• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive etichetă: alteritate

Nu, mulțumesc, am mâncat!

31 Vineri oct. 2014

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Neordinea mea şi-a lumii

≈ 3 comentarii

Etichete

alteritate, fericire, fragil, indiferenţă, instrumentalizare, plictis, tacâmuri

Ne suntem unii, altora, doar niște instrumente. Ne servim de ceilalți atât cât avem chef, atât cât avem nevoie, ne interesează, ne incită, ne folosește, ne convine, ne place și ne satisface. Ne sorbim ca din lingură, ne tăiem în cuțite sau ne-apucăm și ne-alegem unii pe alții cu furculița. Apoi, când pur și simplu ne-am plictisit, vrem altceva, întâlnim prima piedică sau nu ne mai convine, ne debarasăm de cei odată declarați „dragi” sau „importanți”, ca de niște tacâmuri de unică folosință. Pe care chiar avem grijă să le sfărâmăm între palme înainte de a le arunca la coș – și nu uităm să mototolim și ambalajul -, ca să nu ocupe prea mult loc niște obiecte devenite inutile. Doar sunt atâtea mizerii pe lume de care trebuie să ne lepădăm. Și mai trebuie să mai facem loc și noilor experiențe.

the-heartstrings-1960(1)

Dar nu e ceva nefiresc sau de condamnat. Așa procedează toată lumea. Instrumentalizarea celorlalți nu e doar apanajul celor ticăloși sau a celor fără suflet. Indiferența absolută este constitutivă naturii umane, și teoretic, toți ne-o asumăm. Bravăm, ne declarăm pragmatici, ne afișăm nepăsarea, jucăm pe cartea neimplicării. Știm că așa se petrec lucrurile în lumea în care e plin de hiene și că ar trebui să avem grijă să nu alunecăm în afara „convențiilor” pe care indiferența ni le dictează. Ar fi păcat să pierdem privilegiile de eschimoși pe care ni le garantează trăirea în iglul ei: o plăcere carnală, o conversație savuroasă, o problemă rezolvată, o distracție pe cinste, o reușită aparte, o validare socială, un scop bifat sau o realizare, cărora poate să nu le mai urmeze nimic pe urmă. Să putem trece mai departe satisfăcuți și intacți, și nu cu vreo durere prea mare atârnând de suflet, care să ne tragă spre vreun abis.

Doar că, la răstimpuri, indiferența se îmbracă în cuvinte mari: iubire, credință, încredere, prietenie, alteritate. Și cuvintele acestea se materilaizează, cresc, prind viață și sar zidul de nepăsare ridicat între noi și ceilalți […] Și din punctul acesta încolo, din instrumente de plastic, devenim instrumente de sticlă.

Doar că, la răstimpuri, indiferența se îmbracă în cuvinte mari: iubire, credință, încredere, prietenie, alteritate. Și cuvintele acestea se materializează, cresc, prind viață și sar zidul de nepăsare ridicat între noi și ceilalți. Așa că ne găsim cu ele defilând prin ograda noastră și nici nu ne dăm seama când s-au strecurat prin grătarul pe care l-am pus la intrarea în suflet. Deodată ne trezim în gând cu ceva frumos – cu o speranță, cu vreo bucurie sau chiar cu perspectiva vreunei fericiri. Și din punctul acesta încolo, din instrumente de plastic, devenim instrumente de sticlă. Fragile și vulnerabile în fața celor cărora le-am făcut intrarea, fără să vrem, în intimitatea ființei noastre. De la acest punct încolo, ei vor fi greu de extirpat din noi, fără să ne spargem. Nu putem face o incizie în sticlă, și nici o operație cu laserul. Așa că îi vom lăsa să se dizolve, în continuare, în noi. În acest răstimp nu avem decât să ne purtăm prin lume, goi, transparenți și fragili. Sătui de noi înșine și, în continuare, flămânzi de ceilalți.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Povestea singurei târfe triste

