Jos turismul, tovarăşi!

Etichete

Barcelona, călătorie, fotografii, gregaritate, maimuţăreală, oi, spania, turism, turişti, turmă

Pentru că ne-am născut maimuţe şi ne place să fim oi

Turismul e o pierdere, o irosire, o glumă proastă, o bătaie de joc. Turismul, în forma lui aproape universal înţeleasă, cu bliţuri fortuit ţăcănitoare şi cu guri căscate fără înţelegere şi cogniţie e o crimă. Turismul ucide tot ce ar putea fi sinonim cu descoperirea, cu fascinaţia, cu revelaţia, cu dezvăluirea spiritului unui atare spaţiu sau al unei anume culturi. Practicat mecanic, mimetic, cu harta în mînă, bilete de metrou valabile pe trei zile şi echipament de cercetaş – ca activitate aproape sportivă –, turismul e apanajul indivizilor comuni care caută locuri comune. A celor care caută „bucuria de după”  cînd pot face o listă mai lungă decît cea de de cumpărături cu „obiectivele turistice” vizitate.

Turiştii sînt aceia care jubilează cînd seara se întind în pat cu beşici la picioare şi cu febră musculară la coapse şi adorm pe dată ştiind că mai au doar o zi de stat şi încă vreo cinci-şase obiective de bifat. Nu se culcă însă înainte de a se asigura că acumulatorul de la aparatul foto e pus la încărcat, pentru că altfel „alergătura” rămîne fără finalitate. Ce le-ar mai arăta la cunoscuţi şi la rude, cum ar putea certifica prezenţa lor în locul, la data şi la momentul t(n) dacă nu au şi dovada incontestabilă?! Dar mai ales, cum şi-ar mai putea aminti, peste ani, de ce au văzut din goana autobuzului turistic, dacă nu ar fi aceste probe colorate, valorînd 10 MB şi o setare de focus automat?! Arhetipul turistului se confundă cu spiritul consumist atroce care distruge sufletul privitorului dar şi pe acela al obiectului privirii. Dintr-o excursie, turistul nu mai iese îmbogăţit, ci epuizat. Nu de plăcere, ca în urma unui act erotic, ci mai sfărşit ca după o zi de muncă în care a fost pus să ducă saci în spinare sub ticăiala unui ceas şi imperativul unor comandamente.

Pentru turistul secolului XXI, călătoria şi-a pierdut valenţele mistic-revelatoare şi şi-a neantizat sonoritatea de fiinţă, rămînînd doar cu apanajul formei care nu mai ambalează esenţa ci o sugrumă. Maraton susţinut, mic dejun servit la hoteluri ieftine şi devorat ca să ţină pînă seara, bani irosiţi pe brelocuri cu principala echipă de fotbal a oraşului neglijent finisate, bilete date la muzee şi păstrate apoi în portofel pentru a fi arătate, pateu mîncat pe marginea drumului în timp ce ochii privesc pofticios în farfuriile bogătaşilor care spintecă scoici şi sug melci la restaurante de cinci stele, în care ei n-ar putea intra niciodată. Pe această linie se instalează cotidianitatea turistului de clasă mijlocie care a strîns bani un an întreg pentru a-i pierde printre degete într-un sejur de cinci-şapte zile într-o capitală europeană despre care se spune în pliante că „e magică”. La finalul călătoriei se va reinstala în nimicurile „de acasă” şi îşi va reconstrui sejurul, pe care cu ajutorul memoriei îl va transforma exact în ceea ce zic pliantele „un sejur de vis”.

La rîndul lor, locurile în sine se îmbolnăvesc din cauza turismului. Frumuseţea naturală şi firească li se îneacă în obstinaţia autorităţilor locale de a le sufoca cu panouri, cu indicatoare, cu lumini, marcîndu-le cu săgeţi, însufleţindu-le cu „actualele” prezentări multimedia, împănîndu-le cu boutique-urile de prost gust şi punîndu-le eticheta cu preţul intrării. Oamenii împînzesc spaţiile cu respiraţia obosită, mirosul de transpiraţie şi pasul greu, ca într-o viermăluială care extrage seva din cadavrul unui oraş răpus de un aflux ilegitim şi caduc de indivizi a căror asemănare se măsoară în unităţi de gregaritate.

