Moartea alterităţii

Etichete

abandon, alteritate, înghiţire, dezamăgire, dezintegrare, deznădejde, Iona, minte, moarte, nimeni, nimic, renunţare, rătăcire, singurătate, suflet, tristeţe

Dezamăgirea e un cuvînt neputincios. E o noţiune ciungă şi superficială. Nu ar putea niciodată să descrie durerea celui care, odată mîngîiat, a întîlnit impostura. A celui care, iubind, a întîlnit indiferenţa. A celui care, întîlnind miracolul, a cunoscut abandonul. Care, căutînd alinarea, a întîlnit palma. Care, oferind totul, a întîmpinat refuzul. Care, căutîndu-şi locul, a întîlnit hăituirea. Care, cerînd ajutor, a întîlnit spatele. Nu, cel care constată că nu se poate baza pe nimeni şi pe nimic, nici măcar pe el însuşi, nu e dezamăgit. Nu e nici măcar îndurerat sau deprimat. E doar un om sfîrşit căruia nu i-a mai rămas decît aruncarea în bătaia tunului cu mîinile goale, cu sufletul sfărîmat şi cu mintea rătăcită. E omul care a pierdut tot ce nu a avut niciodată. E omul pentru care a murit credinţa în alteritate. E omul în care nu se mai poate deştepta nici o speranţă, nici o încredere, nici o dorinţă. Este omul a cărui voce interioră a tăcut şi nu-l mai strigă pe Iona. Pentru acel om s-a scufundat definitiv băncuţa de lemn din mijlocul sufletului, pentru că şi-a dat seama că aşteptarea nu are nici un sens. În lupta lui cu rechinii, nu mai nădăjduieşte decît să fie înghiţit odată pentru totdeauna şi digerat. Pentru că doar odată cu dezintegrarea lui va muri cu adevărat şi alteritatea din mintea şi inima lui. Şi asta-i va fi mai trist decît moartea.

Abluţiunea căcatului în ploaie

Etichete

abluţiune, alteritate, căcat, destin, mizerie, nefiinţă, oameni, ochi, ploaie, singurătate, suflet, tristeţe, vedere

Mă apropii în fiecare zi, din ce în ce mai abitir, de nefiinţă. Viaţa se scurge din mine în şuvoaie groase de dermatograf. E ca şi cum ar ploua peste mine cu smoală topită. La fiecare capăt de geană la care mai stăruie inutil o sferă de speranţă, se spînzură, în spasme, cîte un ultim eu. La fiecare strîngere de pleoape mai plesneşte în mine cîte o coardă , pînă cînd îmi aud destinul fredonîndu-mi obsedant aritmiile inimii. Iluziile mi se preschimbă în pîrîuri care se chircesc abulice în ghemotoace de materie reziduală. Obrazul mi se umple de tăciune, albul ochilor mi se-ntunecă de urzeli roşu-aprins şi irisul mi se-nverzeşte încremenit în neputinţă. 

Cînd plouă din nori şi nu din glande, văd maşini cum se-apropie de mine cu farurile căscate, dar în ultima clipă îmi dau seama că nu vin spre mine. Doar trec, peste. Văd oameni care nu sînt, dar care există şi care doar mă ocolesc. Trecînd, pe lîngă. Văd alterităţi traversînd. Însă nu vin înspre mine. Doar pleacă, dinspre. Văd semaforul preschimbîndu-se în roşu, trăgînd o pleoapă copleşitor de intermitentă peste verde. Văd şuvoiuri de apă vie prelingîndu-se în bulboane dincolo de mine, lăsîndu-mi ambiţiile la putrezit. Văd uşi ale barurilor cum se trîntesc, lasîndu-mi amintirile pe preş. Văd borţi de lume ce odată m-au primit, cum îmi cos trecerea spre înăuntru cu aţă albă, lăsîndu-mi visele la stafidit. Văd o perdea neagră, scurgîndu-mi-se pe dinaintea ochilor şi atunci înţeleg că mizeria din sufletul unui căcat lăsat în ploaie n-o s-o spele nici o ploaie.

Cu viaţa pe viaţă călcînd

Etichete

început, gol, limită, moarte, oameni, orgoliu, pas, povară, sfîrşit, sine, suflet, tristeţe, viaţă

Să începi, din nou, cu sfîrşitul. Să iei pieptiş la urcuş dealul, cu povara tuturor dezamăgirilor şi eşecurilor tale în spinare, cu graţia, zîmbetul şi naturaleţea cu care ţi-ai da drumul la vale, rostogolindu-te în virtutea gravitaţiei, de prea mult entuziasm. Să-ţi înghiţi tristeţea ca pe o vomă pe care nu o poţi scuipa în public, să-ţi închizi temerile adînc în viscere, avînd grijă să nu provoace tribulaţii musculaturii în văzul lumii. Să ai pasul sigur al felinei, deşi sufletul ţi-e precum al unei prade pentru care nu se găseşte niciunde loc de ascundere. Să ai statura mîndră, chiar dacă povara sinelui neadaptat te cocoşează ca pe-o camilă care trebuie să străbată un deşert, încărcată de poverile tuturor străinilor nepăsători ce i-au pus pretenţiile lor în cîrcă. Cînd nu mai poţi, s-o iei la galop, demonstrîndu-ţi că limitele nu sînt decît nişte himere. Să priveşti întotdeauna în sus şi, niciodată în gol sau în pămînt, ci pe deasupra tuturor, ca de firescul unui orgoliu inegalabil. Să porţi întotdeauna tocuri înalte, să nu observe nimeni că de-abia te-ai ridicat din groapă. Să te prefaci că, rece şi ticălos, calci superior pe cadavrele altora, strivindu-le impasibil, deşi nu faci decît să calci cu picioarle goale pe jarul încins pe care îţi ard la temperaturi inadmisibil de mari dorinţele şi pasiunile. Să fii cel mai înalt, cel mai elegant, cel mai rafinat, ca şi cum ai fi vedeta unui bal, deşi spiritul ţi-e al unui pribeag boschetar căruia nu-i trebuie nici măcar o pereche de papuci de dîrvală pentru a se pierde pe cărările lumii. Să fii cel mai urît dintre toţi, deşi iubeşti mai presus de fiinţa ta. Să pretinzi că nu-ţi trebuie, atunci cînd tînjeşti. Să invoci pactul cu Diavolul atunci cînd te copleşeşte disperarea că Dumnezeu te-a uitat. Să loveşti nemilos în ceilalţi atunci cînd obrajii ţi se inundă de sînge şi sufletul ţi se rupe în două. Să fii călău profesionist, cînd te simţi victima călăilor amatori. Pentru ca atunci cînd ai căzut de tot, toţi să-ţi inividieze poziţia de pe podium. Să fii singurul, ca să nu se vadă cît de singur eşti în tristeţea ta. Să fii întotdeauna primul, ca nimeni să nu-şi dea seama că un nimeni ca tine, care n-a avut niciodată nimic, a pierdut tot. Sfîrşitul tău să fie pentru ceilalţi recunoaştere a victoriei, iar pentru tine, ritual macabru de îngropăciune. Nu un epilog, ci un prolog sfîşietor, ca o nouă utopie.

Refluxul unei obsesii

Etichete

alături, înec, distanţă, existenţă, final, gînd, lucruri esenţiale, mare, neant, obsesie, părăsire, reflux, sine, singurătate, suflet, tristeţe, vicii