11 Sâmbătă oct. 2014

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Scrie un comentariu

Etichete

abandon, afect, alteritate, singurătate, târfă

Ea nu te întreba niciodată nimic. Nici de ce ți-e rău, nici ce te face să-ți râdă sufletul, nici de ce te atașezi de oameni, nici de ce fugi de ei. Nu-ți reproșa absențele îndelungate, ori faptul că o sufocai, ne mai voind tu însuți nimic decât s-o respiri. Nu te judeca și nu te apostrofa. Nu te alinta, dar nici nu te jignea. Aah, de câte ori ai înșelat-o și i-ai spus că e gata, că nu te vei mai întoarce la ea! Dar mereu reveneai, umil, distrus și cerând izbăvire. Iar ea tăcea. Știa să-ți fie mereu acolo, fără să-ți ceară vreo vamă. Doar își întindea brațele reci și te cuprindea. Iar tu i te ofereai tot. Te adânceai în ea ca-ntr-un fotoliu puhav, închideai obloanele spre lume și trăgeai draperia peste pasiuni și iluzii. Stăteai așa în brațele ei cu ceasurile, cu zilele. De fapt, ai stat cu anii.

N-o iubeai, dimpotrivă. Îi adresai reproșuri în fiecare zi, tocmai ei, care nu ți-a imputat niciodată nimic. Izbeai cu pumnii în ea, o striveai sub ambițiile, închipuirile și orgoliile tale. O urai sincer și căutai numai s-o renegi. Ea-ți era pragul și limitarea, te trăgea înapoi. Te ținea captiv. Deși ea a fost singura care te-a lăsat cu adevărat liber, tot pe ea ai sugrumat-o odată cu fiecare izbucnire de vitalitate. Adolescent rebel, copil suprimat, adult imaur, indiferent ce haină ai purtat, ai găsit să-ți răzbuni neputințele pe ea. Doar îți șoptea mereu că fericirea nu e pentru tine, că nu ți-a fost dată. Cu toate astea, ea era tot ce-aveai când te întorceai din încercările tale eșuate de-a lua viața în piept și de-a te încrede în oameni sau în vreun rost. Dar ai continuat, tu, trufaș și inconturnabil, în așa-zisele preferințe și decizii, să te iei pe tine mereu în serios și pe ea în batjocură.

Până când, sfârșit venit fiind, dintr-una dintre aventurile vieții tale (sau poate din toate încercările de-a fi fericit?) ajuns acasă, n-ai mai găsit pe nimeni. Nici n-ai strigat-o, ai așteptat-o să vină, ca întotdeuna, că doar ea era acolo mereu. Unde să se fi dus?! Ea, damnarea ta, ultima redută, ultimul pat, cea de pe urmă renunțare? Ce să fi căutat în altă parte?! Ea era doar a ta, necondiționat, așa a fost, doar, mereu.

DSC_1004

Aveai să înțelegi, nu prea târziu, că ea e a tuturor. Că e ibovnica ființei, amanta de pe urmă, curva vieții, îngerul morții. Și se dă tuturor celor cu conștiința ultragiată, sufletul stors și voința răpusă. Pentru care speranța e ironie, încrederea în sine un scuipat primit pe pleoapă, iar iubirea o glumă proastă.

Singurătatea aceasta a fost numai a ta, dar tu n-ai înțeles la vreme. Doar când nici singur n-ai mai putut să fii, și-ai început să simți ce înseamnă să fii singur cu adevărat. Și atunci a fost prea târziu și ca să mai fii singur.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Moralistul de pică e născut în zodia Balanței

09 Joi oct. 2014

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Scrie un comentariu

Etichete

abandon, alegere, alteritate, balanță, destin, dragoste, singurătate, suferinţă, zodii

Poți să fii slab și puternic în același timp. Poți folosi trei cuvinte să spinteci un suflet sau o armată de vorbe să îndupleci o minte. Să taci, ori să spui. Poți să tai în carne cu un cuțit de ceramică sau poți râde strident. Poți înjosi sau poți brava. Poți umili sau poți persuada. Poți intimida sau poți convinge. Îți poți asuma acest joc de putere ca o misiune sau ca o compensație. Poți să îți exprimi afectele sau să-ți manifești nepăsarea. Poți să discreditezi sau să încerci să înțelegi. Poți să negi sau poți să crezi. Să renunți sau să lupți, să-ți bați joc sau să admiți că o seamă de lucruri contează.