De vină pentru furnicarele turistice sînt evident concediile pe care toată planeta le primeşte în lunile august şi decembrie ale unui an. Atunci cum să nu geamă oraşele sub o greutate prea mare şi cum să nu îşi contorsioneze de ciudă peisajele, transformîndu-le în caricaturi şi în mormane de gunoie şi „piramide” de cozi de oameni care se intersectează grotesc între ele?

Vă zic din experinţă

Eu fac parte din categoria privilegiată şi mai cu seamă invidiată care a avut de prea mică ocazia să călătorească foarte mult, să vadă enorm şi să simtă monstruos. Începînd cu Japonia de pe la opt ani, continuînd cu europenele Spania, Franţa, Grecia, Malta, Italia, Austria, Ungaria, am trecut şi am stat printr-o sumedenie de locuri, de cele mai multe ori fără a fi capabilă a le sorbi spiritul ci doar simţindu-mă imbecilă şi străină, cu privirea într-o parte şi sufletul gol. Nu obişnuiesc „să mă laud” altora cu „ieşirile” mele, resimţindu-le pe majoritatea improprii şi mai cu seamă nemeritate. Interjecţia „Oau!” pe care o primesc după ce am făcut enumerarea de mai sus nu mă măguleşte nicicum, din contra, mă face să mă înroşesc pe interior şi să mă chircesc de ruşine. Această prea lungă listă de vizite pentru vîrsta şi maturitatea mea intelectuală e mai degrabă un indicator al faptului că puterea mea de a mă entuziasma la vederea unei clădiri mai maiestuoase, a unei pieţe mai largi şi „împodobite” ori a unei străzi antice cu magazine sclipicioase e ca şi inexistentă. Cu alte cuvinte, capacitatea de a mă bucura simplu şi sincer mi-a fost furată de inoportunitatea şi precocitatea unor experienţe turistice pe care nu mi le doream cu adevărat şi de care nu aveam nevoie la acel moment formativ. Într-o vreme am şi refuzat, în ciuda insistenţelor „sponsorilor”, să mai vizitez ceva pentru că, odată cu fiecare călătorie care nu reuşea să mă îmbogăţească, creştea în fiinţa mea dezgustul de sine. Acest fapt oarecum mă legitimează cu o privire critică asupra turismului.

De cînd sînt în Spania student şi nu turist am stat mai mult închisă în casă sau la universitate la net. Lipsa alterităţii mi-a impus construirea unei discipline cît-de-cît a studiului şi a nu a hălăduielii. Oportunitatea pentru mine nu era aceea de a vedea, nici aceea de a trăi, ci aceea de a-mi aminti cum se învaţă, cum se depăşesc limitele fizico-intelectuale în condiţii de vitregie umană şi universitar-contextuală. O opţiune desigur destul de neruşinată în mîndria ei masochistă intrinsecă.

Imperativul vacanţei de sărbători şi vizita unei alterităţi venite de-acasă mi-a impus ieşirea din hibernarea pseudo-intelectuală şi intrarea în statutul ingrat al turistului. Barcelona văzută acum vreo patru ani sub tutelă parentală, pe timp de vară şi lună august mi s-a dezvăluit, cu mirare, la fel. Nu s-au schimbat prea multe. La Sagrada Familia s-a mai amenjat un spaţiu care deconstruieşte strategiile arhitecturale ale lui Gaudi şi nu se mai poate urca pînă în turn pe scări, ci doar cu liftul, pe La Rambla sînt mai puţini comercianţi la negru pentru că îi fugăreşte poliţia, fîntînile de la Montjuic sînt oprite şi impunătorul muzeu de Artă slab luminat pe timpul nopţii, la „El Corte Ingles” oferta nu depăşeşte mult ce se găseşte acum şi pe la noi (lucru care nu se întîmpla acum patru ani), Parcul Güell prezintă aceleaşi atracţii, liniile de metrou funcţionează la fel de bine, portul aş putea spune că numără tot la fel de multe catarge şi, mai cu seamă, tipologia turistului fotograf consumist a rămas aceeaşi. Poate doar tehnologia să mai fi evoluat.

