Mergem sau mai stăm?

Etichete

aşteptare, iluzie, imagine de sine, niciodată, scuze, sine, speranţă, viaţă

Cum mai poți să stai, așa, să aștepți ceea ce știi că nu va veni niciodată? Cum poți să te ștergi de gînduri și de oameni cu dosul palmei și să te închizi în ghemul acesta de fiere? Cum poți să crezi că vreodată mîngîierea unei iluzii o să mai poposească asupra-ți cu vreo nălucire de speranță? Banca de visuri s-a închis. Să te văd cum o să arzi pozele amărăciunii ca să reușești să te mai încălzești la vreun foc al inimii.

Te-atacă boala inadecvării la lume ca o molimă și te roade. Ești om mare și ar trebui să îți aparții în întregime. Dar tu, ca un adolescent întîrziat, ai vrea să te mai vinzi puțin pe altarul unei promisiuni deșarte. Nu vezi că bisericile s-au închis, deși tu însuți ți-ai dat idolii jos de pe pereții. Tu le-ai spart statuile și le-ai ciopîrțit amintirile. Ai crezut că așa va începe viața ta. Că fără ei vei fi liber. Dar ai văzut că fără ei ești nemaipomenit de singur. Nu singur cum ai fost dintotdeauna, ci rătăcit pe un drum care nu e nici al tău și pe care cei ce te-au trimis nu te însoțesc. Ești tu, cu tine, fără de tine, fără de ei. Plecat să te cîștigi, te pierzi, înhămat pe o cale pe care ai fost mînat de cele mai bune sau mai perfide intenții. Dar te-ai blocat. Și te sufoci. Te sufoci de tine și asudezi de povara pe care ai primit cu drag, entuziasm și responsabilitate s-o porți. E mai mult decît ai putea duce și te oprești în mijlocul drumului. Stai și aștepți.

Mai ții minte ce fălos erai tu, cu iluziile și crucile altora după tine? Aveai principii, te rupeai în discursuri, îți înșirai neîncrederea în sine și în lume ca pe un drapel. Credeai că la un moment dat sacrificiile vor fi răscumpărate de un miracol.

Acum îți este doar frică. Tremuri ca un pui căruia nu i se mai justifică vreo aripă deasupra-i. Ai crezut că o să zbori; evident, sus și departe. Dar te zbați ca o rozătoare care scurmă în pămînt după o amărîtă de rîmă. Nu te-ar fi hrănit nici aia, dar ți-e foame. Îți rozi din carne și din viață, îți mesteci rostul pierdut căutînd să te justifici. „De ce am ajuns aici, unde merg? Parcă vreau să mă opresc, dar nu pot. Parcă aș vrea să continui, dar tot nu pot.” Ești ridicol, știi prea bine, atîtea lamentații, atîta caz de propria ființă. Te bagi în seamă prea mult. Te iei în proiect prea puțin. Dar aștepți. Aștepți omul care să te ridice din gînduri și să te redea ție. Nu știi nici tu exact cărui eu ai vrea să fii redat, dar îți amintești de un contur de-al tău de la un moment dat care semăna leit cu imaginea de sine pe care ți-a dat-o vreun prea-iubit sau vreun mentor. Adori acel eu al tău ideal care era menit să izbîndească. Acel cineva așteptat ar putea măcar să îți aprindă speranța că ai mai putea încerca încă o dată să faci cunoștință cu lumea într-un ceas bun. Dar pînă atunci toate ceasurile stau. Și te așteaptă pe tine să curmi așteptarea cu o decizie.

Fericiţii iubirilor nefericite

Etichete

amărăciune, aşteptare, fericire, iubire, neîmplinire, nefericire, patos, ticăloşie

Eu nu cred în iubirile fericite. Cred numai în iubirile care oricîte haine ale nefericirii ar îmbrăca se înacarnează pentru totdeauna în fibrele fiinţei tale şi devin una cu tine. Cred în acele ataşamente definitive, care se reinventează mereu din propria cenuşă a amărăciunilor, ticăloşiilor şi înşelărilor. Cred în patosul urii şi-al durerii, al suferinţei prelungi şi-al sfîşierii pe dinăuntru. Cred în dragostea fără nume, fără obiect, atît de complicată încît nu poate îmbrăca nici o structură.  