Dar mereu moralistul din tine se află în cumpănă. Mereu neconvins de neconvingerea lui, mereu radical în derută, mereu ipocrit în așa pretinsa verticalitate. Mereu sigur de nesiguranța lui. Mereu satisfăcut de neîmplniri, mereu încărcat de alții și plin de siguranță. Mereu confirmat de sine și infirmat de alteritate.

burghers3

Poți să fii slab când ar trebui să fii puternic sau puternic când ai avea justificarea să fii slab. Dar asta nu a fost niciodată o opțiune. Tu ești o contradicție în viață, o negare perpetuă și o asumare neechivocă. Un rapt și o îmbrățișare. Pe cât de dulce, pe-atât de dureroasă.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Exercițiu de cădere în disgrație

13 Miercuri apr. 2011

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii

≈ 4 comentarii

Etichete

alteritate, ceilalţi, frivolitate, metamorfoză, mutație, sine, singur, singurătate, vacuitate

Now the solitudes vary, they go from nothing to loud. If you’re buying lonely, pick the one with the crowd. (Leonard Cohen)

Evoluția în formă, din inima unui fond e o mutație genetică periculoasă. În cazul metamorfozei manierii de a-ți trăi singurătatea probabil că e una dintre cele mai perverse formule de-a te deda unor praxisuri mai comode, care traduc eroarea de auto-servire de care vorbesc psihologii. Dacă omul singur e prin excelență singuratic (sic!), retras, închis în sine, abstras din contingent și supărat de vecinătatea altora ca de-o lumină prea puternică dimineața, omul singur „pervertit” e cel care își ostoiește teama de întuneric în preajma celorlalți. Nu, nu că s-ar transmite ceva din lumina exuberanței lor asupra lui și s-ar contamina de vreun prea-plin ori de uitarea în poala vreunei frivolități, dar așa evită gîndul. Așa evită vacuitatea, hăul depresiei și dorul de-a pleca în căutarea geamănului și-a-l smulge din cercul lui desenat pe nisip pentru a-l aduce lîngă tine. Așa uită că a cunoscut alteritatea trecînd prin mijlocul vieții lui numai ca să trăiască acum, înmiit, părăsirea. Așa, nu mai simte singurătatea ca un cui în cervice. Așa, rătăcit printre alții și din ce în ce mai înstrăinat de sine, spulberat într-o infinitate de euri neindetificabile cu sinele autentic, își diluează suferința în măști ale epuizării. Și în tot acest timp, ca un discipol conștiincios, repetă lecția de viață a maestrului: Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Paradigma egoistă

21 Duminică nov. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, E de bine, Eu şi contra eu, Literal şi pseudo-literar, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc

≈ 4 comentarii

Etichete

alteritate, altruism, aparţine, ceilalţi, comparaţie, egoism, eu, faliment, idoli, paradigmă, revenire, schimbare, sine, singurătate

Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. (O. Paler)

După ce vei fi acceptat falimentul afectiv, poţi să reîncepi să trăieşti. După ce vei fi reuşit să cobori icoanele idolilor de pe pereţi fără ură şi fără mînie, după ce vei fi acceptat căderea din mirajul idealului în incertitudinea lui „aici şi acum”, după ce vei întoarce din nou oglinda dinspre ceilalţi spre tine, vei începe din nou să-ţi aparţii. Vei scoate adevărul sinelui la iveală, ca pe o batistă curată care să şteargă sudoarea efortului de-a fi oricine altcineva, numai tu însuţi nu. Te vei accepta răsfrînt în privirile altora cu etichetele lor cu tot, fără frică, fără angoasă şi fără a te mai sfărîma fără rost şi fără discernămînt. Vei înţelege că puterea nu stă în schimbarea şi traficarea identităţii proprii doar de dragul şi din moftul cuiva, ci în asumarea eului-aşa-cum-este şi implicarea lui în construcţia unei identităţi sociale rezonabile.