Putem face poze mai mari în care să cuprindem mai mult. Doar sufletul mic, străin şi clandestin nu o să se regăsească în nici una, iar cînd vom privi prin foldere ne va întîmpina răceala unui spaţiu pe care nu l-am cunoscut. În marea trecere, am făcut fotografii cu bliţ pe soare şi poze fără bliţ noaptea. Poate mai cu seamă cele din urmă vor semănă cu nişte autoportrete. Ale clipelor şi nu ale locurilor, întunecate, pentru că ce e intim, ruşine sau irosire nu se cere a fi la vedere ci developat într-o cameră obscură. Că doar nu mai sîntem maimuţe. Avem tehnologie digitală cît să avem fotografii aşa cum le-am fi dorit. Aparatul meu compact are o opţiune care nu se declanşează pînă nu zîmbeşte toată lumea prinsă în cadru. Asta e fără doar şi poate o invenţie pentru turişti. Sau pentru oi.

Barcelona îşi vinde Crăciunul la negru

Etichete

Barcelona, comerţ, Crăciun, decadenţă, oameni, opulenţă, spania

Oferta
Negreala se prelinge pe zidurile gri de piatră ale blocurilor ca şi cum din cer ar fi nins cu smoală sau ar fi plouat cu pastă de cenuşă. Întunericul se agaţă de grilajele de fier ale balcoanelor ca o iederă care se hrăneşte din umezeală, igrasie şi din mirosul greu, pestilenţial. Blocurile se înghesuie unele în altele şi par că nu mai au loc să-şi lase sufletele să respire. Străduţa pe care paşii cîntă pe unda a treia a ecoului se îngustează claustrant odată cu fiecare inspiraţie. Lumina gălbuie ca o boală ruşinoasă ascunde orice ar putea însemna spirit de sărbătoare. Dacă nu ar fi sunetul metalic al pubelelor de gunoi răsturnate în maşina de curăţenie, murmurul negrilor care negociază la umbra unui felinar şi mîinile uscăţive ale unei femei care întinde rufe negricioase la uscat, ai putea crede că Barcelona de la periferie îngheaţă la plus 15 grade Celsius.  

În Ajunul Crăciunului, cu puţin înainte de ora Naşterii Domnului, oraşul opulenţei arhitecturale îşi ascunde ruşinile decadente îndărătul unor spoieli luminoase minimale pe care scrie cu becuri albastre „Bones Festes”. Pe străduţele lăturalnice ale Barcelonei, cu două staţii de metrou mai încolo de centrul oraşului, geme tăcerea înţepată doar de glasurile caduce şi fortuite ale imigranţilor care îşi ţin micile afaceri deschise, rugîndu-se de trecători să treacă pe la ei pentru un meniu „festiv” sau produse mai ieftine. Felinarele interbelice dezvăluie desene întortocheate sculptate în piatră fumurie, dar sfărîmate de vreme şi de ignoranţa celor care locuiesc fără voie şi din lipsă de bani în clădirile cu apartamente mici înlăuntrul cărora fiinţa e zidită în sărăcie. Nimeni pe drum. Din cînd în cînd, cîte un „rătăcit” grăbeşte pasul spre nicăieri, pierzîndu-se din ce în ce mai adînc în pustiul întunecat. 24 decembrie e fără doar şi poate o zi ca oricare alta acolo unde plouă cu sărăcie.

