În presimţirea crizei

Etichete

criză afectivă, criză fiinţială, criză intelectuală, delir, ghid practic, singurătate

Ghid practic

Cum poţi şti că tocmai urmează să intri într-o criză afectivă, de conştiinţă, intelectuală sau totală? Păi, pentru o anumită categorie de oameni, şi anume, pentru cei care suferă de un surplus de luciditate cronică, pentru cei în fază terminală de masochism, pentru singuraticii versaţi şi pentru anti-socialii înrăiţi simptomele sînt următoarele. Vă rog, citiţi cu atenţie şi preveniţi cum şi cît puteţi.

1. Eşti inadmisibil de vesel. Te hăhăi ca un buhai, rîzi ca un drogat şi te manifeşti ca o morişcă. Nu uita că starea ta naturală constă în a fi deprimat şi de obicei nu-ţi îngădui să te bucuri de nimic  – pentru că nu meriţi. Nu ai nici un motiv, dacă nu real ori pertinent, măcar justificabil în chip concret-obiectiv pentru o stare de bine.

2. Eşti sociabil. Ultimele zile ţi le-ai petrecut în crîşme cu prieteni, duşmani şi necunoscuţi deopotrivă. Nu îţi stă în fire, tu de fapt fiind un singuratic notoriu. Oricum socializarea asta e formală, derizorie şi nu te ajută la nimic.

3. Te simţi bine în pielea ta. Oo, doar ştii că ai atîtea motive să-ţi fie jenă cu tine şi să te îngreţoşezi de fiinţa ta precară. Dar preferi să te priveşti în oglindă şi să-ţi placă ceea ce vezi. Mai grav, reflecţia nu-ţi oferă nici un elementar sentiment de jenă. Înainte te priveai în ochi şi te vedeai aşa cum eşti: hidos.

4. Eşti nepăsător. N-ai mai ctiti nimic de săptămîni bune, nu te-ai mai îmbogăţit pe nici un plan, răutăţile şi observaţiile tăioase ale celorlaţi  nu te mai afectează în nici un fel. Nu mai pui nimic la suflet. Ai secat de tot.

5. Te simţi puternic. Deodată te simţi ca un leu care poate scăpa din cuşcă. În fapt, eşti aceeaşi maimuţă dintotdeauna care stîrneşte celorlalţi cel mult un sentiment de compasiune. Eşti o gînganie care ar putea trece cu multă uşurinţă neobservată.

6. Te simţi apreciat şi iubit. Jubilezi de pomană, nu mai fă piruete de iluzii în jurul gîndurilor. Ce, ţi se pare că te găseşti la balet  şi o sală de oameni te aplaudă în delir pentru talentul tău de-a fi? That’s pure bullshit, my dear! Get a life!

Nespusul

Etichete

abandon, clipă, confirmare, declaraţii, evidenţe, fericire, jubilaţie, negare, nespus, tăcere

Tînjind inutil şi disperat după cuvinte uiţi să citeşti. Refuzînd să crezi în realitatea unei priviri, în adevărul unei tăceri şi în evidenţele dindărătul vorbelor, te oglindeşti în prăpastia nihilismului şi a renunţării, ca într-o oglindă falsă, dar aparent fără cusur. Avînd nevoie în mod precar, juvenil şi orgolios de mărturisiri şi declaraţii sterpe pe care oricum nu le-ai lua în seamă, acestea dezgustîndu-te în mod barbar, te îndepărtezi pînă la limita abandonului şi negării de lucrurile cu adevărat importante şi de oamenii esenţiali. Capeţi un soi de miopie existenţială, care te îneacă în dezgustul de tine pînă la iminenţa vie şi perfect justificabilă  a sinuciderii. Plînsul ore în şir, în cel mai rece colţ de cameră e atunci invenţia ta, rezultată din neputinţa de a mai crede şi de a te mai încrede. De a mai crede că încrederea în sistemul de iluzii nu este doar necesară, ci şi propriu-suficientâ, prin Altul. Încrederea în Nespus e iluzia encriptată la nivelul substanţelor metabolizante ale fiinţei. În acel sentiment de nespus, în acele cuvinte nespuse pe care te-ai grăbit să le negi reproşîndu-le că nu au existat, deşi toate simţurile au complotat împotrivă-ţi. Nespusul e perfect ambivalent: e minciună şi adevăr, ascundere şi dezvăluire, e realitate şi iluzie, e convingere şi îndoială. Receptat în conştiinţă e totul: e raţiune de dincolo de conştientizarea voluntară, e bucurie pură, e abandon, e jubilaţie şi e fericirea  aceea perfect autentică de-o clipă, cînd ai prins alteritatea de-un picior şi n-ai vrea să-i mai dai drumul. Dar Nespusul e şi formă de retragere şi de asumare a recluziunii cînd ştii că viaţa ta afectivă trebuie să rămînă în spatele uşii interzise de dragul celor mai de preţ certitudini.

Tipologiile ratării

Etichete

anxietate, blazare, comoditate, neasumare, neputinţă, ratare

Puţini sînt indivizii care reuşesc să treacă pe lîngă ratare ori au şansa ca ratarea însăşi să îi ocolească pe ei. Pentru majoritatea, ratarea este spectrul sub care s-au sfărîmat iluziile, s-au degradat ireversibil eurile, s-a mistificat iremediabil personalitatea şi se desfăşoară derizoriu cotidianeitatea lor.

1. Ratarea din neputinţă. Este a celor care, peratologic, nu sînt în stare să întreprindă demersul întru „a deveni”: pentru că nu deţin resursele sau motorul existenţial, sau pentru că nu şi-au dezvoltat un sistem de subzistenţă afectiv, cognitiv şi social. Este forma de sinucidere a celor care, ştiind că nu pot face „ceva”, nu mai fac nimic. Este a mediocrilor şi a indivizilor comuni, fără apetenţe deosebite.

2. Ratarea din neasumare. Este tipică celor care nu pot sau nu vor să îşi asume nici un demers existenţial, a celor care rămîn încremeniţi în proiect şi joacă la bursa castelelor de nisip cu sediul în clopotul de sticlă. Este cercul în care se închid autofilii, dar şi autofobii.

3. Ratarea din anxietate. Este a celor care nici măcar nu sînt în stare să-şi construiască proiectul existenţial, întrucît sînt obsedaţi de inevitabilitatea ratării şi a lipsei de consistenţă şi posibilitate fiinţială. Sînt mediocrii lucizi care aleg să nu existe, de teamă că dacă ar încerca să fie ar sfîrşi în derizoriu şi, eventual, grotesc.

4. Ratarea din comoditate. Este a celor care ştiu că pot orice, parţial chiar pot, şi consideră că din acest motiv îşi pot permite să nu facă nimic. Este vorba despre ignoranţii de meserie cărora li se pare că, în virtutea instinctului de autoconservare, ceea ce au de făcut ei cu existenţa lor poate fi amînat. Este forma de ratare specifică hedoniştilor şi artiştilor.

5. Ratarea din blazare. E caracteristică celor care dau cu piciorul vocaţiei, negîndu-se pe sine şi propriile apetenţe din pricina saturaţiei de un atare context şi din pricina unor cojuncturi nefavorabile. Este prăpastia în care cei cu resurse existenţiale prodigioase se aruncă fără coardă elastică, în încercarea de a evita postura de „fraier”. Este soluţia la îndemîna hiper-lucizilor şi a masochiştilor.

Decalogul masochismului

Etichete

cele zece porunci, decalog, delir, luciditate, masochism

Dintr-o altă biblie a disperării

Nota autorului: Propun un ciclu de zece comandamente de „bună-comportare” existenţială a unui masochist, aflat ireconciliabil şi irecuperabil într-o dungă de hiper luciditate maladiv-degenerativă. Discipolilor care doresc să adere la acest cult le recomand imperativ (sic!) pe lîngă respectarea celor zece porunci o cură zilnică intensivă de adevăr netrucat şi de realitate nefardată. Cui se simte deja în „categoria grea”  îi adresez rugămintea de a contribui la decalogul masochismului cu un comandament-două, sau cîte îl lasă masochismul.

1. Să nu-ţi faci iluzii. Unui bun masochist nu trebuie să-i prisosească iluziile. Chiar mai mult, un masochist ar trebui să-şi încordeze toate resorturile fiinţei în direcţia anulării tututor visurilor şi tuturor iluziilor.

2. Să nu fii optimist. Un masochist cucernic, trebuie să se elibereze de povara gîndurilor optimiste care îl duc în ispita de a crede că ar putea trăi ca un om normal, sau – mai grav! – ca un hedonist. Un masochist cu scaun la cap ar trebui să se ferească de Maya, ca un creştin de Diavol.  Să nu-i placă fondantele care să-i păcălească papilele gustative, determinîndu-l să creadă în falsa dulceaţă a vieţii.

3. Să nu te bucuri. Un masochist dedicat convingerilor sale nu ar trebui niciodată să se încreadă într-o stare trecătoare de bine sau să îşi ia în serios jubilaţiile precare. Sînt o farsă existenţială.

4. Să nu iubeşti. Un masochist nu are nevoie de dragoste: nici să dea şi nici să primească. Doar să urască, cu toată fiinţa lui, orice ar putea candida la statutul de alteritate.

5. Să te urăşti pe tine însuţi cu toată fiinţa ta. Unui masochist ar trebui să-i fie silă de sine pînă la refulare de imaginea sa în oglindă, să-i repugne intelectul său, să-i facă rău priveliştea sufletului său.

6. Să nu-ţi doreşti nimic.  Un masochist nu ar trebui să ştie că este nedemn de lume şi că lumea este nedemnă de el şi de acea nu trebuie să aştepte binele sau frumosul de la nimeni şi sub nici un chip.

7. Să te laşi exploatat. Un masochist cu experienţă ar trebui să ştie că face parte dintr-un sistem care se bazează pe exploatarea reciprocă a indivizilor şi că nimic nu e gratuit pe lumea asta. Nu ar trebui să crîncnească atunci cînd îl pune cineva capră. Ar trebui ca poziţia respectivă să fie preferata lui.

8. Să te culpabilizezi. Un masochist va şti mereu că tot urîtul de pe lume, toată mizeria din preajma-i şi toată suferinţa i se datorează lui şi numai lui.

9. Să fii lucid. Nici în somn un masochist adevărat n-ar trebui să-şi odihnească gîndurile. Mereu există ceva ce merită disecat în 114.

10. Să nu te sinucizi. Un masochist nu are nevoie de soluţii simple la problema vieţii. Moartea e un cadou pe care nu-l merită nici un masochist cu principii.

Minciuni umplute, adevăruri împăiate

Etichete

adevăr, alteritate, delir, diavol, dumnezeu, minciună, pact, singurătate, şarpe

Dacă nu ar fi fost şarpele, oamenii l-ar fi inventat.

Oamenii nu au nevoie de adevăr.  Au nevoie de cea mai sfruntată dintre minciuni, de cea mai mare, de cea mai periculoasă, de cea mai dezgustătoare: aceea de a crede că există măcar „un cineva” care ar renunţa într-un moment la sine pentru ei. Cea mai cea dintre minciunile existenţiale, cea mai suculentă şi apetisantă a trebuit să poarte numele de alteritate. Au nevoie şi de minciunile mai mici, glazurate cu marţipan şi dulci ca o turtă coaptă, ornamentate din abundenţă cu cea mai cleioasă frişcă dintre toate. Aceste minciunele zaharoase au trebuit să poarte numele de prieteni, iubiţi ori maeştri. De ce? Fiindcă oamenilor le place mai degrabă să intre în comă diabetică, decît să se chircească în uscăciunea sinelui de gustul amar al adevărului, ca apoi să se poată trata facilmente cu injecţii intravenoase şi alte noi doze de minciună în chip de insulină. Mai mult de-atît, oamenii au nevoie să se învelească într-o plapumă ţesută din toate aceste minciuni mici şi mari, sclipicioase mai ceva ca nişte Swarovski cu certificat, sub care să se simtă ca regii în patul lor cu baldachin din catifea opacă. 

Dacă Dumnezeu ar fi existat, oamenii l-ar fi anulat.

Oamenii se roagă să fie minţiţi. Se aşază în genunchi, îşi dau drumul la ochi şi îşi scot sufletul din lesa decenţei, ca să ceară de la o instanţă coruptă să fie minţiţi. Să fie minţiţi frumos şi cu graţie. Să fie condamnaţi la minciună. Să fie condamnaţi pe viaţă, doar să nu fie puşi pe scaunul electric al adevărului, să le plesnească venele îmbibate cu minciunile cărora lucizii le spun iluzii. Să fie orbiţi de la obraz cu minciuni costumate hilar de circ, doar să nu le fie scoşi ochii şi devoraţi de cîinii de pază ai adevărului. Să fie scufundaţi în mlaştina năclăită de cele mai mizerabile minciuni, doar să nu se înece în apele limpezi ale adevărului. Oamenii îşi doresc un proces injust, o lume absurdă în care să creadă în ceva ce li se spune că există, deşi în adîncul fiinţei lor există convingerea contrariului.

***

Deşi oamenii mănîncă mărul dat de şarpe şi ştiu că are viermele în el, îl devorează pofticioşi, cu ochii închişi. Nu mai au frică de Dumnezeu. Dumnezeul oamenilor e justiţia oarbă a adevărului numit singurătate care a făcut pact cu minciuna numită alteritate.

Scot la vînzare masochism expirat

Etichete

cunoştinţe, etapă formativă, informaţii, limite, lleida, masochism, problematizare, sine

Lleida mi-a fost un chin. Un chin asumat ca etapă formativă. De fapt ca majoritatea experienţelor pe care mă conving cu vîrf şi îndesat de luciditate că mi-ar fi necesare la un moment dat. Aleg să mă înconjor de pînze umane prin care mi se lipesc insidios de piele şi prin care trebuie să-mi fac loc cu mîiinile şi cu picioarele în acelaşi timp sau/ şi de spaţii care ori să-mi repugne în chip emetic, ori să mă scufunde în mocirla propriilor neputinţe pestilenţiale, îndeajuns de intens încît să producă în fiinţa mea caducă o transgresare a limitelor.

Cum natura propriei mele persoane se înscrie, concentric, în natura general-umană şi anume, în aceea a lenei, eu ca fiinţă activă practic nu exist în afara stimulilor cu electrozi lipiţi de muşchii voinţei. De aceea din cînd în cînd consider necesar să-mi aplic nişte medicaţii fără să citesc prospectul ori posibilele efecte adverse. Ca orice nebun, cu luciditatea urcată pînă la limitele disperării mă supun periodic unor terapii cu şocuri electrice despre care, pe moment, nădăjduiesc că m-ar putea videca. În fapt, mai mult îmi accentuează demenţa visceral-nervoasă sub tara căreia fiinţez.  

Uatever.

Întoarsă dinspre un masochism străinesc, ceva mai elevat intelectual decît cel pragmatic pe care îl experimentez în Iaşi/România, văd că mi-am uitat prin bagaje un rest de conţinut intelectual lleidatan cu care nu mai am ce sa fac. L-aş da degeaba, cu drag şi cu entuziasm, pentru că ştiu că  şi cunoştinţele neîmpărtăşite, ca şi sentimentele, se neantizează în propria  lor sărăcie dacă nu se împart. Da’ nu-l vrea nimeni. Cine ar dori să-i povestesc despre metode de cercetare în media sau despre analiza discursului lui Teun A. Van Dijk, ori despre adaptarea unui roman la cinematografie?  Aştept cumpărători să-mi zornăie bănuţi de interes şi curiozitate la uşă. Accept ca monedă de schimb halba sau cartuşul. Nu, empatia costă prea mult şi oricum, eu sînt masochistă.

Mocirla de bun venit

Etichete

întoarcere, glod, gri, Iaşi, lleida, noroi, ploaie, revenire

Nu, nu am fost plecată din Iaşi. Doar m-am rătăcit într-o buclă temporală preţ de cinci luni, într-un oraş al contrastelor. La revedere, Iaşul nu m-a întîmpinat cu răceala străinătăţii unui spaţiu abandonat pentru o vreme, ci cu acea familiaritate a mocirlelor, a griului uniform şi autentic, lipsit cu desăvîrşire de contraste, a oamenilor pe care i-am găsit la fel de abulici şi de prinşi în propria mizerie cum i-am lăsat. Este ca şi cum după o aventură atemporală în care am flirtat cu Lleida cea delicată şi romantică, m-aş fi întors la bărbatul buhăit de băutură şi bătăuş, dar pe care îl iubesc în pofida păcatelor sale. Straniu, dar legitim sentiment de apartenţă al fiinţei la urîtul familiar care a conceput-o şi în care s-a conceput.

Iaşul e doar mai plin de păcate, pentru că în mocirlele lui cu noroi gros mai strînge şi cioburile de idealitate pe care i le-am păstrat din Lleida. Oamenii pe care tremuram să-i întîlnesc sînt de fapt mai departe decît îi simţeam din Spania pentru că sînt făcuţi din carnea de glod a mediului în care respiră. Iaşul e lipsit de culoare, e o pictură în pastel de gri, fără umbre adînci şi fără  lumini puternice, doar cu dimensiunea plană a chipurilor celor care nu ştiu ce-i seninul.

În Iaşi plouă cu pămînt şi ninge cu cenuşă, într-un aer căldicel care te izgoneşte la periferia sufletului, în starea de a te aşeza cu genunchii la gură şi capul în mîîini pe treptele de scară ale unui bloc ascultînd tăcerea golului din înăuntru şi din exterior pe care o împung insidios crengile ascuţite şi goale ale copacilor uscaţi de senzaţia de părăsire. Pesemne că acasă e pentru mine acel loc unde oamenii şi străzile nu lasă loc pentru culori şi nici pentru contraste, ci doar pentru stropitul cu noroi din cap pînă în picioare. Unde plînsetul lumii şi bucuria s-au topit în aceeaşi tăcere ori în acelaşi geamăt. Unde substanţele vitale şi clorofila nu se mai produc fiindcă fîntîna vieţii s-a înglodit prea mult pentru ca cineva să-şi bage picoarele s-o cureţe. Oamenii s-au obişnuit să trăiască din apa amestecată cu pămînt şi apoi să se scobească între dinţi de restul de pietriş. Soarele şi lumina nu au loc în acest peisaj existenţial. Cine ar vrea să vadă bucata de sticlă cu firide de idealitate pe care nororiul potenţat de raze ar face-o să strălucească?! Nimeni. Pe ieşeni, lumina care le-ar sări în ochi ca o tigroaică i-ar zgîria pe retină şi ar începe să vadă în contraste. Asta nu le-ar prii. În Iaşi, mocirla e ceea ce oamenii pot numi fără umbră de ezitare „acasă”. Nu, cu sigurnaţă că nu am fost plecată din Iaşi. Lleida a fost doar o iluzie, ca un ochi de apă limpede într-un deşert al fiinţei.

În loc de „Adeu!” şi regrete

Etichete

contabilitate, delir, lleida, nostalgie, regrete, sfîrşit de etapă, sine

Contabilitate de sfîrşit de etapă

Un vis fals care s-a sfărîmat şi cu o realitate adevărată pe care am trăit-o fac zero.
Oamenii pe care i-am admirat şi cu persoanele care m-au dezgustat fac zero.
Lucrurile pe care le-am aflat şi cu lucrurile de care nu am ştiut fac zero.
Momentele de exaltare şi cu momentele de disperare fac zero.
Realizările pe care nu le anticipam şi cu eşecurile pe care nu le-am aşteptat fac zero.
Limitele pe care le-am depăşit şi cu limitele pe care mi le-am apropiat fac zero.
Prietenii pe care nu i-am întîlnit şi cu oamenii pe care i-am cîştigat fac zero.
Pofesorii care m-au remarcat şi cu cei care nu m-au ascultat fac zero.
Străzile pe care am umblat şi cu străzile pe care n-am îndrăznit să mă aventurez fac zero.
Ideile pe care mi le-am contrazis şi cu ideile pe care mi le-am confirmat fac zero.
Libertatea pe care am avut-o şi cu singurătatea pe care am trăit-o fac zero.
Oraşele pe care le-am văzut şi cu cele pe care nu le-am cunoscut fac zero.
Berea pe care am băut-o cu ţigările pe care nu le-am fumat fac zero.
Bucuriile care mi-au fost balsam pentru suflet şi cu tristeţile care m-au îngenunchiat fac zero.
Cărţile pe care le-am citit şi cu acele cărţi pe care nu le-am ţinut între palme fac zero.
Mersul haotic şi temerar pe străzile goale şi cu claustrarea autistă în casă  fac zero.
Zilele cu prea mult soare şi zilele cu prea multă ceaţă fac zero.
Clipele în care m-am sinucis înfrîntă şi clipele în care am renăscut victoriosă fac zero.
O etapă care a fost şi care dintr-o dată n-o să mai fie zero.

___________

Total: 0

Asta a fost tot. Cinci luni, un oraş, o universitate, o seamă de oameni, un balon de vise, un morman de gînduri, o piramidă de bucurii, o mînă de amărăciune, un pumn de tristeţe, o mare de singurătate, un vîrf de fericire, un dram de libertate.

Aştept ca memoria (in)voluntară să regleze conturile în favoarea mea.

Ultima din universitate

Etichete

Aşteptîndu-l pe Godot, ca ţiganul la mal, Cappont, delir, Edifici Polivalente, eu, Godot, lleida, oboseală, sesiune, sictir, sine, singurătate, UdL, ultimul om, Universitat de Lleida, voinţă

Numai eu am mai rămas pe aici, pe reduta înnorată de cele de pe urmă treballuri finale. Luminile s-au stins încă de ieri, vocile au tăcut, calculatoarele s-au închis, aerul condiţionat a îngheţat.  Sesiunea s-a terminat, bibliotecile şi sălile de net s-au golit, colegele mele de apartament au plecat. Azi, într-o zi de dumincă, nici măcar vîntul nu mai suflă în Lleida. Cappontul a aţipit şi şi-a scris pe frunte „¡Déjame dormir!”.

Portarii de la Edifici Polivalente s-au săturat de mutra mea – e al dreacu’ de frustrant să stai de serviciu pentru un singur om. Da, la Universitat de Lleida mă simt ultimul om. Mă prefac că îmi mai găsesc forţă să nu păţesc precum ţiganul care s-a înecat la mal, învins de melcul cel vitezoman în competiţia cu timpul şi cu sine însuşi. Ultimii metri sînt cel mai greu de parcurs cînd acidul lactic s-a acumulat insidios în muşchii voinţei iar sictirul a asediat intempestiv coerenţa oricărui demers. „Hai Laura, hai, hai, nu sta de pomană!” Buf! se resimte şutul în fund, care nu produce nicidecum influxul nervos sau conexiunea dintre dendritele şi axonii neuronilor nearşi. Doar nişte vînătăi se produc, pentru a-mi aminti la ceasul contabilităţii, de neputinţă. Nici înjurăturile nu-mi prea sînt de folos, nu sînt niciodată în stare să culpabilizez pe altcineva decît pe mine însămi.

Timpul a luat-o razna, pe mine m-a molipsit aerul de pasivitate, nu-mi găsesc prin preajmă nici un soi de încărcători pentru bateriile fiinţiale ori un morcov existenţial care să nu fi fost fărămiţat de răzătoarea trecerii prin lume. Ca orice ultim om, îl aştept pe Godot scrutînd cu privirea ceva mai departe de linia orizontului propriu.