Ssst… îmi ascult audienţa privată

Etichete

destin, edificiu afectiv, esenţial, iubire, neputinţă, oameni perfecţi, perfecţiune, precaritate, părăsire, sens, spirit critic

„Dacă ura celorlaţi – covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase, este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt.” (G. Liiceanu, Declaraţie de iubire)

Am întîlnit şi oameni perfecţi. În care nu era nimic precar. În fiinţa cărora defectele erau pete de culoare care-i făceau nu hidoşi şi repugnaibili, ci fermecători şi seducători. Care, orice ar fi zis şi ar fi făcut era minunat. În faţa cărora spiritul critic n-a putut decît să lase neputincios garda jos. În fiinţa cărora toate abjecţiile, toate minciunile, toate căderile n-au însemnat nicicînd o ameninţare de a le clătina statuia din edificiul meu afectiv. Sînt cei cu care nu am apucat niciodată să „stau de vorbă” îndeajuns sau să petrec timp destul. Sînt cei care m-au făcut să nu îmi pară atît de rău că sînt, încît să decid că viaţa mea chiar nu are nici un sens (cît timp se găseau ei în ea nici nu aveam cum!). Sînt cei de care m-am lăsat luată simbolic de mînă şi condusă pe acoperişul lumii. Sînt acei cu adevărat neînlocuibili din inima mea, indiferent ce aş face sau ce ar face, unde aş fi sau unde ar fi, ce aş deveni sau ce ar deveni. Sînt aceia care au contat mai mult decît propriile neputinţe sau determinări. Aceia care m-au apărat şi m-au salvat de mine. Acei în prezenţa cărora şi gravitatea şi rîsul nu avut avut niciodată nimic derizoriu. Pentru care aş fi vrut să pot face ceva care să le lumineze destinul. Sînt cei care nu aveau cum să mă dezamăgească, chiar dacă au făcut-o. Aceia pentru care nici un efort nu a fost vreodată un sacrificiu, ci doar o bucurie inegalabilă de-a le fi fost alături. Nu ştiu dacă i-am iubit fiindcă erau perfecţi, sau erau perfecţi fiindcă i-am iubit. Nu contează decît faptul că pentru mine au fost şi sînt perfecţi şi astfel mi-au oferit şi mie sentimentul de-a fi perfectă, iubindu-i.

P.S. La un moment dat, trebuie să înţelegi că, deşi oamenii aceştia perfecţi te părăsesc sau îi părăseşti tu pe ei (într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, concret sau simbolic),  totuşi, rămîn cu tine şi nu trebuie să-i (re)negi.

Fără perdea

Etichete

alteritate, însoţire, ceaţă, dor, gînd, iarnă, Iaşi, lleida, mers, miocard, neputinţă, oameni, orbire, perdea, singurătate, străzi, vedere

În noaptea asta Iaşul îmi seamănă prea bine cu  Lleida. Ceaţa e la fel de groasă, atmosfera la fel de sinistră sub apăsarea unei ierni neputincioase, şi dorul la fel de mare ca atunci. Pasul meu e la fel de grăbit în trecerea lui, ca şi cum cineva m-ar aştepta în locul unde ştiu că nu aştept să mă întorc, pentru că nu mă aşteaptă nimeni. Îmi sabotez miocardul şi orbesc. Mersul mi-e la fel de sigur ca al celui care se simte protejat de învăluirea la care este supus fără voia lui. Gîndul mi-e la fel de posedat ca al orbului, dorinţa la fel de străină de bătaia retinei. Trec prin perdeaua de aer greoi ştiind că oricum nu aş vedea, chiar dacă aş privi în zare. Asta mă linişteşte. Oricum eu nu privesc niciodată oamenii în ochi. Aştept să mă arunc pe pat, să visez şi să ştiu. Să cobor înapoi în ceaţă, însoţită. Şi aşa să mă pierd în ea, ca şi cum aş vedea. Ca şi cum mi-aş întîlni dorul, acum.