Nu cred în necesitatea împlinirii în iubire, în manifestările ei ultime, în negocierea sensurilor, în compromisuri. Cred în aşteptarea definitivă a dragostei într-o gară mereu pustie a sufletului tău prin care se perindă numai marfare. Şi, mai presus de toate, cred că iubirile acestea nefericite sînt cele mai fericite dintre toate, fiindcă momentele lor de împlinire nu se pot măsura nici măcar cu viteza gîndului.

Re:amintiri (II)

Etichete

alteritate, amintiri, aşteptare, dumnezeu, gol, nimic, Octavian Paler, oricît, orice, poruncă, rugăciune, singurătate, speranţă, Viaţa pe un peron

Pentru oamenii singuri sau înstrăinaţi de alteritate:

„Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.” (O. Paler, Viaţa pe un peron)

***

„Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputînd vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decît în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sînt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.” (O. Paler, Scrisori imaginare)

Aşteptarea s-a sfîrşit

Etichete

a cere, a da, afecte, aşteptare, cerere, clipe, conservare, denaturare, idealism, libertate, lucruri, mentor, miracol, mreje, naivitate, peltea, salvare, trufie, tăcere, valoare, voinţă

Unul dintre mentorii mei mi-a spus cîndva că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Copilul din mine a rîs atunci, ca de un moft al maestrului meu. „Numai să vină, pot să aştept oricît, numai bine mă vor surpinde şi vor veni ca un miracol”, am replicat eu atunci cu trufia idealistului naiv.

Nu demult, mă credeam în stare să suport oricît, să îndur totul şi să sacrific totul în aşteptare. Credeam în conservarea eului meu în aşteptarea miracolului. Mă închipuiam un fel de prinţesă adormită închisă în turnul de cleştar care îşi aşteaptă într-un soi de penitenţă ontologică salvatorul. De atunci, mulţi „salvatori” mi s-au perindat pe la fereastră, unii mi-au trecut prin pat şi alţii mi-au rămas atîrnaţi de suflet. Nici unul însă nu mi-a adus eliberarea, nu m-a salvat de mine. Degeaba am tăcut, degeaba am implorat la ceasul celei mai mari dintre disperări, ei nu au fost decît în trecere. Pentru că niciodată nu mi i-am prins în mreje, n-am vrut să le cer nimic. Pe majoritatea i-am lăsat să plece, pe alţii chiar i-am alungat. Ştiam că lucrurile nu au valoare decît dacă vin de la sine, din voinţa şi nevoia libere ale celui care le oferă şi mi se oferă. Ştiam şi că lucrurile nu sînt eterne, că doar clipele sînt infinite în profunzimea lor, că afectele sînt supuse denaturării şi perimării, de aceea mă grăbeam să le execut înainte de vreme, fără să mai aştept ca vreo peltea să se formeze şi mai apoi să se lungească.

Acum, m-a ajuns aşteptarea. Mă scald în mai multe luntre unde trag de o peltea care se întinde mai mult decît mi-aş fi închipuit, pentru a ieşi la un oricare-ar-fi liman. Aşa îmi închipuiesc zi de zi existenţa, simţind că nimic nu are nici o valoare. Înregistrînd cum liberul arbitru s-a preschimbat în batjocoră şi cum faptul de a nu cere s-a transformat într-un „ei de fapt nu-i trebuie” al celorlalţi. Astfel, adultul din „aici şi acum”, care nu mai poate îndura aşteptarea în absenţa credinţei în alteritate,  conştientizează că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Şi că, de aici încolo, orice va veni este ne-aşteptat. Că de acum, aşteptarea s-a sfîrşit. Voi cere, ca să mi se dea.

Chiar dacă…

Etichete

alteritate, aşteptare, chemare, disperare, nevoie, plecare, strigăt, suflet, tăcere

Dacă eu vorbesc, şi plîng, şi îţi spun că am nevoie de tine, tu ai să taci.
Dacă eu strig, şi lovesc, şi îţi spun că nu am nevoie de tine, tu tot ai să taci.

Dacă eu te chem, tu ai să pleci.
Dacă eu te alung, tu tot ai să pleci.

Dar eu vorbesc, şi lovesc, şi plîng, şi te alung, şi te strig, şi te chem, aşteptîndu-te să vii lîngă mine şi să îmi vorbeşti.