Printre puţinele lucruri pe care le-am învăţat la vreme sau le-am intuit din timp este că doar trecerea pe lîngă lucrurile esenţiale e singurul fapt de neiertat într-o viaţă de om. Şi-atunci mi-am sculptat miracolele, surpinzător întîmplate, în gînd şi-n inimă, în chip de viciu sau de obsesii, eludînd orice-ar fi putut interfera frumuseţii lor de-a mi se fi petrecut tocmai mie. Pentru ele mi-am vîndut sufletul fără a sta la îndoială, mi-am abandonat comodităţiile, mi-am transgresat fobiile, mi-am eludat trebuinţele, mi-am defrişat împrejurimile şi mi-am masacrat pasiunile. Oferirea totului în schimbul a „nu ştiu ce” nu a fost însă nicicînd o opţiune, ci mai mult un act reflex. Spontan şi aproape necondiţionat, disperat şi aproape inconştient. Cu toate astea miracolele mi-au fugit mereu ca nisipul printre degete şi mi s-au evaporat din existenţă mai degrabă ca spuma de mare. Tristeţea care mi-a rămas întotdeauna de pe urma lor, ca un preinfract provocat de o fericire prea mare pentru o fiinţă searbădă, mi-a fost balsam amar peste o rană care se căsca şi mă înghiţea în chip de consolare precară ca o burtă de peşte. Chiar şi-aşa mi-a fost mai bine dintotdeauna, doar să nu mă părăsească de tot memoria lor, ca o fantomă bîntuindu-mi sinapsele. Mă bucuram, părăsită şi dezorientată, să mai pot simţi undeva într-un cotlon de inimă că ceva putrezeşte – semn că ceva a existat.

M-am simţit mereu protejată aşa, înghiţită, – de-o bere rece, de-un fum gros, de-o viteză prea mare, de vreun copac prea înflorit, de un freamăt extatic ori de vreo foaie de hîrtie prea impregnată de idei. Toate astea însă niciodată n-au făcut nimic fără o prezenţă anume alături – într-un lîngă de la o distanţă de gînd, de unde să mi-o pot alătura empatic oricînd.

Mă ia cu friguri de la inimă cînd mă lasă obsesiile, cînd viciile îşi pierd savoarea şi gîndul nu mai pipăie decît neantul vîscos care mi se prelinge prin muşchi. Imaginea mea din oglindă se volatilizează şi rostul de-a fi se  îneacă asemeni unui soare care se răzgîndeşte chiar în clipa de dinainte de a răsări. Degeaba se mai agită marea atunci ademenindu-mă cu valuri. Singurătatea mă ia de la stomac, cu greţuri, asemeni unui rău de mare care mă face să dau afară orice rest de vitalitate. Lîngă nu mai sînt decît eu atunci cînd gîndul se izbeşte de un perete de sticlă hidos şi artificial construit din cealaltă parte. Rămîn un eu pe care nu-l mai percep în lipsa rostului ce mi-l oferea obsesia pe care o simt agonic cum se închide în melcul ei pentru a muri. E clipa refluxului cînd esenţialul se-ndepărtează de mine fără a-l putea opri cu nici un urlet.

Căutarea nu are nici un sens, nici aruncarea în larg. Sinuciderea se petrece de fiecare dată la mal. La malul la care se îneacă toate miracolele care mor încolăcite-n flori.

Tristeţea de după

Etichete

amărăciune, bucurie, iluzie, neîmplinire, pepinieră, sentimente, suflet, tristeţe

Finalul meritoriu al unui supliciu asumat nu e un foc de artificii sau un alint după care ai tînjit prea mult. E un pumn în inimă, o lovitură de teatru sub centură şi o eludare conjucturală a manifestării bucuriei. Este punctul de la care energia vitală se scurge din tine ca un lichid de-acum nefolositor, întrucît nu mai lubrifiază nici o speranţă şi nici veleitatea vreunei împliniri. În lipsa lucrului mecanic motivaţional, fiinţa ta se dezhidratează instant, căpătînd o uscăciune şi-o rigiditate cadaverice, întrucît simte că nu are să mai primească nici un corpus de iluzie pe care să-l metabolizeze.

Nu mai trebuieşti nimănui, nu mai ai nici o justificare. Tocmai ai fost spînzurat în laţul unui vis. Rostul tău s-a consumat prea repede, ca un fapt derizoriu, iar premiul tău a fost căderea bruscă în propriul neajuns. Alături ţi-a fost doar plăsmuirea celui pe care ţi l-ai fi dorit în preajmă. În jur, circul obişnuineţelor precare nu şi-a stăpînit iureşul pentru a-ţi lăsa ţie loc de orgasm. Ci loc doar de-un zîmbet scurt şi amar, trăit cu jumătate de suflet.

Te-ai trezit peste noapte cu o coroană de spini prinsă-n viscere. Cu un neant crescîndu-ţi de capul lui, în centrul fiinţei. Te-ai pomenit beat de tristeţe şi nemaipomenit de singur pentru că ai ingerat o supradoză de amărăciune. O pepinieră de sentimente, oameni, lucruri, nădejdi primise verdictul de a continua să fie ferecată pe viaţă. Cu un conţinut ce avea să rămînă ascuns prin reprimare chiar şi deţinătorului de drept. Acesta nu avea să facă vreodată uz de el în scopul mercantil al vreunei forme de manifestare publice a bucuriei. Avea să-şi strîngă ochii, ascunzîndu-şi averea după pleoapa unei sărăcii prefăcute.  

Eşti invitat să petreci. Să-ţi petreci bucuria spre gropa unde se adună toate întîmplările neîntîmplate.

Se caută morcov pentru mortul viu

Etichete

delir, eu, instinct de supravieţuire, lehamite, moarte, morcov existenţial, sine, tristeţe

Grea şi densă ca o ceaţă în care nu se mai poate înfige nici un cuţit al speranţei, substanţa lehamitei îneacă fiinţa în abulie. Într-o depresie pasivă, în care voinţa este abolită, reflexele blocate şi sinapsele compromise, individul se abandonează letargiei. Fiinţa se transformă într-o fantomă, care pluteşte printre realităţile evenimenţiale, peste înfruntările umane şi meandrele concretului. E o formă de capitulare în faţa infinitului rău al existenţei care a prins sinele în capcana derizoriului şi l-a anihilat prin patibularea iluziilor. E ca şi cum n-ar mai fi. Nu mai simte nici furie, nu mai este cuprins de nici o înverşunare. S-a abandonat tristeţii lungi şi amare, plutind în afara gravitaţiei şi, cumva, paradoxal, în virtutea ei. Nici durerea n-o mai simte ascuţit, ci ca pe o piatră pe suflet.  Ca şi cum toate mizeriile i s-ar fi adunat de printre viscere şi i s-au depus la inimă. E ca şi cum ar dormi, prins într-un coşmar în care visul îi e halucinaţie. Totuşi simţurile îi sînt treze: înregistrează, dar nu au şi putere de procesare. Eul e mîncat pe dinăuntru. E ciung. E sterp şi impotent. Paraliticului îi rămîn doar ochii conştiinţei mobili. Nu se poate ridica din patul mortificării unde s-a întins pe spate, cu privirea ţintind tavanul care-i reflectă golul din el. A orbit peste noapte, vede lumea într-un alb total, ca într-o lumină orbitoare. Nu mai are nimic, nu mai este nimic. E ca şi cum ar fi dispărut, şi-ar fi ieşit din sine, şi-ar fi desprins fiinţa de trupul unde şi-a abandonat ca cerber care nu mai are ce veghea, conştiinţa de sine.  Cu interioritatea devorată, secătuit de substanţă vitală, îşi scoate ultimul fir de viaţă de care se mai ţine, la mezat. Se vinde cui îi oferă primul un morcov existenţial viabil. Ar vrea ca prin firul pe care îl întinde, să fie scos din groapă. Mortului viu ceea ce îi mai comandă e doar instinctul pervers de supravieţuire care tînjeşte după miracol.

Nu credeam să-nvăţ a mă simţi oligofrenă

Etichete

frustrări, lleida, renunţări, singurătate, tristeţe

De două săptămîni şi mai bine încerc să mă învăţ să mă înstrăinez de mine: să-mi uit limba, să-mi schimb obiceiurile, să-mi dezorientez dominantele, să mă simplific, să mă oblig în fel şi chip – cu alte cuvinte, un şir lung de inutilităţi. Bineînţeles că din toate acestea nu am reuşit nimic, pentru că, de cînd am ajuns în Lleida, nu mai reuşesc să simt nimic în afara frustrărilor lingvistice şi de orientare în spaţiu şi lume. Am devenit ternă şi domestică, precară şi limitată, neputincioasă şi tristă. Mă simt ca la 100 de metri sub pămînt, încercînd să sap cu mîinile goale şi să scriu cu unghiile pe firide uscate de gînduri.

Timpul se scurge sub formă de picături chinezeşti diforme. Nu am chef de nimeni şi de nimic, rostul unei zile se măsoară în cantitatea semnalului wireless pe care reuşesc să îl recepţionez ad-hoc din sufragerie şi în momentele în care mă consolez cu fuga în cărţile lui Herman Hesse care îmi mai dau iluzia existenţei unei lumi a ideilor spre care mi-aş putea lua şi eu un bilet de călătorie spre Sine, numai dus.

Bucuriile sînt toate volatile şi eterice, şi se măsoară în procente de alcool, nicotină, cuvinte-pixeli, fantezii, amintiri, supralicitări. În rest fug. Fug mult. Stau închisă în casă şi ies în momentele privilegiate pe balcon să privesc de la o distanţă de patru nivele. Aceeşi problemă de distanţă mă urmăreşte peste tot în relaţiile cu oamenii, cu locurile şi cu tot ce reprezintă viaţă reală.

Nu m-am considerat vreodată deşteaptă sau inteligentă, nici măcar n-am pretins că aş ştii ceva despre orice. Dar acum învăţ să mă simt oligofrenă. Să simt pînă la epuizare neputinţa de exprimare şi să nu găsesc nici o oglindă, decît claxoanele maşinilor de pe centură sau fluierăturile negrilor. Pentru religia mea nu găsec nici o biserică, pentru sufletul meu nu găsesc nici un adăpost. Ideile mele nu contează decît pentru mine şi nu semnifică decît perpetua înstrăinare, de oricine şi orice. Cît mai adînc şi cît mai definitiv.

Acum mă odihnesc şi nu ştiu încotro trebuie să mai sap, dacă în sus sau în jos. Dar în jos îmi pare mai firesc şi mai potrivit naturii mele. Un ochi de baltă care să mă reflecte oi găsi şi prin mlaştinile din mine.

Later edit. Un prieten bun mi-a spus că după simptomele descrise aici mă suspectează mai mult de autism decît de oligofrenie. Eu i-am spus că, pesemne, sufăr de amîndouă în egală măsură, şi că e vorba de o carenţă de detalii în ceea ce priveşte descrierea manifestărilor oligofreniei. Aşa că, aduc nişte completări în acest sens, precizînd că performanţele mele intelectuale se reduc la cuvinte înţelese în catalană pe oră. Dacă depăşesc 20, atunci îmi zic că poate merit şi o îngheţată, drept recompensă. Aaaa… la cuvinte vorbite, cea mai mare reuşită a fost o construcţie analafabetă subiect-predicat. Pentru asta mi-am luat chiar o bluză. Din perspectiva aceasta conţinutul curusurilor devine nesemnificativ, pentru că îmi lipsesc instrumentele de decriptare. Dar, mă consolez cu zîmbetul tîmp, de care mi se face silă şi de aici şi dezgustul de mine. Mai departe, din dezgustul ăsta de mine vine delăsarea, recluziunea şi de aici autismul. În fapt, oligofrenia şi autismul sînt la mine într-o relaţie de cauzalitate biunivocă, sau altfel zis într-o simbioză perfectă. Q.e.d.?