute, acaparante, exasperante. Normele, fie ele individuale sau colective, îşi pierd calitatea de noţiune. Tu, poziţionat în faţa sinelui, nu mai însemni nimic, din lipsă de raportare. Fiindcă raportarea se retrage egoist în cochilie. Nu nepăsător, dar se retrage. Devii mai singur decît singurătatea şi mai disperat decît relativul. Depinzi de un tine neformat, inconturabil. Unde te găseşti, ce-i de făcut, cine-i de întrebat? Ce mai poate conta, cine mai stă să certifice pentru tine? Răspunsul îl ştii, dar nu ţi se livrează spre aplicare. În disperare şi-n panică nu găseşti răspuns niciodată. Nici în scobirea cochiliei în căutare de alteritate. O gaură neagră a înghiţit din panică tot. Cineva e cu tine acolo, te cheamă, tu ştii, şi el ştie, şi voi ştiţi. Dar se tace prea mult.

Din pas, dedus

Etichete

alteritate, dedus, din pas, fiinţă, greieri, pas, paşi, rost, singurătate, tăcere, tăcerea

Greierii huruie mecanic, redundant, cadenţînd absurd nişte paşi ai unei alte fiinţe. În zumzetul lor e o ironie pentru tine şi un clar de lună pentru nimeni. Un întuneric pentru amîndoi şi o tăcere pentru toată lumea. Nimeni nu mai are nimic de spus. Doar paşii vorbesc, ritmic, despre un altcineva al nimănui. Azi nu eşti, nici pentru cel de mîine. E o răcoare absurdă în dogoarea din visurile tale. Rostul tău se pierde într-o taină pe care pretinzi să ţi-o asumi, dar pe care doar o pierzi. Opţiunea nu e a ta, dar prea puţin contează, iar singurătatea nu are nici un cuvînt de spus aici.

„Oamenii mari” văzuţi de jos

Etichete

impunere, oameni mari, oameni mici, respect, slăbiciune, temere, tăcere, umilinţă

Sînt cei care te fac să-ţi scoţi pălăria. Să-ţi cobori fruntea. Să-ţi înclini capul. Să-ţi gheboşeşti statura. Sînt cei în faţa cărora reverenţa trebuie să fie tăcerea. Discursul să fie elogiul tip. Ezitant. Mediocru. Bîlbîit. Sînt cei care te vor în genunchi. Umil. Temător. Sînt cei care te vor slab şi te vor jos pentru ca astfel să-şi confirme în fiecare clipă statura. Sînt oamenii puternici pe seama slăbiciunii celorlaţi. Miza lor este lipsa ta de îndrăzneală, bunul simţ, modestia. Respectul îl invocă izbindu-ţi cu privirea în suflet, palma în masă şi pumnul în gură. Lungul lor şir de injurii injuste şi pseudo-argumentate te striveşte ca pe un vierme, te biciuieşte ca pe un nimeni. Cedezi. De obicei din prima. Ai şi scuza, în buzunarul stîng de la piept, şi în sertarul din partea dreaptă a creierului: e  un „om mare”. Ce şansă să fii în preajma unui om mare! Să fii eventual unul dintre aleşi, dintre supuşi. Eşti „omul lui” şi te grăbeşti să-l serveşti încă de dinainte să-ţi comande. Promiţi să nu-l contrazici niciodată, iar orice propoziţie prin care îi răspunzi să înceapă întotdeauna cu „da”. Cuvîntul „nu” e imposibil de digerat de un „om mare”. Ţi-a spus el asta? Nu, dar ştii tu, omul mic, învăţat din faşă cu umilinţa: să fii şters, să stai în banca ta, să nu ieşi nicicum în evidenţă. Tu nu poţi fi mai mult. Alţii da. Şi sînt. De aceea ţi s-a recomandat de timpuriu să nu te pui în gură, să nu ridici tonul, să-ţi îneci curajul şi raţiunea în plînsul din pivniţa sufletului. Ei sînt îndreptăţiţi.  Au privilegiul de a arunca diletant cu apoftegme şi cu ordine printr-o orînduire pe care tu nu-ţi pui problema s-o conteşti. Ţi-ai pus măcar problema? Cînd în mintea ta rebelă se insinuează negarea îţi aplici tratamentul punitiv al „cuminţirii”. Absolut necesare şi mai mult decît imperative. Ai greşit? Cuvintele ţi-au scăpat din gîtlejul afon şi diletant fără voie şi ca o ripostă firească şi perfect justificabilă obiectiv? Îţi pare rău. Ai comis o crimă. Înnebuneşti. Ai coşmaruri. Faci febră. Delirezi. Derapezi în regiunea demenţei. E vina ta şi numai vina ta. Nu mai poţi să dormi. Ai început să te droghezi. Urmează să te sinucizi, dar eşti prea slab s-o faci. Tergiversezi. Devii propriul tău tartor. Îţi scoţi pălăria mereu. De ceva vreme mergi numai cu fruntea plecată. Capul nu-l ridici spre nici o năzuinţă. Spatele tău încovoiat nu mai are cum a cunoaşte posibilitate de îndreptare. Structura ta existenţială s-a calcifiat prematur: ai ales să fii un om mic.