Cererea
Becurile strălucitor de albe curg pe edificiile din Plaça Catalunya asemenea colierelor cu cristale Swarovski la gîtul doamnelor pretenţioase care tocmai s-au gătit de sărbătoare. Cu sacoşe imense de la „El Corte Ingles” în mînă, oamenii stresaţi de imperativul consumist împînzesc străzile asemenea unor furnici împovărate de o sarcină prea mare. Indivizi grăbiţi se îzbesc unii în alţii fără a spune apoi „perdeon”, se ciocnesc de turiştii chinezi care cască obiectivele SLR-urilor Nikon şi gurile la „punctele turistice”, precum şi la oamenii-statui de pe „La Rambla”. Barcelona turistică geme de Ajun ca un uriaş cuprins de euforia aridă a celor care plătesc pentru a-şi cumpăra şi trafica bucuria. Restaurantele sînt pline, magazinele fac vînzări record, cluburile îşi clipocesc ofertele, muzeele îşi crăcănează uşile pentru privirile neavizate.

Din forfota centrală a oraşului nu e cu putinţă să ieşi altfel decît epuizat şi sufocat la propriu. Portul nu e un liman, e tot asemenea unui ring în care turiştii se prind în hora aceluiaşi consumism, care epuizează cardurile de memorie şi bateriile aparatelor foto. Nici marea nu protestează. Izbeşte liniştit şi sistematic nisipul spre care răzbate zumzetul restaurantelor în care scoicile crapă între dinţii italienilor care-şi poartă părul pieptănat peste cap. 24 decembrie e fără doar şi poate o zi ca oricare alta şi acolo unde plouă cu opulenţă.

Opţiunea
Poate doar noaptea te-ai putea ascunde în labirintul Parcului Güell sau prin Les Jardins de Montjüic după ce vei fi urcat spirala luminată sincopat de felinare. Gardurile se pot sări, iar locurile sorbite din întunericul lipsit de bliţuri se pot umple de gustul axietăţii pe care îl oferă pustiul şi gîndul iminenţei pericolului care ar putea să ţîşnească. E aproape un miracol că locuri în care ziua nu poţi păşi fără a te atinge de oameni, în noapte de Crăciun se cufundă într-o taină care nu poate fi pătrunsă cu simpla privire sau cu obiectivul superangular.
Departe de suflul apăsător al comerţului barcelonez central-oficial şi negru-marginal, noaptea de 24 decembrie e fără doar şi poate o noapte fără de seamăn.

Tu ce te faci de Crăciun?

Etichete

2008, 2009, altruism, Anul Nou, clişee, Crăciun, egoism, hedonism, masochism, sărbători, urări

Nu fac urări de Crăciun sau de Anul Nou din aceleaşi motive din care nu spun cuiva „La mulţi ani!” de ziua lui.  Clişeele mă lehămesesc profund şi mă deprimă realmente. Şi cînd sînt nevoită sau alţii se aşteaptă să le adresez, şi cînd le primesc.

Cel mult, cu tot sictirul şi nihilismul care mă caracterizează, toată atmosfera artificial construită în jurul acestei perioade a anului îmi poate deschide ca o oportunitate ilegitimă un spaţiu strident de reflexie. Şi atunci mă gîndesc cum trebuie să mă străduiesc să fac în aşa fel încît să mă exprim faţă de unele persoane cu această ocazie, pentru ca tăcerea mea să nu fie interpretată în mod greşit ca uitare. Mă caut ca un Moş Crăciun în traista ţestei de cuvinte care să fie nici frumoase nici urîte, nici false nici sincere, nici formale nici informale, nici calde nici reci. Refuz fraze sau expresii care cer la final semnul exclamării. Spre ruşinea mea, în contexte „prea sociale” zic, trăgînd bine aer în piept, prea-comunul „Crăciun fericit!” şi mă ascund repede în uitare faţă de cele spuse.

