Chiar așa, oare cum pot să mă mai suport?

Etichete

durere, frustrare, kafka, metamorfoză, suferinţă

M-am trezit metamorfozată într-o bubă. Peste nopți de frământări mi s-au strâns sub pielea ființei toate visurile care au mințit, toate entuziasmele naive, toate ambițiile frânte, toate scopurile neatinse, toate speranțele inutile, toate iubirile nefericite, toate înfrângerile neacceptate, toate răzbunările neconsumate, toate înșelările anticipate. Toate coapte la focul frustrării, infectându-mă pe mine, de mine.

Buba asta care-mi sunt e hidoasă, grețoasă și doare. Se umflă pe zi ce trece și așteaptă să plesnească. Dacă vă plesni se va face mizerie prin preajmă, și-n locul ei va rămâne o mare rană. Dacă nu o să plesnească, otrava se va resorbi în mine, și substanța tuturor frustrărilor se va vărsa, din nou, în sistem. Și pe lângă buba asta mare se vor mai forma și altele, care vor crește împreună ca un cancer. Care poate, până la urmă, mă va răpune.

Cu dezamăgirea, pe dezamăgire, călcând

Etichete

dezamăgire, maschochism, moarte, viaţă

Suntem întruchiparea discursului despre dezamăgire. Suntem de fapt dezamăgirea însăși, care-și caută justificări, exonerări, ostoiri, își cere tributuri și dreptul neavenit la răzbunare. Vindicativi închipuiți, suntem niște suflete moarte care trăiesc ca să-și justifice moartea. Suntem cuțite cu lame duble, care au fost ascuțite să taie, tăiate fiind. Suntem un pumn strâns de furie sau de durere, suntem un pumn care lovește sau o mână care cade moale, pe lângă trup. Suntem un trup ferm, care se poartă mândru sau suntem slabi și transparenți ca o fantomă. A noastră, a unui rost, a unei idei, a unui om sau a unei speranțe. Suntem niște îngeri și niște ticăloși. Suntem o privire trufașă și un cap în pământ. Suntem totul sau nimic, ne dăruim pe de-antregul sau ne batem joc. Suntem buni cu cei ne greșesc și răi cu cei care ne-au dat totul. Suntem o șansă ratată și un destin forțat. Suntem sublimi și gregari. Suntem o singularitate pretinsă și un clișeu manifestat. Suntem orgolioși și suntem ridicoli. Ne pretindem puternici când, de fapt, ne dovedim slăbiciunea. Vrem să credem că merităm mai mult, când știm că mai mult nu ni se cuvine.

Suntem dezamăgirea care dezamăgește, știind că fiecare dintre noi e marea dezamăgire a vieții cuiva. Suntem ce urâm mai mult la noi și ce le reproșăm altora. Repetăm aceleași greșeli și, încercând să ne lepădăm de demoni, îi chemăm mai mult la noi. Îmbrăcăm haina de drac ca să fim angelici. Sărutăm când am ucide, ucidem când am săruta. Râdem de cuvinte și cădem în farmecul lor. Mai parșiv, râdem de oameni și sentimente, dar toți le savurăm, cu nesaț și pasiune, raptul, îmbrățișarea. Ne zbatem să scăpăm din menghina care am vrea să ne strângă. Ne place durerea, dar pretindem că am vrea să savurăm plăcerea. Suntem reci, fiindcă nu am fost îmbrățișați când am simțit să fim tandri. Invocăm fericirea, ca să ne justificăm nefericirea. Ne justificăm nefericirea pretinzând că am cerut dreptul la fericire. Urâm ce iubim și iubim ce urâm, ca și cum ne-am scutura pe noi, de noi înșine. Responsabilitatea o delegăm unor grații divine, deși ne pretindem atei. Deși ne pretindem maeștrii francheței, când suntem farseorii imposturii.

Ne trăim cercul vicios pretinzând că am vrea să scăpăm din el. De fapt ne place teribil cum se încolăcește funia aceea de gât, iar strânsoarea ne justifică dezamăgirea. Dezamăgirea că nu am reușit niciodată să fim altceva sau mai mult decât noi înșine, și-o umbră făcută pământului.