Împăcat cu perspectiva singurătăţii, vei deveni mai sociabil, mai deschis, mai autentic, mai pragmatic. Centrul universului tău se va muta de pe celălalt semnificativ şi de pe sarcina de-ai face mereu pe plac, pe tine şi pe relaţiile şi oamenii din jur şi pe preluarea sinelui în proiectul devenirii confortabile. Împrăştiat şi distrus mai înainte de un şir coerent de dezamăgiri, vei începe să te reconstruieşti ca un puzzle din lucruri aparent nesemnificative sau pe care le priveai drept derizorii, obsedat fiind de comparaţia cu un chip despre un altul pe care ţi l-ai copilit cu închipuiri, iluzii şi speranţe. Vei începe să vezi  tot ceea ce înainte respingeai, dintr-un soi de devotament bolnăvicios faţă de alteritate. Vei deveni egoist, ştiind că altruismul şi-a pierdut obiectul care l-a hrănit cu o otravă dulce prea multă vreme. Asta nu înseamnă că dispreţuieşti, ci că ţi-ai asumat altă formă de a iubi, la pachet cu paleta ei de porniri ciudate. După, cum spuneam, vei reîncepe să-ţi aparţii. Însă numai pe jumătate. Fiindcă jumătate din ecoul tău s-a pierdut în urmă.

***

Acestea fiind spuse, revin din nevoia egoistă de a scrie şi cu speranţa că-mi veţi saluta revenirea la năzuinţa de-a fi „citită” de după perdeaua cuvintelor.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Viaţa în jurul catedrei (III)

25 Joi feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Ideologii obsesii fetişuri

≈ Un comentariu

Etichete

alteritate, alţii, audienţă privată, însoţire, întîlniri providenţiale, întru, ceilalţi, cunoaştere, informaţii, libertate, memorie, motivaţie, salvare, scenariu paideic, semnificativ, sine, vocaţie, voinţă

Scenariu paideic pentru o sintaxă afectivă a cunoaşterii

Pentru mine cunoaşterea nu ar fi existat fără anumiţi oameni. Sînt convinsă că aş fi rămas în ignoranţă în lipsa unor întîlniri providenţiale care să mă prindă într-un scenariu paideic. Fără limbajul afectiv din preajmă care mi-a ordonat priorităţile nu mi-aş fi descoperit vreo propensiune latentă şi nu mi-aş fi probat nici o potenţialitate. Nu, nu cred că am vocaţia cunoaşterii în sine, ci prin alţii. Nicicînd nu m-aş apuca de una singură de „cercetat” şi de scormonit prin problematicile lumii, strict pentru mine. Dacă „miza” cunoaşterii nu prespune împărtăşirea întru o alteritate, atunci ea nu-mi devine morcov. Nemotivate afectiv, resursele mele cognitive nu se activează în nici un fel. Nici memoria în sine nu are o mecanică prea bună, aşa că nu mă ajută să stochez date şi nici procesorul motivaţional nu merge nealimentat pentru a procesa informaţiile de capul lui şi de unul singur. Aşadar, pentru mine cunoaşterea nu e nicidecum o stare la rece, ci un proces la cald. În lipsa oamenilor care să mă captiveze cu sistemul lor de-a gîndi şi cu modul lor de-a fi îmi petrec zilele într-un gol de fiinţă în care nu-mi arde de nimic (v-am mai spus că funcţionez pe principiul lui întru). Sarcinile-de-îndeplinit devin o povară fără de semăn în lipsa unui cineva la care să le raportez şi cui să-i dedic rodul muncii mele. Nu mă refer aici la destinatarul de drept al unor sarcini de lucru care presupun un demers de cunoaştere, ci la acei indivizi semnificativi care îmi reprezintă audienţa privată şi care prin faptul că sînt îmi dau încredere şi putere să fiu (da, ei sînt acei oameni perfecţi de care vă spuneam şi care mă salvează de mine). Însoţită de o prezenţă imaginară care-mi suflă în pînzele voinţei sînt mereu liberă să călătoresc prin orice domenii şi să trăiesc bucuria îmbogăţirii cu fel de fel de informaţii. Neînsoţită, sînt ca o navă părăsită care pluteşte, fără rost, în derivă, aşteptînd scufundarea iminentă în sine şi-n marea de informaţii care nu-şi dezvăluie pentru mine sensul.