Sufletul ca un bordel

Etichete

afect, aşteptare, bordel, delir, prostituţie afectivă, singurătate, suflet

Doamnelor şi domnişoarelor cochete, pretenţioase, parfumate şi pudibonde v-aţi privit vreodată în oglindă şi aţi văzut în locul dumneavostră un şir de curve? Probabil că nu. Vă simţiti prea fine şi prea delicate pentru ca putea măcar reproduce mental cuvîntul curvă. Cine, dumneavoastră? Nu, nu se poate, e o injurie gratuită, corpul dumneavoastră nu se vinde şi nu s-a vîndut niciodată. Poate nici nu s-a dat vreodată. poate că sînteţi singure, feministe şi independente. Dar sufletul? De cîte ori v-aţi vîndut sufletul? Sau poate ar trebui să întreb de cîte ori v-aţi dat sufletul pe degeaba? De cîte ori aţi ales să vă deschideţi larg porţile simţirii şi să lăsaţi afecte trecătoare să vă penetreze intimitatea? Sau poate nu erau nici măcar trecătoare, erau mai grav, definitive. Pun pariu că nici măcar n-aţi cerut nimic în schimb. Aţi cerut vreodată cuiva să se descalţe la uşă? Sau măcar să fie ferchezuit, manierat şi parfumat, asemenea dumneavoatră? Aşa aţi visat pesemne, dar v-aţi ales cu urme de bocanci pe pat. Pe urmă v-aţi obişnuit cu nişte clienţi atent aleşi care vin şi pleacă, atunci cînd le vine cheful, care iau vamă şi lasă urme, fără să vă sărute mîna şi fără măcar să spună „La revedere”. Eraţi prea epuizate de simpla existenţă a unui afect în interiorul dumneavoastră ca să mai îndrăzniţi să mai pretindeţi ceva în plus, nu-i aşa? Oricum totul rămînea ascuns, pitit, tupilat în interiorul unei substanţe imateriale. Putregaiul din suflet nu răzbătea pînă pe dinafară. Eraţi aceeaşi fiinţă intangibilă. Clienţi mai existau, dar aveaţi neapărat pretenţia ca mai întîi să fiţi curtate îndelung, vă înduplecaţi greu. Clienţii activi erau aleşi pe strînceană, după îndelungi „negocieri”, tatonări, tachinări. Doar sufletul se oferea de la prima întînire, chiar dacă vă codeaţi şi nici măcar nu vă prindeaţi. Acum îmi puteţi spune cam de cîte ori v-aţi dat sufletul şi cam cîte tipuri de afect şi-au flururat indiferenţa prin sufletul dumneavostră întinat? Cît de capre aţi putut sta şi pentru cîţi oameni pe care i-aţi iubit şi nu v-au iubit deloc sau nu v-au iubit cum aţi fi dorit să vă iubească? Priviţi retrospectiv, introspectiv şi prospectiv în dumneavoastră şi o să vă vedeţi sufletul asemena unui bordel obosit, urît mirositor, plin de puetregaiuri şi de flori carnivore care se hrănesc cu stîrvuri din afecte deteriorirate asupra cărora nu se mai manifestă decît nevoia pură, nefardată, nepretenţiosă, neparfumată. Sufletul dumneavoastră e bulimic, doamnelor şi domnişoarelor, se manifestă canibalic. Aproape că nici nu vă mai preocupă să mai tăinuiţi. Aţi ajuns la umilinţă, ca nişte păsări flămînde care deschid disperate ciocurile să primească fărîmituri de afect. Cereţi. Nu vă mai codiţi. Ieşiţi în pielea goală la poarta bordelului şi strigaţi că vă daţi pe gratis celor pe care îi iubiţi. Sînteţi lamentabile, doamnelor. În curînd o să rămîneţi fără nici un client. Clienţii preferă să plătească, ce le este dat pe gratis nu le convine, pentru că îi obligă.  Cine credeţi că are vreme să treacă pe la bordel în fiecare zi şi să vă asculte jelaniile dezolante şi să vă primească afectul dezlănţuit? Nimeni nu vrea să apăsaţi pe inima lui cu sufletul dumneavoastră. Ştiu că răspunsul „nimeni” nu vă satisface, vă încăpîţinaţi să aşteptaţi. Aveţi grijă, că v-a curs rimelul de la ochiul stîng. În rest, totul a rămas la fel, doar sufletul a început să vă amorţească, dar important e că nici dumneavoastră nu mai simţiţi nimic. Deja v-aţi obişnuit.