Puroiul din călcîiul lui Sisif

Etichete

Ahile, amibiţii, anima, beşică, boală, deznădejde, drum, maladiv, mers, munte, neputinţă, opintire, pas, piatră, puroi, rost, Sisif, suflet, voinţă

Ai păşit munţii cu bolovani în spinare şi acum ai ajuns să te împiedici de-o piatră.  Ai o piatră în pantof care te ustură prea tare pentru a putea merge mai departe. Îţi scrijeleşte rostul, pînă cînd îi uiţi numele. De aceea, de la bună o bucată de timp, te tot opinteşti în propria-ţi împleticire de urme. Eşti conştient că te-opreşti din drum mult prea des, mult prea istovit de durere şi de fiecare dată din ce in ce mai slăbit pentru a te mai ridica la vreme. Dar altfel, nu poţi. Piatra ţi-a pătruns cu ascuţişul ei în carne şi voinţa ţi-a copt maladiv sub formă de puroi. Anticorpii ţi s-au condensat neputincioşi într-o grimasă. Talpa ţi-e toată o beşică, de aceea nu îţi mai e cu putinţă să îţi calci pe suflet, pe pasiuni, pe bucurii şi pe dorinţe cu uşurinţa de odinioară. Îndrăzneala şi puterea de a strivi cu vîrful pantofului temeri, neîncrederi, împotriviri, iubiri, limite, ameninţări, nedreptăţi ţi s-au depus în sertarul cu decoraţii al minţii, ca nişte fapte demodate şi anodine de vitejie. Credinţa în pasul înfipt în pămînt şi în neputinţe ţi s-a sfărîmat în tocul cui al deznădejdii. Ambiţiile tale au denaturat în septicemie. Dintr-un Sisif incoştient de naiv, te-ai transformat într-un Ahile teribil de lucid, care nu are doar călcîiul vulnerabil, ci şi anima cangrenată.

Mustul de pe buza disperării

Etichete

boală, butoi, cerc, combustie, disperare, efort, fermentaţie, frustrare, must, neputinţă, temeri, ură, vin

Te-ai născut împrejmuit de cercuri. De cercuri de oţel, care în loc să se slăbească, pe măsura trecerii prin timp şi prin viaţă, s-au strîns în jurul tău din ce în ce mai tare. Te sufoci din ce în ce mai intens, de parcă ai fi un butoi cu un conţinut fermentat, care inevitabil va plesni din pricina unei combustii interioare.

Te-au ajuns temerile, te-au înşelat aşteptările, ţi s-au zădărnicit eforturile, ţi s-au interzis bucuriile, ţi-au căzut în derizoriu credinţele, ţi s-au luat în deşert iluziile, te-au părăsit puterile şi nu-ţi rămîne decît să te găvozdeşti inutil în cercul tău strîmt, auzindu-ţi bolboroseala exasperant de hîrcîitoare a organelor interne. Deşi încerci să te-ascunzi de evidenţe, eşti bolnav. Nu vrei să pari ipohondru, preferi să fii inconştient. Nu vrei să fii prizonierul bolii, deja resimţi maladiv prizonieratul neputinţelor, al condiţionărilor fondului-intim-străin, al obligaţiilor improprii. Dar nu poţi să nu recunoşti că numai în boală şi disperare fiinţa ta prinde coerenţă, că toate elementele se compun ca într-o perfectă potrivire într-un puzzle al răului şi-al condamnării. Îţi ieşi din fire cu ură faţă de tot ceea ce n-ai reuşit să fii şi de tot ceea ce ai sfîrşit a fi. Lehamitea ta e strigătul din nişte plămîni obosiţi şi obturaţi. Tensiunea creşte în tine, şi cercurile existenţei te strîng într-o neputinţă atroce. Eşti asemenea unui must oţetit care pişcă limba cui îl gustă, dar care nu va avea ocazia să mai devină vin, să mîngîie lasciv vreo buză însetată. Vrei să crăpi, ştiind că alte şanse de a rupe zăgazurile nu mai are rost să aştepţi.