Nu spun, am avut momente de teribilism în care mi-am strigat independenţa şi lipsa nevoii de cei semnificativi mie. Orgolii infantile care s-au spulberat cu fiecare probare a neputinţei de a fi doar pentru sine, chiar şi în cunoaştere. Ştiu că fără o sintaxă afectivă adecvată cunoaşterea nu reprezintă pentru mine decît un şir de date imposibil de metabolizat. În aceste condiţii, rămîn un organism subnutrit care deşi are posibilităţi infinite de a se alimenta, nu are şi forţa necesară. Cunoaşterea prin alţii mi-e ca un cordon ombilical care mă leagă de lume indirect, printr-o conexiune intermediară. Altfel, încetez să mai fiu cineva.  Şi realitatea asta mi-e cea mai de preţ cunoaştere.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Cum să-ţi faci orgoliu cioplit

10 Miercuri feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Neordinea mea şi-a lumii

≈ 2 comentarii

Etichete

adersitate, alteritate, ameninţate, atac, autenticitate, înfruntare, bătălii, ceilalţi, cinste, cocon, credinţă, fragilitate, merit, mutilare, necinste, oameni, ofensiv, orgoliu, piedestal, rost, răutate, scut, sinceritate, sine, standarde, suspinciune, viaţă

Vine o vreme cînd trebuie să ne gonflăm orgoliul. Cînd trebuie să ne confecţionăm de unii singuri calităţi pentru a ne apăra de insidia celor care ne caută nod în papură şi-n lucurile care sînt rod al rostului nostru. Cînd trebuie să învăţăm să ne suim noi înşine pe piedestalul pe care nu ne-a cocoţat cinstea nici unui hazard şi nici cea a vreunui merit excepţional. E momentul cînd, sub presiunea celor din jur, ne îngropăm nemulţumirea de sine în spovedanii adresate unei singure alterităţi faţă de care nu putem şi nu vrem să ne prefacem a fi altfel decît am rămas pe dinlăuntru. Aceste clipe de slăbiciune, singurele momente de sinceritate cu noi înşine, devin însă, cu timpul, nemaipomenit de rare, pînă cînd ajung, şi ele, să se piardă.

Ne înfruptăm astfel, zi de zi, cu o cinste meritată în raport cu necinstea celorlalţi şi nemeritată în raport cu standardele noastre, ca nişte oameni care şi-au luat cu bună-ştiinţă în răspăr credinţa. Devenim ofensivi, dezvoltînd din orice suspiciune de adversitate adevărate pretexte pentru bătălii închipuite şi antipatii construite. De teamă să nu sfîrşim striviţi sub orgoliile celorlalţi, noi, cei cu armura cusută cu aţă albă, atacăm primii, cu un avînt don quijotesc care nu reuşeşte nicidecum să schimbe lumea, ci doar să ne mutileze pe viaţă.

Asta pentru că, oamenilor care-şi ţes orgoliul din fire de mătase şi se înfăşoară în el ca într-un cocon, li-e sortită dezvelirea inevitabilă chiar în momentul întîlnirii cu săgeţile otrăvite ale celorlaţi, care le pătrund pînă adînc în inimă şi-i răpun pe loc. Căci, în fond şi pe fond, orgoliul lor nu era decît o mască pentru timiditate, iar răutatea un scut pentru fragilitate. În lipsa acestora sînt nişte făpturi care aşteaptă deznădăjduite aprecierea şi duioşia celorlalţi, cu toate că ştiu că vor primi doar nepăsarea unor orgolii autentice.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Lecţia despre cerc

09 Marți feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Un comentariu

Etichete

alteritate, aşteptări, cerc, dezamăgire, gimnastică, greşeală, lecţie, schizoid, sine, voinţă

: Scrisoare

Mai ştii cercul acela pe care mi l-ai desenat? Tot mă chinui să încap în el. Îmi întind muşchii voinţei, îmi sfidez împotrivirea oaselor şi-mi ignor durerea din articulaţii. Cîndva sper că voi reuşi să-ţi împlinesc aşteptările. Aşa-mi construiesc zi de zi rostul, încercînd să nu te dezamăgesc, închinîndu-mă cercului şi cerîndu-i iertare cercului cînd mi se pare că i-am strîmbat conturul cu o gimnastică schizoidă.