Ca „acte” specifice perioadei, de obicei fac decoraţiuni interioare, justificîndu-mi conformismul ca pe o provocare de natură estetică. Apoi încerc să fug, cît mai departe de „cerinţele” perioadei, într-un soi de izolare cu cîţiva oameni importanţi. Dacă nu se poate, atunci stau îmbufnată şi sînt a dracului, luînd în deşert şi derîdere comportamentele, sentimentele şi afectele care îi înobilează brusc pe unii la oră fixă şi într-o zi anume. Suport pupăturile de la rubedenii cu aceeaşi lehamite şi răspund la telefoanele care încep toate cu aceleaşi exclamaţie, aşijderea.

Anul ăsta mă confrunt cu singurătatea lleidatană şi cu entuziasmului unei călătorii prin capitalele Spaniei. Mi-aş căra laptopul cu mine ca să vă scriu ce văd, însă nu ştiu dacă la hotelurile cele mai ieftine wireless-ul e inclus în preţ. Dar oi vedea.

Principiu pre pricipiu călcînd, aş ura la toată lumea „Masochism fericit!” şi „Să vă fie Anul Nou într-un egoism propice!”, dar nu-mi permit să fiu tocmai de Crăciun atît de selectivă în adresare, cînd toată lumea stă la mese festive şi e într-un asemenea hal năpădită de orgasmul hedonismului şi al altruismului.

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (V)

Etichete

Bologna, cazane, Crăciun, grevă, lleida, proteste, saltele, studenţi, studenţi împotriva procesului Bologna, studii, UdL, vacanţă

Episodul V. A venit vacanţa! Să ne luăm jucăriile şi să plecăm!

Cei vreo zece-cincisprezece prostestatari care au înnoptat vreo două săptămîni dormind pe saltele prin aulele Rectoratului s-au hotărît să-şi ia lucruşoarele şi să se ducă pe la casele lor (fig. 1). Nu de alta, dar vine Crăciunul şi de-acuma chiar se închide  Rectoratul şi nu ar vrea să rămînă prinşi pe-acolo, să nu se bucure de artificii şi de fripurile de la mama de-acasă. Le-a ajuns pesemne cu ideologiile, obiceiurile creştine şi promo-urile de la televizor reclamînd „umanizarea”.  

Retragerea însă nu şi-au făcut-o în linişte şi smerenie, ci „cu surle şi trîmbiţe”, aplaudîndu-se singuri în faţa luminilor camerelor de filmat ale televiziunii locale (fig. 2). Adunaţi în vestibul, însoţiţi de cîţiva suporteri pasivi şi de o „piramidă” de lucruri precum lăzi de fructe, cazane, bicilete şi sticle goale de vin (fig. 3). Şi-au mai citit o dată de pe foaie nemulţumirile şi apoi „au şteres putina” .

Cu alte cuvinte, greva trece, pancartele rămîn (fig. 4). Aşa, ca o bubă care se vindecă şi rămîne coaja. Care după nu foarte multă vreme cade şi ea. De parcă nici n-ar fi fost.

 

Fig. 1. Mergem acasă!

Fig. 2. Vindem ideologii, cerem recunoaştere, dar luptăm împotriva intereselor private şi mercantile!

Fig. 3. Cu căţel şi cu purcel, adunarea!

Fig. 4. „Ne interesează viitorul pentru că este unde (sic!) îmi voi petrece tot restul vieţii mele!”

Studenţii (fără) de meserie

Etichete

spania, specimene spaniole de studenţi, studenţi, studenţii de meserie

Zilele astea am aflat de la colegul meu Jordi,  profesor de meserie, că în Spania, de meserie, pot fi şi studenţii.  