Bumerangul e în tine

Etichete

bumerang, fiinţă, nebunie, neputinţă, orgoliu, rău, sentiment, sentinţă, sine

De sentimentele rele m-am ferit dintotdeauna, ca de un bumerang prea ascuţit. Ca şi de orgolii. Pentru că ştiam, cumva aprioric, că tot ascuţişul lor distructiv se va despica degrabă şi se va întoarce asupra-mi într-un efect înmiit. Însă, punîndu-mă ostentativ în calea lor, în virtutea unei puteri închipuite, m-am lăsat prea lesne şi degrabă lovită de ele, rănită, torturată şi apoi răpusă. Căzînd neputincioasă, de parcă aş fi fost aruncată într-o prăpastie, ca după o brutală crimă, le-am lăsat să mă acapareze laolaltă cu sublimul. Fără să le mai pot separa, deosebi sau discerene de acesta. Le-am lăsat să se amestece, haotic, condamnîndu-le şi slăvindu-le împreună. Disperînd din pricina lor, şi sperînd distant, datorită Fiinţei înşelătoare din ele.

De pomană mi-am impus, structural şi ideologic, să fiu mereu cea care îndură – nicidecum din martiraj, ci din neputinţa asumării răului ca lege în existenţa mea –, n-am făcut să obţin decît o amînare  a unei sentinţe. Sentinţă care îmi era nebunia. Sentinţă de care, din nou, m-am ferit. De care ferindu-mă, n-am putut fugi. Pe care fugind, am împlinit-o. Pentru ca, împlinind-o, să zac în părăsire. În neant, în incertitudinea pişcătoare din răcnetul delirant al Fiinţei. Şi de unde să găsesc, în neant, încă un bumerang să-l arunc în celălalt  cu îngăduinţă, ca să mi se întoarcă în chip de revenire?

Legături ombilicale

Etichete

avorton, cordon ombilical, existenţă, expulzare, fiinţă a nimănui, incubator, legumă, lichid amniotic, neputinţă

Cred că m-au expulzat prematur în existenţă şi de aceea îmi tot caut cordoane ombilicale de care să mă leg pentru a supravieţui. Sau, poate, nici măcar nu trebuia să mă nasc. Altfel nu-mi explic de ce nu mă comport ca un organism autofil şi tot caut burţi în care să mă culcuşesc. Sînt un soi de parazit care îşi caută gazde care să-i ofere o sursă de vitalitate şi un soi de înveliş protector. În lipsa unui cordon ombilical mă simt un avorton  – un fel de fiinţă a nimănui, nedorită, inutilă şi neputincioasă. Nici un incubator nu mă poate ajuta să-mi dezvolt organele care să-l producă pe „a fi”. Legarea la aparate şi hrănirea prin perfuzii nu mă ajută defel; eu am nevoie de substanţele metabolizante ale unui altcuiva care să mă facă să cresc din el, pentru a deveni după chipul şi asemănarea lui.

Nu ştiu cum se face că de fiecare dată, cordonul ombilical cedează şi mă trezesc expulzată în disperare. Aşa abandonată înainte de vreme de gazdă simt de fiecare dată cum mor încet, agonizînd. Nici un rost şi nici o perspectivă nu se-ntrezăresc pentru că nicicînd nu apucă să se împlinească lunile necesare de gestaţie. În stare de legumă, aştept să mă înghită ceva şi să-ncep să plutesc într-un lichid amniotic. Ca să simt din nou beatitdinea de-a fi în apele mele.

Circuitul ticăloşiei în natură

Etichete

ascendent, călăi, dragoste, frustrări, indivizi, iubire, joc, neputinţă, practică, revoltă, răzbunare, societate, ticăloşie, victime, vindicativ