Solilocviul platitudinilor

Etichete

dialog, platitudini, solilocviu, vacanţă

– Nu știu ce să fac, dacă să renunț sau să continui. Ai nevoie de o vacanță. Ești prea singur. Trebuie să te alimentezi. Ai nevoie de somn. Ai fi dispus să cunoști pe cineva? Du-te în străinătate, nu-i așa de scump. Odihna e importantă. Ce mai e cu viața ta? Trebuie să te detensionezi. Viața e simplă. Cu dragostea cum mai stai? Muncești prea mult. Hai cu noi undeva! Așa ești tu, nevrotic. Ești obosit pentru că nu mănînci. Cum reușești să le faci pe toate? Ești nefutut. Lucrurile sînt mai complicate decît îți imaginezi. Dar trebuie să pleci undeva! – Auziți, ia mai lăsați-mă în pace! Te-ai gîndit să pleci în afară? Postul ăla e sub nivelul tău, nu poți să-l accepți. Se cîștigă greu o bucată de pîine. – Nimeni nu mă înțelege.

Ai să te spînzuri de depresie. N-ai mîncat nimic azi. Îți aduc aminte de visul tău. – Nu era visul meu! Mai sînt și alte lucruri importante în viață. Te-ai distrat? Ai un blocaj, poate ar trebui să vezi un psiholog. Mai ieși și tu la o plimbare. Bei prea mult. Tu ai putea, dacă ai vrea. Ești un adolescent întîrziat. Întotdeauna noi ți-am dat de toate, nu ți-a lipsit nimic, niciodată. Trebuie să faci și tu niște mișcare. Te alinți. – Nu sînt motivat. Cum a fost? Trebuie să bifezi. Iarăși ieși? Nu știi ce vrei la vîrsta asta? E de la fumat. Tu cînd te apuci de treabă? – Mi-e greu și urît. Nu face decît ceea ce simți. – Mi-e frică, nu pot. Te văd nehotărît. Crezi că nouă ne-a fost ușor? Dai banii aiurea. Și dacă pleci la ce o să te ajute? Cred că ți-ar prinde bine o schimbare. Nu știu ce ți-ai mai putea dori. Trebuie să ne gîndim cum să facem. Ți-ai găsit pe cineva? Ai pierdut vremea, deci. Ce planuri ai? – Dar n-am apucat să simt nimic. De-acum gata. Trebuie făcut, asta e. Contează că îți place ceea ce faci. Așa e peste tot. N-o să se mai uite nimeni la tine, altfel. – Cred că merit mai mult. E păcat de ce ai făcut pînă acum.  Nu sîntem decît niște frunze în vînt. Noi te iubim oricum. – Nu știu ce să fac. Ce ai, nu ți-a priit vacanța?

Teste grile pentru eroii tragici

Etichete

a schimba lumea, bolovan, comenzi, Don Quijote, lume, mituri, povară, Sancho Panza, Sisif

Don Quijote, gata cu joaca, de acum trebuie să bifezi. S-a terminat cu lupta pentru a schimba lumea. Trebuie să iei căsuță cu căsuță și să îți faci datoria. Ai prestat ori ba? Viața e un șir de întîmplări care trebuie programate și îndeplinite. Nu contează cum. Trebuie doar să fie la momentul potrivit pentru ceilalți. La timp, cum s-ar zice. Urgent, acum, ieri. Da, te-ai prins, nu trebuie să comentezi prea mult. Nu, nu e vorba de timpul tău personal, de acela nu-i pasă nimănui. Nu ai de răspuns la întrebări deschise pe lumea asta, nu există loc de explicații. Ai de dat un test de tip complement simplu. Trei opțiuni și nici o idee? Nu contează, alege una. Repede, că sîntem contra timp. Sancho Panza, unde ești? Nu e nimeni aici. Ia și bifează.

