Dializă

Etichete

bucurie, distrugere, moarte, oameni, viaţă

Cum unii se nasc cu pofta de viață în sânge, alții se nasc cu durerea curgându-le prin vene.

Primii, de obicei, se identifică drept oameni de lume, energici, în măsură să-i încarce pe cei din jur și pe ei înșiși de bună dispoziție. Pentru ei existența curge, clipa se trăiește. Lucrurile trec, ușor ca vorbele, dezamăgirile lasă semne, dar nu urme adânci, bucuriile sunt fruste și autentice. Schimbările sunt surse de auto-validare, punerile în genunchi, motivații de-a se ridica mai în forță. Pentru ei viața e o sumă de experiențe din care extrag esențialul, care se va dovedi în cele din urmă, util. Cei mai mulți au o gândire pragmatică, direcționată de verbul a face. Sunt carismatici, fermecători, de obicei sunt simpatizați, integrați, iubiți. De cele mai multe ori sunt cei care reușesc, care se remarcă și se afirmă. Dintre ei se aleg oamenii realizați, împliniți sau de succes. Ei se hrănesc din social, precum alții se hrănesc, împreună cu ei, din bucuria de-a fi.

Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții.

Cei cărora le curge otrava de-a fi prin vene sunt oamenii-umbră, care-și petrec viața prin unghere întunecate ale sinelui. Oamenii bolnavi de viață ca de o afecțiune auto-imună. Lipsiți de vitalitate, mereu triști, abstrași din contigent și închiși în sine. Pentru ei existența este un calvar, un blocaj de zi cu zi. Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții. Schimbările, oricât de nesemnificative, îi traumatizează. Socialul îi golește și-i tulbură. Întreaga lor viață e țesută în jurul verbului a gândi. Care îi împiedică să acționeze. De cele mai multe ori nu reușesc să facă nimic cu viața lor, în afară de-a se distruge pe ei înșiși și pe cei din jur. Sunt antipatici, de cele mai multe excluși (sau auto-excluși) din lume, marginalizați, detestați. Sunt cei care, cu morbul auto-distrugerii, sug viața din ceilalți, îi alungă și-i îndepărtează. Și nu cunosc niciodată bucuria și firescul de-a fi.

Considerându-se cel mai adesea profunzi, complecși, rafinați și complicați, oamenii bolnavi de moarte îi acuză pe oamenii sănătoși, și plini de viață, de superficialitate, de frivolitate, de ticăloșie, de mercantilism, de ignoranță, de limitare. Fiindcă, cel mai probabil n-au ajuns niciodată să cunoască, cu-adevărat și îndeaproape, un om de lume pe care să-l iubească mai mult decât pe ei înșiși. Și să-și fi dorit, de dragul lui, să-și schimbe sângele.

Foto: Edvard Much, The Dance of Life

Ce n-am pierdut

Etichete

alteritate, bucurie, cărţi, destin, empatie, fiinţă, gînduri, Idei, mirare, oameni, panaceu, pierdere, regăsire, sentimente, sine

Descopăr cu mirare şi cu o vie bucurie că nu am pierdut chiar tot. Dacă adîncindu-mă în depresie, dezamăgire, înfrîngere, abandon, izolare şi nihilism am înstrăinat de fiinţa mea legătura empatică ce mă ţinea prinsă de cîţiva dintre oameni (şi care mă ajuta să ies din stările de paranoia şi angoasă), se pare că nu am pierdut şi propensiunea de a găsi, în cele mai cumplite momente de nebunie şi însingurare, acele cărţi care să se muleze ca o a doua piele pe natura profundă a sinelui meu. Care să-mi exprime inexprimabilul cînd mi-am pierdut cuvintele şi să-mi reflecte chipul cînd oglinda mea interioară s-a prefăcut în zid. Să-mi regăsesc gîndurile în altă parte decît le-am rătăcit, să-mi cresc ideile altfel decît îmi închipuiam şi să-mi trăiesc sentimentele altfel decît mi le-am provocat. Ce senzaţie de straniu confort oferită de un panaceu la îndemînă, care mă face să simt plăcerea ca formă de a ieşi din durere pe o uşă secretă! Cumva, mă bucură şi mă sperie această formă de alteritate care mă face din nou vie, parţial, pe dinăuntru. Pentru că ştiu că la un moment dat, nesăţioasă cum mă ştiu, îmi devine insuficientă. Şi iar mă văd ducîndu-mă să mă arunc în gol de nebună, să-mi încerc inutil destinul printre oameni.