Îi rănim pe cei mai slabi ca noi, pe cei mai puţin orgolioşi decît noi, pe cei care depind de noi şi pe cei care ne iubesc mai mult decît îi iubim noi pe ei. Dar mai ales îi rănim pe aceia care ne înţeleg de fiecare dată şi neapărat fără reproş, pe care nimic nu pare să nu-i rănească îndeajuns de mult încît să ne rănească la rîndul lor sau să ne rebuteze. Pentru că avem certitudinea probată că răbdarea şi afectul lor sînt de fiecare date mai puternice decît accesele noastre de furie, despresie, paranoia, orgoliu, anxietate sau teribilism. Care ne primesc înapoi alături după ce-am luat-o razna, am apucat-o cîş şi le-am înşelat aşteptările, speranţele, visele, încrederea. Ei ne sînt o garanţie pe care n-avem nevoie s-o certificăm sau s-o valorizăm şi pe care o întreţinem doar atunci cînd avem chef sau timp. Eludăm mîndri şi suficienţi importanţa lor în existenţa noastră, convingîndu-ne că oricînd îi putem strivi sub indiferenţă sau uitare, fără ca să ne pricinuim vreo durere sau vreun soi de remuşcare. Ca doar nu ne trebuiesc, nu ne sînt esenţiali, nu? Doar ei sînt cei care au nevoie de noi şi avem grijă să nu le dăm vreo ocazie de-a încerca a realiza o rocadă de ascendent.  Noi avem alte preocupări, orgolii rănite şi alte obligaţiuni stringent de usturătoare care ne supun şi bagatelizează fiinţa şi cărora trebuie să le ţinem piept cu stoicism. Sînt oameni care ne joacă pe degete şi cărora sîntem ocupaţi să le facem jocul. Sînt oameni al căror ascendent îl simţim abuziv, impropriu, dar mai cu seamă paralizant. Care ne frustrează permanent şi de sub comanda cărora nu putem ieşi. Pe care îi iubim în fond, dar îi urîm în formă. Care ne fac să ne simţim mici, neputincioşi, care ne frustrează nespus şi care stîrnesc în noi spiritul vindicativ. Care ne injectează fiinţial regulat doze de otravă ce ne înveninează şi ne fac dependenţi de acte periodice de revoltă. Revolta însă nu se petrece însă împotriva lor pentru că nu „ne ţine” să ne luăm în piept cu ei. Este eminamente vorba de o chestiune de statură. De propria nimicnicie şi de frica de a-i pierde. Ştim că noi sîntem cei care avem nevoie de ei şi nu ne permitem să facem vreun gest necugetat cît timp  în raport cu ei noi exercităm rolul de aghiotant. Răzbunarea pentru fustrările noastre o executăm cu graţie şi emfază asupra celor „mai mici”, care ne vor înghiţi gesturile, aşa cum noi le înghiţim, la rîndul nostru, de la alţii „mai mari”.  

***

Practic, trăim în formule personale şi sociale constituite din relaţii între victime şi călăi, în care fiecare dintre noi joacă – nu pe rînd, ci concomitent – aceste roluri. Nici măcar nu le jucăm purtînd măşti. Căci este vorba de un joc de o natură paradoxală intrinsecă, care are drept finalitate un soi de compensaţie aproximativă şi injustă. Însă, n-avem de ce ne feri sau jena. Nu, nu este nicidecum o situaţie revoltătoare.  Nu trebuie să ne culpabilizăm pentru faptul că sîntem nişte ticăloşi, din moment ce nimeni dintre noi nu îşi poate transcede sau eluda această „calitate”. Şi mai ales, nimeni nu ar trebui să facă ceva să schimbe această practică sau să-şi metamorfozeze condiţia. Domnii Quijote sînt ridicoli. Nu pentru că practica ar fi una etică sau morală. Ci pentru că este singura formulă care are ca pretext, scop, cauză şi efect dragostea. Cît despre reciprocitate, de aceasta nu se poate pune decît nici măcar în termeni de ticăloşie. Iar în termeni de ticăloşie nu ar trebui să se pună, întru buna funcţionare a formulelor nici schimbul de ascendent.

Tipologiile ratării

Etichete

anxietate, blazare, comoditate, neasumare, neputinţă, ratare

Puţini sînt indivizii care reuşesc să treacă pe lîngă ratare ori au şansa ca ratarea însăşi să îi ocolească pe ei. Pentru majoritatea, ratarea este spectrul sub care s-au sfărîmat iluziile, s-au degradat ireversibil eurile, s-a mistificat iremediabil personalitatea şi se desfăşoară derizoriu cotidianeitatea lor.

1. Ratarea din neputinţă. Este a celor care, peratologic, nu sînt în stare să întreprindă demersul întru „a deveni”: pentru că nu deţin resursele sau motorul existenţial, sau pentru că nu şi-au dezvoltat un sistem de subzistenţă afectiv, cognitiv şi social. Este forma de sinucidere a celor care, ştiind că nu pot face „ceva”, nu mai fac nimic. Este a mediocrilor şi a indivizilor comuni, fără apetenţe deosebite.