Nespusul

Etichete

abandon, clipă, confirmare, declaraţii, evidenţe, fericire, jubilaţie, negare, nespus, tăcere

Tînjind inutil şi disperat după cuvinte uiţi să citeşti. Refuzînd să crezi în realitatea unei priviri, în adevărul unei tăceri şi în evidenţele dindărătul vorbelor, te oglindeşti în prăpastia nihilismului şi a renunţării, ca într-o oglindă falsă, dar aparent fără cusur. Avînd nevoie în mod precar, juvenil şi orgolios de mărturisiri şi declaraţii sterpe pe care oricum nu le-ai lua în seamă, acestea dezgustîndu-te în mod barbar, te îndepărtezi pînă la limita abandonului şi negării de lucrurile cu adevărat importante şi de oamenii esenţiali. Capeţi un soi de miopie existenţială, care te îneacă în dezgustul de tine pînă la iminenţa vie şi perfect justificabilă  a sinuciderii. Plînsul ore în şir, în cel mai rece colţ de cameră e atunci invenţia ta, rezultată din neputinţa de a mai crede şi de a te mai încrede. De a mai crede că încrederea în sistemul de iluzii nu este doar necesară, ci şi propriu-suficientâ, prin Altul. Încrederea în Nespus e iluzia encriptată la nivelul substanţelor metabolizante ale fiinţei. În acel sentiment de nespus, în acele cuvinte nespuse pe care te-ai grăbit să le negi reproşîndu-le că nu au existat, deşi toate simţurile au complotat împotrivă-ţi. Nespusul e perfect ambivalent: e minciună şi adevăr, ascundere şi dezvăluire, e realitate şi iluzie, e convingere şi îndoială. Receptat în conştiinţă e totul: e raţiune de dincolo de conştientizarea voluntară, e bucurie pură, e abandon, e jubilaţie şi e fericirea  aceea perfect autentică de-o clipă, cînd ai prins alteritatea de-un picior şi n-ai vrea să-i mai dai drumul. Dar Nespusul e şi formă de retragere şi de asumare a recluziunii cînd ştii că viaţa ta afectivă trebuie să rămînă în spatele uşii interzise de dragul celor mai de preţ certitudini.

Terapie de re-creaţie (II)

Etichete

ar putea fi, cuvinte, delir, existenţă, lleida, singurătate, tăcere

Tăcerea

„(Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui.
– (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său.
– Şi să tacă. (Pauză.)
– Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.
– (Strigă.) Ionaaa!
– Nimic.
– (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona!
(Pauză.)
– De fapt, Iona sînt eu.”