Sisif, gata cu împinsul bolovanului la deal. Ar trebui să începi să te gîndești să miști lucrurile într-o direcție productivă. Sînt atîtea lucruri de făcut pe lumea asta. Este nevoie de tine. Adică nu de tine propriu-zis, ci de mușchiul tău. Efortul tău ne-ar putea fi de folos. Avem ce suge din vena ta. Cîți oameni sînt dispuși să-și investească toate resursele fizice și sufletești ca să împingă fără rost un bolovan? E păcat, te irosești, zău așa. Ai putea cîștiga bani din munca asta. Și ar putea cîștiga și restul lumii. Dar, dacă nu vrei, ce putem să-ți facem? Așa ești tu. N-ai decît să te irosești. Totuși, insistăm, ai putea să faci lucrurile să se miște pe lume. Dar împinge dracului povara la vale, că e mai ușor.

Don Quijote, de unde te-ai ales cu bolovanul ăsta? Sisifule, nu cumva ai confundat miturile? De unde ideea asta că a împinge un bolovan la deal ar putea schimba lumea? E destul de evident și pentru un naiv că nimănui nu-i pasă și că, pînă la urmă, bolovanul tot pe suflet se prăvale.

Prima lecție de despletit

Etichete

ambiţie, împletit, cocon, destin, dezamăgire, fiinţă, fluture, lume, minte, omidă, speranţă, suflet

Dacă ți-ai împletit marile iubiri cu marile ambiții ar trebui să te apuci de despletit. Să iei fibră cu fibră din ființa ta și să încerci să recuperezi ce a mai rămas din fiecare. Doar că vremea a făcut ca moleculele din fiecare fir să se întrepătrundă. Încercînd să le separi, îți dai seama că nu poți să faci altceva decît să le rupi pe amîndouă, încurcîndu-ți mîinile în meandrele putreziciunii. Ori le lași așa, contopite, ori le distrugi pe amîndouă. Țesătura e deja făcută, croiala a fost demult stabilită.

Calea inimii nu se mai poate depărți de cea a minții. De croiala inimii și-a minții de odinioară vorbesc, de aceea ce-a venit din închipuirea că fercirea și recunoașterea pot avea același izvor. Care-și reprezenta viața ca un sărut prelung, ce coboră dinspre creier înspre viscere și inundă ființa de-un sentiment fără de seamăn, meritat și răscumpărat prin dedicarea totală. Dar dedicarea a ostenit ființa și a ostoit mîinile care credeau că-și împletesc calea. Țesătura a putrezit mai repede decît ți-ai fi imaginat.

N-ai de ales decît să stai sub pătura aceasta găurită sau să rămîi fără învelitoare. Cum ți-e mai rușine să te afișezi prin lume, în zdrențe sau gol? Altă opțiune nu ai, acum. Aaa, ai vrea să te apuci iarăși de împletit? Ai fi dispus să o iei de la căpat? Bine, dar de data asta la ce model te-ai gîndit? De ce materiale mai dispui? Ce crezi că o să-ți iasă dacă vei combina revolta neputinicoasă cu așteptarea deznădăjduită? Sau te gîndești să-ți schimbi tehnica, să nu mai împletești un ochi pe față și-un ochi pe dos, ci să împletești totul pe dos? Chiar ți-ai mai cumpărat și niște andrele circulare, de data asta ai vrea să-ți iasă un cocon perfect. Să te-nfășori pe viață într-o croială urîtă, dar care să te protejeze de lume. Fiindcă din gingășia fluturelui căruia i s-a scuturat tot praful de pe aripi n-a mai rămas decît  dezgustul pe care îl lasă dîra cleioasă a unei omizi păroase.

Nebunul de pică

Etichete

animal, bine, cartier, familie, indaptare, nebun, rău

Băi, nebunule, tu chiar nu te potolești? Tot urli ca o potaie ordinară. Du-te și te tratează de rabie, animalule! În cartierul acesta liniștit al nostru nu e loc de oameni ca tine.

Noi sîntem pașnici, ne bem cafelele la foc mic, ne sorbim alcoolul din pahare cu picior înalt. Ești prea agitat, băiatule, calmează-te. Hai, vino și șezi oleacă lîngă noi să discutăm. Lucrurile se pot rezolva. Hai, relaxează mușchiul pieptului. Sîntem aici să avem grijă de tine.