Aghiuţă

Etichete

aghiuţă, alinare, împăcare, boţ, bucurie, drac, fiinţă, iluzie, negru, tors, tăciune, vitalitate

N-am ştiut că împăcarea cu sine poate veni de la un boţ de drac. Că un pumn de tăciune e o alinare vie care-ţi dă un motiv să te ridici din pat dimineaţa. Că nişte ochi gri care te fixează pînă devin verzi îţi pot deveni rost pînă la eludarea lipsei de sens a propriei fiinţe. Că te poţi pierde aşa cum n-ai reuşit să te găseşti în tine însuţi în vitalitatea unui ghem de tremur negru care-ţi strigă sfîşietor nevoia de tine. Că-ţi poţi găsi aproapele în căldura cere-ţi stă în braţe şi te învăluie de acel fior pe care credeai că l-ai uitat undeva, pe-un drum fără sens.

*

Ce-am ştiut e doar că-l vreau, cu disperare şi fără un motiv lucid, ca dintr-un soi de instinct care-mi spunea că salvarea e undeva pe-un drum lăturalinc. Că n-are nici un rost să mai forţez s-o mai apuc pieptiş pe-un traseu noduros pentru a ajunge pe-un munte fără vîrf, cîtă vreme nu mi-a mai rămas aerul nici unei speranţe şi plămînii mei s-au chircit hidos, în forma unor  horcăituri agonizante.

**

Lumea spune că-i urît, îl alungă şi-l evită. Pentru mine e frumuseţea pe care o credeam pierdută. M-aş pierde şi eu, acum, cu el, în lumea în care-l face să tresalte fără motiv, să sar de bucuria lui, să mă joc de parcă aş fi dat spontan în mintea copiilor şi să-mi strig nepăsarea faţă de tot ceea ce mă sufocă de-atîta părăsire.

***

Mă retrag lîngă el şi tac. Şi lumea tace şi ea. Gîndurile amorţesc. Sufletul se destinde. Uit. Şi rămîne doar el. Şi-un tors mai anesteziant şi înşelător ca orice iluzie.

Tristeţea de după

Etichete

amărăciune, bucurie, iluzie, neîmplinire, pepinieră, sentimente, suflet, tristeţe

Finalul meritoriu al unui supliciu asumat nu e un foc de artificii sau un alint după care ai tînjit prea mult. E un pumn în inimă, o lovitură de teatru sub centură şi o eludare conjucturală a manifestării bucuriei. Este punctul de la care energia vitală se scurge din tine ca un lichid de-acum nefolositor, întrucît nu mai lubrifiază nici o speranţă şi nici veleitatea vreunei împliniri. În lipsa lucrului mecanic motivaţional, fiinţa ta se dezhidratează instant, căpătînd o uscăciune şi-o rigiditate cadaverice, întrucît simte că nu are să mai primească nici un corpus de iluzie pe care să-l metabolizeze.

Nu mai trebuieşti nimănui, nu mai ai nici o justificare. Tocmai ai fost spînzurat în laţul unui vis. Rostul tău s-a consumat prea repede, ca un fapt derizoriu, iar premiul tău a fost căderea bruscă în propriul neajuns. Alături ţi-a fost doar plăsmuirea celui pe care ţi l-ai fi dorit în preajmă. În jur, circul obişnuineţelor precare nu şi-a stăpînit iureşul pentru a-ţi lăsa ţie loc de orgasm. Ci loc doar de-un zîmbet scurt şi amar, trăit cu jumătate de suflet.

Te-ai trezit peste noapte cu o coroană de spini prinsă-n viscere. Cu un neant crescîndu-ţi de capul lui, în centrul fiinţei. Te-ai pomenit beat de tristeţe şi nemaipomenit de singur pentru că ai ingerat o supradoză de amărăciune. O pepinieră de sentimente, oameni, lucruri, nădejdi primise verdictul de a continua să fie ferecată pe viaţă. Cu un conţinut ce avea să rămînă ascuns prin reprimare chiar şi deţinătorului de drept. Acesta nu avea să facă vreodată uz de el în scopul mercantil al vreunei forme de manifestare publice a bucuriei. Avea să-şi strîngă ochii, ascunzîndu-şi averea după pleoapa unei sărăcii prefăcute.  

Eşti invitat să petreci. Să-ţi petreci bucuria spre gropa unde se adună toate întîmplările neîntîmplate.