Încerc să nu mă ascult şi să nu îmi vorbesc. Număr stele, ferestre luminate de la blocul de vizavi, felinare stinse şi maşini care trec prea rar. Doar ca să nu mă gîndesc, să nu apuc să mă aud, să nu apuc să mă rostesc. M-am mutat să locuiesc în balcon, în frigul şi ceaţa unei nopţi în care gunoierii îşi fac îndatoririle şi străzile sînt înecate în clăbuci care transformă actualitatea paşilor în pierderea urmelor. Dar dacă privesc nu înseamnă că monologhez? Dacă număr, nu înseamnă că gîndesc? Dacă tremur de frig nu înseamnă că mă comunic? Tăcerea este imposibilă. Mă aud în carul mic şi dialoghez cu iluziile pe care nu pot să le ignor sclipind. Nu pot să nu mă întreb de ce numai un felinar din zece are becul ars şi să scormonesc posibile variante despre ce s-ar putea întîmpla îndărătul perdelei cu falduri care stă între oblon şi o lumină galbenă, difuză. Ce face, acea fereastră, din cele în jur de 200 existente să rămînă singura luminată? Implicaturi, presupoziţii, in facto, gîndire. Ce face fumul să iasă din ţigară îmbîrligat de fiecare dată în alt chip? După ce ordine rămîne spuma berii pe marginea paharului şi rujul pe buza lui? Meditaţii, precare, dar, meditaţii, forme naive de gîndire. Nu pot să nu mă livrez în lucruri, în semnificaţii, în interpretări, în ar putea fi-uri. Nu, direct nu pot fi, nici în prezent, nici în imediat. Doar în reflexie, în semnificant. Faza semnificatului a fost pierdută într-o viaţă anterioară, pesemne. Să mă umplu cu amărăciune, să îmi plimb sîngele de colo-ncoace, să îmi foiesc gîndurile pe toate părţile, să arunc vorbe în aer şi în eter, să explodez vocabule şi să lansez anateme – asta e simplu. Tot ce e natură proprie e simplu, chiar dacă e chin. Nu, nu am tăria să tac. Poate că tăcerea e într-adevăr expresia singurătăţii sau măcar a însingurării. Dar eu nu, vorbesc încontinuu, mă „întreţin” să nu-l pierd pe „Io”. Confortul alterităţii e în a nu-mi tăcea. Îl întreţin cu tot ce-i place lui mai mult: gînduri, furii, anxietăţi, disperări, necesităţi, visuri, expectative, dezamăgiri, alcool, tutun, alte alterităţi, imaginaruri, concreteţi transgresate, ură, patos, pofte, dorinţe. Nu, nu mă pot dispreţui îndeajuns pentru a-mi tăcea. Nici lumea nu o pot ignora într-atît pînă la a nu mă adresa ei. Nici realitatea n-o pot eluda pînă a nu mă raporta la ea. Nici oamenii nu îi pot alunga pînă la a nu le mai scrie. Ştiu că tăcerea lor îmi răspunde.

***

Mîiine mă duc să vorbesc cu valurile şi să ascult marea din cea mai tăcută scoică. Nu, nu vreau să-l iau cu mine pe Iona, dar o să se ţină după mine.

Terapie de re-creaţie (I)

Etichete

abureală, Constantin Noica, depresie, lumină, soare, tragic, tăcere

Soarele

„Sein zum Leben”. Mi-am lăsat sinele la clocit şi i-am pus mersului vieţii o piedică fără cuvinte. „Tragicul se naşte din aburul vieţii”. De dimineaţă m-am tratat cu fum de ţigără, vapori de cafea şi substanţă vie din raze molatece de soare. Iau în pumn o mînă de idei fabricate la focul unei alte conştiinţe şi trag în plămîni. Apoi scot fumul pe nas, cu eliberare sincopată de particule abrazive care se puseseră grămadă pe gînduri, redîndu-le mişcarea browoniană în suspensia efemeră a luminii. Sindrom de pisică. Soare, puchini, lînzcezie, orbire. Soarele întunecă privirea mai ceva ca întunericul, dar anesteziază interioritatea. E narcotic. „Destine încetinite, nu desfiinţează, dar sting…” . Soarele aprinde numai epiderma, dar încălzeşte sufletul, îi redă confortul momentan. Stinge ce mai era jăratic într-o tavă de cenuşă. „Ce i s-a luat omului de azi e totaliatea”. Bucuria punctiformă şi discontinuă are raze – iradiază. În discontinuitate şi sincopă fragmentarul e eliberare. „Eşti în ori întru?”. În mine, încerc să fiu întru libertate. „Orice om care a trăit în marginea vieţii merită să spună ceva despre viaţă”. Momentan în mine e tăcere şi abur, perdea de raze leneşe. Suspensie. Mîine vreau să aleg valul. „Sein zum Leben”.