Putem să cooperăm, să vorbim, să discutăm. Nu, hai, nu mai zvîcni din picior. Uite, avem o ofertă pentru tine. Nu, nu ne refuza, lasă-ne să-ți explicăm mai întîi. Totul e înspre binele tău, pe noi de fapt nu ne interesează, dar ni-e așa, cumva, de tine.

Animal inadaptat ce ești! Nu, nu voiam să spunem asta, doar că trebuie să devii mai flexibil. Trebuie să înveți să ai încredere în noi, fiindcă noi îți vrem binele. Să de adaptezi, după cum îți spuneam. Uite, noi, aici, în cartierul ăsta, sîntem toți oameni de soi. Ne avem bine unii cu alții, ne pupăm de trei ori pe obrazul drept și ne scuipăm între ochi doar la ocazii speciale. În rest mergem împreună la baluri, ne zîmbim dulce și ne strîngem în brațe. Adică vrem să-ți spunem că nu e cazul să ne dușmănim așa, pe față.

Hei, hei, băi! Unde crezi că pleci? N-am terminat. Uite, avem aici un pat pentru tine. Să te întinzi în el cît ești tu de lung. Avem de fapt și-o casă, să-ncapi în ea cu familie cu tot. Avem și-o slujbă, să cîștigi nu o bucată de pîine, ci o halcă de carne. Tu trebuie doar să vrei. De fapt știm că vrei, de ce să nu vrei? Nu e lucru mai bun de făcut pentru tine în cartierul nostru. Hei, hei, băiete, lasă gluma, vino înapoi! Doar nu ne-am pierdut vremea de pomană cu tine! Dacă pleci de-aici o să se aleagă praful de tine, bă! O să regreți toată viața!

O plecat nebunu’! Lasă că vede el, animalu’ dracului, ce-l așteaptă.

Mergem sau mai stăm?

Etichete

aşteptare, iluzie, imagine de sine, niciodată, scuze, sine, speranţă, viaţă

Cum mai poți să stai, așa, să aștepți ceea ce știi că nu va veni niciodată? Cum poți să te ștergi de gînduri și de oameni cu dosul palmei și să te închizi în ghemul acesta de fiere? Cum poți să crezi că vreodată mîngîierea unei iluzii o să mai poposească asupra-ți cu vreo nălucire de speranță? Banca de visuri s-a închis. Să te văd cum o să arzi pozele amărăciunii ca să reușești să te mai încălzești la vreun foc al inimii.

Te-atacă boala inadecvării la lume ca o molimă și te roade. Ești om mare și ar trebui să îți aparții în întregime. Dar tu, ca un adolescent întîrziat, ai vrea să te mai vinzi puțin pe altarul unei promisiuni deșarte. Nu vezi că bisericile s-au închis, deși tu însuți ți-ai dat idolii jos de pe pereții. Tu le-ai spart statuile și le-ai ciopîrțit amintirile. Ai crezut că așa va începe viața ta. Că fără ei vei fi liber. Dar ai văzut că fără ei ești nemaipomenit de singur. Nu singur cum ai fost dintotdeauna, ci rătăcit pe un drum care nu e nici al tău și pe care cei ce te-au trimis nu te însoțesc. Ești tu, cu tine, fără de tine, fără de ei. Plecat să te cîștigi, te pierzi, înhămat pe o cale pe care ai fost mînat de cele mai bune sau mai perfide intenții. Dar te-ai blocat. Și te sufoci. Te sufoci de tine și asudezi de povara pe care ai primit cu drag, entuziasm și responsabilitate s-o porți. E mai mult decît ai putea duce și te oprești în mijlocul drumului. Stai și aștepți.

Mai ții minte ce fălos erai tu, cu iluziile și crucile altora după tine? Aveai principii, te rupeai în discursuri, îți înșirai neîncrederea în sine și în lume ca pe un drapel. Credeai că la un moment dat sacrificiile vor fi răscumpărate de un miracol.