[…]

Să ştii că, şi atunci cînd greşesc, greşesc tot fiindcă nu vreau să strîmb cercul… fiindcă ştii tu?… cercul acela e viaţa mea şi viaţa mea e încercarea mea de-a încăpea în el…

[…]

P.S. Mă sperie momentele cînd nu mai cred în cerc, parcă nu-mi mai încap în fire şi nu-mi mai găsesc loc în lume. Nu că ar fi vreun loc în lume pentru mine, dar locul meu e în cercul acela desenat de tine şi măcar pe acela sper că nu mi-l poate lua nimeni. Nici măcar tu.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Re:amintiri (II)

22 Vineri ian. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Neordinea mea şi-a lumii, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ 2 comentarii

Etichete

alteritate, amintiri, aşteptare, dumnezeu, gol, nimic, Octavian Paler, oricît, orice, poruncă, rugăciune, singurătate, speranţă, Viaţa pe un peron

Pentru oamenii singuri sau înstrăinaţi de alteritate:

„Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.” (O. Paler, Viaţa pe un peron)

***

„Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputînd vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decît în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sînt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.” (O. Paler, Scrisori imaginare)

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Deocherea cuvintelor

10 Duminică ian. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Cioranisme şi exhibiţionisme, Eu şi contra eu, Ideologii obsesii fetişuri, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ 2 comentarii

Etichete

alteritate, bordel, cuvinte, dezvelire, dezvăluire, exhibiţionism, fiinţă, gînduri, Idei, ideologii, mărturisire, pată, pornografie, prostituţie, sînge, scris, striptis, tăcere, vorbire

Mi-am amintit de „vorba” lui Nichita, „Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte” şi mă întreb dacă nu cumva e prea brutal acest glas al sîngelui din noi care îşi cere dreptul la cuvînt. Ce s-ar întîmpla dacă  ne-am scoate cu toţii la mezat, pe sîrma cuvintelor, fiinţa de carne şi gînduri? Dacă toţi ne-am purta aşa dezveliţi la suflet prin lume, în virtutea unui exhibiţionism justificabil ideatic? Dacă toţi am face paradă de sentimentele noastre, de percepţiile noastre, de ideile noastre, de ideologiile noastre, despletindu-le în văzul lumii sub pretextul libertăţii cuvintelor şi-al nevoii terapeutice de mărturisire? Nu ar deveni cuvîntul doar un vehicul al pornografiei ideatice?

Cei care se dedau la astfel de comportamente exhibiţioniste în mod uzual susţin că vorbind îşi sporesc fiinţa şi că, prin ceea ce spun şi datorită formei în care reuşesc să-şi transmită ideile, oferă şi altora posibilitatea de a-şi spori fiinţa. Unii recunosc că, pur şi simplu, sînt mai singuri ca Iona în burta chitului şi însetaţi de alteritate, iar rostirea este o punte care prezintă o invitaţie la legarea gîndului propriu de un similar gînd al altcuiva. Poate că unii se oferă unor persoane anume, iar maniera aleasă este doar singura cale prin care li se pare că pot intra în contact cu cei aşteptaţi să asiste la despletire. Se amăgesc, aţi spune, sau poate doar îşi caută scuze pentru a face din striptisul lor fiinţial de zi cu zi o ocupaţiune de admirat sau, la limită, poate chiar o profesiune nobilă.

Poate că blogurile nu sînt decît bordeluri unde nişte gînduri deocheate, îmbrăcate sumar în cuvinte strălucitoare sînt dispuse să se ofere primului venit. Poate că dezvelirea nu este în toate cazurile o dovadă de uşurătate iar alteori, dezvelirea în sine, poate deveni de apreciat pentru graţia ei aparte prin care ordonează cuvintele. Se poate că, dintre cei care scriu sau vorbesc, sînt mulţi ce visează să devină prostituate de lux care să reuşească să nu se mai ofere contingent pe platforme gratuite. 

Uneori afluxul de gînduri se poate transforma în beţie sau gargară şi atunci cuvintele apar ca nişte haine ieftine şi de prost gust pentru o carne care inutil se mai acoperă de ele după ce va fi putrezit sub privirile tuturor. Poate că sîngele ar trebui lăsat să curgă, fără a apela la comprese. Poate că deoseori mi-aş fi dorit să spun că, am tăcut bine…

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.637 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.

    %d blogeri au apreciat: