Cum mai poți să stai, așa, să aștepți ceea ce știi că nu va veni niciodată? Cum poți să te ștergi de gînduri și de oameni cu dosul palmei și să te închizi în ghemul acesta de fiere? Cum poți să crezi că vreodată mîngîierea unei iluzii o să mai poposească asupra-ți cu vreo nălucire de speranță? Banca de visuri s-a închis. Să te văd cum o să arzi pozele amărăciunii ca să reușești să te mai încălzești la vreun foc al inimii.
Te-atacă boala inadecvării la lume ca o molimă și te roade. Ești om mare și ar trebui să îți aparții în întregime. Dar tu, ca un adolescent întîrziat, ai vrea să te mai vinzi puțin pe altarul unei promisiuni deșarte. Nu vezi că bisericile s-au închis, deși tu însuți ți-ai dat idolii jos de pe pereții. Tu le-ai spart statuile și le-ai ciopîrțit amintirile. Ai crezut că așa va începe viața ta. Că fără ei vei fi liber. Dar ai văzut că fără ei ești nemaipomenit de singur. Nu singur cum ai fost dintotdeauna, ci rătăcit pe un drum care nu e nici al tău și pe care cei ce te-au trimis nu te însoțesc. Ești tu, cu tine, fără de tine, fără de ei. Plecat să te cîștigi, te pierzi, înhămat pe o cale pe care ai fost mînat de cele mai bune sau mai perfide intenții. Dar te-ai blocat. Și te sufoci. Te sufoci de tine și asudezi de povara pe care ai primit cu drag, entuziasm și responsabilitate s-o porți. E mai mult decît ai putea duce și te oprești în mijlocul drumului. Stai și aștepți.
Mai ții minte ce fălos erai tu, cu iluziile și crucile altora după tine? Aveai principii, te rupeai în discursuri, îți înșirai neîncrederea în sine și în lume ca pe un drapel. Credeai că la un moment dat sacrificiile vor fi răscumpărate de un miracol.
Acum îți este doar frică. Tremuri ca un pui căruia nu i se mai justifică vreo aripă deasupra-i. Ai crezut că o să zbori; evident, sus și departe. Dar te zbați ca o rozătoare care scurmă în pămînt după o amărîtă de rîmă. Nu te-ar fi hrănit nici aia, dar ți-e foame. Îți rozi din carne și din viață, îți mesteci rostul pierdut căutînd să te justifici. „De ce am ajuns aici, unde merg? Parcă vreau să mă opresc, dar nu pot. Parcă aș vrea să continui, dar tot nu pot.” Ești ridicol, știi prea bine, atîtea lamentații, atîta caz de propria ființă. Te bagi în seamă prea mult. Te iei în proiect prea puțin. Dar aștepți. Aștepți omul care să te ridice din gînduri și să te redea ție. Nu știi nici tu exact cărui eu ai vrea să fii redat, dar îți amintești de un contur de-al tău de la un moment dat care semăna leit cu imaginea de sine pe care ți-a dat-o vreun prea-iubit sau vreun mentor. Adori acel eu al tău ideal care era menit să izbîndească. Acel cineva așteptat ar putea măcar să îți aprindă speranța că ai mai putea încerca încă o dată să faci cunoștință cu lumea într-un ceas bun. Dar pînă atunci toate ceasurile stau. Și te așteaptă pe tine să curmi așteptarea cu o decizie.