Acum îți este doar frică. Tremuri ca un pui căruia nu i se mai justifică vreo aripă deasupra-i. Ai crezut că o să zbori; evident, sus și departe. Dar te zbați ca o rozătoare care scurmă în pămînt după o amărîtă de rîmă. Nu te-ar fi hrănit nici aia, dar ți-e foame. Îți rozi din carne și din viață, îți mesteci rostul pierdut căutînd să te justifici. „De ce am ajuns aici, unde merg? Parcă vreau să mă opresc, dar nu pot. Parcă aș vrea să continui, dar tot nu pot.” Ești ridicol, știi prea bine, atîtea lamentații, atîta caz de propria ființă. Te bagi în seamă prea mult. Te iei în proiect prea puțin. Dar aștepți. Aștepți omul care să te ridice din gînduri și să te redea ție. Nu știi nici tu exact cărui eu ai vrea să fii redat, dar îți amintești de un contur de-al tău de la un moment dat care semăna leit cu imaginea de sine pe care ți-a dat-o vreun prea-iubit sau vreun mentor. Adori acel eu al tău ideal care era menit să izbîndească. Acel cineva așteptat ar putea măcar să îți aprindă speranța că ai mai putea încerca încă o dată să faci cunoștință cu lumea într-un ceas bun. Dar pînă atunci toate ceasurile stau. Și te așteaptă pe tine să curmi așteptarea cu o decizie.

De mamă și de tată

Etichete

mamă, părinți, sfaturi, tată, viaţă

„Mamă, capul plecat sabia nu-l taie”. Ba îl taie, mamă, tocmai pe ăla plecat, fiindcă e o pradă ușoară, care își cheamă ea însăși călăul. Postura umilă invită la batjocură.

„Tată, în viață nu ai de ales”. Ba ai de ales, tată, dacă pășești în afara cercului de cretă pe care tu ți l-ai desenat. Un orizont de posibilități stă blocat de frica ta și de neputința ta.

 

„Mamă, în viață trebuie să îți vezi interesul”. Cum aș putea să-l văd, mamă, cînd eu am stat mereu cu capul plecat?

„Tată, trebuie să negociezi, să spui ce poți și ce nu poți, să impui limite”. Cum tată, cînd nu am de ales?

Nimic

Etichete

apăsare, beţie, nelinişte, nepăsare, nimic

E un caz de beţie de a nu fi nimic, iar voinţa e o găleată în curtea unei gospodării răsturnată în trecere cu un gest nepăsător de picior.”  (F. Pessoa, Cartea Neliniştirii)

Exercițiu de cădere în disgrație

Etichete

alteritate, ceilalţi, frivolitate, metamorfoză, mutație, sine, singur, singurătate, vacuitate

Now the solitudes vary, they go from nothing to loud. If you’re buying lonely, pick the one with the crowd. (Leonard Cohen)

Evoluția în formă, din inima unui fond e o mutație genetică periculoasă. În cazul metamorfozei manierii de a-ți trăi singurătatea probabil că e una dintre cele mai perverse formule de-a te deda unor praxisuri mai comode, care traduc eroarea de auto-servire de care vorbesc psihologii. Dacă omul singur e prin excelență singuratic (sic!), retras, închis în sine, abstras din contingent și supărat de vecinătatea altora ca de-o lumină prea puternică dimineața, omul singur „pervertit” e cel care își ostoiește teama de întuneric în preajma celorlalți. Nu, nu că s-ar transmite ceva din lumina exuberanței lor asupra lui și s-ar contamina de vreun prea-plin ori de uitarea în poala vreunei frivolități, dar așa evită gîndul. Așa evită vacuitatea, hăul depresiei și dorul de-a pleca în căutarea geamănului și-a-l smulge din cercul lui desenat pe nisip pentru a-l aduce lîngă tine. Așa uită că a cunoscut alteritatea trecînd prin mijlocul vieții lui numai ca să trăiască acum, înmiit, părăsirea. Așa, nu mai simte singurătatea ca un cui în cervice. Așa, rătăcit printre alții și din ce în ce mai înstrăinat de sine, spulberat într-o infinitate de euri neindetificabile cu sinele autentic, își diluează suferința în măști ale epuizării. Și în tot acest timp, ca un discipol conștiincios, repetă lecția de viață a maestrului: Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.