2. Ratarea din neasumare. Este tipică celor care nu pot sau nu vor să îşi asume nici un demers existenţial, a celor care rămîn încremeniţi în proiect şi joacă la bursa castelelor de nisip cu sediul în clopotul de sticlă. Este cercul în care se închid autofilii, dar şi autofobii.

3. Ratarea din anxietate. Este a celor care nici măcar nu sînt în stare să-şi construiască proiectul existenţial, întrucît sînt obsedaţi de inevitabilitatea ratării şi a lipsei de consistenţă şi posibilitate fiinţială. Sînt mediocrii lucizi care aleg să nu existe, de teamă că dacă ar încerca să fie ar sfîrşi în derizoriu şi, eventual, grotesc.

4. Ratarea din comoditate. Este a celor care ştiu că pot orice, parţial chiar pot, şi consideră că din acest motiv îşi pot permite să nu facă nimic. Este vorba despre ignoranţii de meserie cărora li se pare că, în virtutea instinctului de autoconservare, ceea ce au de făcut ei cu existenţa lor poate fi amînat. Este forma de ratare specifică hedoniştilor şi artiştilor.

5. Ratarea din blazare. E caracteristică celor care dau cu piciorul vocaţiei, negîndu-se pe sine şi propriile apetenţe din pricina saturaţiei de un atare context şi din pricina unor cojuncturi nefavorabile. Este prăpastia în care cei cu resurse existenţiale prodigioase se aruncă fără coardă elastică, în încercarea de a evita postura de „fraier”. Este soluţia la îndemîna hiper-lucizilor şi a masochiştilor.

Panseurile şi surmenajul „laboral”

Etichete

cuvinte, delir, limite, lleida, neputinţă, oboseală, sesiune, surmenaj

De cînd m-a ajuns psihic sesiunea de aici, cu inadecvarea dintre timpul disponibil, sarcinile laborale insuficient de bine definite peratologic şi abilităţile lingvistice proprii, am început să gîndesc scurtciurcuitat, fragmentar, apoftegmatic, ca într-un vis spiralat, împletit cu fir narativ fantastic. Temele mele veşnice de meditaţie s-au potenţat şi s-au răsîncîlcit într-un ghem de oftică căruia  nici cu ghearele mele ascuţite de vrăjitoare nu-i mai vin de hac. Trebuinţa depăşirii limitelor, neputinţa, condiţia umană limitată, lenea ca înscris visceral, nesiguranţa alterităţii, singurătatea ca dimensiune eternă, însingurarea ca iminenţă şi co-prezenţă activă, minciuna existenţială, falsul fiinţial, cogniţia, culpabilitatea, însoţitoarele mele din gînduri, au fost mai încercate ca oricînd în scenarii elucubrante şi apocaliptice, în context de restrişte şi neputinţe lingvistic discursive. Şi pentru că mi s-au uzat capacităţile corelaţionale şi argumentative, citez fără prea multe explicaţii dintr-un text pe care îl am de analizat şi care mi-a însfăşurat firul gîndirii în jurul gîtului individualităţii proprii: „En el Pantheon griego Peithó corresponde al poder de la palabra sobre los otros. Su templo es la Palabra”. Cred că încep să-mi mai revină forţele după acest scurt derapaj logoreic.

Pauză (în loc de re-creaţie)

Etichete

alienare, neputinţă, pauză, varză

Tengo el cerebro estropeado (adică am creierul varză, terci). Nu mai pot scrie. Deloc. Nimic. Nici măcar un text obosit. Aştept panaceul să-mi pice din cer, aşa cum l-a lovit mărul în cap pe Newton. Între timp urmez un tratament cu injectare de venin în muşchi, vene, inimă şi alte organe vitale. Deocamdată nici un efect. Vă ţin la curent cu evoluţia bolii procesului de însănătoşire.

P.S. Şi aştept eventuale doctorii pe adresa c/ Historiador Josep Lledonosa, 2, 4n, 2a, Lleida, Catalunya, España.