Renunţarea la bucurie

Etichete

afect, bucurie, delir, laşitate, minciună, nefericire, renunţare, sine, singurătate, traficare

Încercînd să eludăm acele elemente care ne fac rău, rănindu-ne în anima aşteptărilor, ajungem la sincopă afectivă, la neputinţă sufletească. Impunîndu-ne o răceală raţional justificabilă  faţă de anumite contexte, faţă de anumiţi oameni şi în anumite clipe, ne transformăm în nişte monştri de gheaţă, care şi-au pus iluziile la criogenat. Înrăiţi în falsa convingere că putem să ne impunem să nu simţim ceva anume, ne îndepărtăm de un rost esenţial al existenţei care se justifică numai pe filieră  emoţională.  Atunci, „maturitatea” de a alege să „nu pui la suflet” e însăşi negaţia sinelui în raport cu el însuşi, fuga faţă de asumarea unui supliciu care e perfect legitimat şi trebuie asumat în ordine constructiv-fiinţială. Orice „ar putea fi” îşi pierde atunci posibilitatea de a mai exista, din anxietate şi din neasumare. Negînd că îţi pasă, îmbălsămînd durerea în consolări precare şi mumificînd-o în uitare devii cu premeditare propriul criminal.

Optăm mai cu seamă pentru irosirea în contexte pragmatice decît pentru arderea în conjuncturi vii, în care trebuie să depunem mărturie în faţa noastră înşine cu un maximum de sinceritate. Ne ascundem prin mecanisme futile şi evadăm prin portiţe inventate în lumi în care să ne ocupăm timpul, dar nu şi durata. Sufletul îl lăsăm în uşă, spunîndu-i „nu se poate”. Afectele care s-au diluat nu le rebutăm în totalitate, le abandonăm, lăsîndu-le într-un soi de stand by. Ne minţim voluntar şi conştient, invocînd o morală exterioară care ne eliberează de culpabilitatea de a trişa şi de a măslui propriul adevăr. Acest soi de perversitate maximă, această trucare a identităţii noastre sufleteşti ne face mai goi şi mai laşi. Şi ne semnează, fără posibilitate de revocare, condamnarea la nefericire pe viaţă.

Alternativă naturalistă la masochsim

Etichete

întuneric, bucurie, cîntec, conştient, delir, fiinţă, optică, simplitate, sine, soare, subconştient

Dacă e ceva la ce nu pot rezista masochismul meu şi reflexul meu de recluziune sînt soarele şi modul în care acesta îşi împrăştie căldura şi îşi aruncă obraznic razele. În zilele cînd străzile par decorate cu beteală aurie, frunzele copacilor par unse cu sclipici, cerul devine o pictură postmodernistă în tempera iar căldura plantează insidios fiori pe şira spinării, grija se preface în nepăsare, stresul se descongestionează şi se topeşte într-o destindere expansionistă, răutatea în sensibilitate crescută, furia în salt pe-un singur picior, cuvîntul în cîntec. Cînd e soare îmi place sunetul lumii şi îmi vine să mă îmbrac în haine de sărbătoare, ca şi cum m-aş duce la filarmonică ori la teatru. Mă simt bine în pielea mea fără să mă culpabilizez pentru absurditatea şi ilegitimitatea acestui sentiment. Dintr-o dată zidul neputinţei nu mai e negru, îndoiala e turnesol pentru certitudine, lipsa de voinţă e suflul boemiei asumate, spirala încîlcită a şirului gîndurilor e tobogan pentru manifestarea autentică a eului, seriozitatea e masca jucăuşă a bunei-dispoziţii, trebuinţele sînt condimentele cotidianeităţii terne iar lipsa de îndrăzneală e farmecul misterului.

Soarele e singurul care face din simplitatea bucuriei autenticitate şi nu extaz superfluu. E legea şi ordinea fiinţei care se investeşte în clipă fără a calcula, ca un economist workaholic, dobînzile luate de banca obligaţiilor pe fericire. Soarele oferă acel halou al visului care învăluie fiinţa, transferînd legitimitatea conştientului subconştientului anesteziator. Ca şi cum, printr-un aflux de lumină celulele cu conuri s-ar supraexcita inversînd sistemele de optică fiinţiale.

Căderea în orbire ţine pînă la apusul soarelui, cînd sinele îşi recuperează vederea şi distrofia perceptivă, primind influx nervos de la celulele cu bastonaş, întru recuperera ochiului de pisică care citeşte în întunericul fiinţei ,pe limba universală lucidităţii, unilateral, bidimensional şi trifazic.