„Studenţii de meserie” sînt aceia care şi-au luat în serios într-un aşa hal necesitatea formativă, încît nu s-au putut hotărî să termine nici una dintre facultăţile începute. Astfel că, în fiecare an o iau cu voinţă de la capăt, schimbînd decorul universitar şi domeniul de studiu. Vă întrebaţi probabil cum îşi permit. Păi, studenţii de meserie sînt aceia cărora mama şi  tata le dau maşină, le cumpără apartament şi haine de firmă, le plătesc studiile şi le streacoară în cont bani de buzunar. Viaţa de student viaţă de student: discoteci, petreceri, lligar, din cînd în cînd cîte o grevă mică împotriva Bologniei cînd li s-a urît cu locurile de destrăbalare din oraş.  Aşa s-au apucat unii de vreo cinci facultăţi şi de vreo şapte ani tot studenţi sînt, fără griji şi cu banii babachii.  Se prea poate ca cei „ridicaţi” împotriva Bologniei, mai mult cu pensonul decît ideatic să fie chiar din tipologia respectivă. Urîndu-li-se cu binele şi obişnuinţele, aveau şi ei nevoie de ceva palpitant în viaţa lor, eventual şi purtător de vizibilitate, intuieşte Jordi.

„Chiar aşa?”, mă mir eu cu naivitate, nu e vorba de vreun caz izolat pe care îl cunoaşte colegul meu, sau o tendinţă abuzivă de generalizare şi interpretare? Nu, de vreo zece ani de cînd i-au tot scos studenţii fire albe a tot întîlnit tipologia, şi nu ca specimen rar, ci ca o categorie foarte bine ancorată în realitatea universitară spaniolă.

Spuneţi şi dumneavoastră, cum să nu vrei sa fii student pentru totdeauna, mai ales cînd ai tot sprijinul propriu şi impropriu, ideatic şi material pentru exigenţele tale educative prodigioase şi mutabile?!

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (IV)

Etichete

cojones, grevă, inutilitate, procesul Bologna, revoltă, UdL

Episodul IV. Protestatarii catalani cer „cojones”!

Fără suţinere din partea colegilor şi din partea vremii, studenţii catalani care „au ocupat Rectoratul” de la Universitat de Lleida s-au retras din curte în vestibul, unde s-au dat cu fundul de pămînt pînă ce au lustruit bine podeaua proaspăt decorată cu noi manifeste (vezi fig. 1), cît să-şi facă un culcuş confortabil încă o săptămînă, pînă vine vacanţa.  Au stat ei ce-au stat şi s-au plictisit uitîndu-se la pereţii cei prea goi şi au început să-i decoreze cu nişte scheme care frizează pertinenţa şi exhibă raţiunile profund-documentat-întemeiate ale manifestului lor (fig. 2-4). Manifest pe care „ceilalţi” nu îl bagă în seamă  în calitatea lui de drob de sare ameninţător, fiind ignoranţi şi prost informaţi.

Deşi au pus la dispoziţia studenţilor „trecători” şi materiale de studiu cu menţiunea de a nu le lua cumva acasă (fig. 5), se pare că nu s-au găsit mulţi amatori pentru a studia acele materiale. Ori nu aveau destul timp disponibil pentru studierea arhivelor modernităţii „la faţa crimei”. „Docomentele” păreau neatinse. Doar studenţii străini stăteau cu aparatele să pozeze „minunea” care îmbracă de vreo săptămînă Rectoratul de la UdL.  Catalanii care treceau mai mult se mirau de mirarea noastră. Colegii mei mi-au spus că astfel de „manifestări” sînt destul de frecvente prin rîndurile studenţimii de-aici, amuzîndu-se de aviditatea mea de a surprinde ceea ce pentru ei de multe ori se confundă cu cotidianeitatea . Motive găsesc ei, mereu, nu-i problemă, doar să mai chiulească de la ore. 

Monica cea hippy mi-a zis că ea s-a simţit ofensată cînd protestatarii au intrat intempestiv şi „nepoliticos” în timpul unui curs, începînd să prolifereze injurii la adresa unui profesor care nu „greşea” decît să-şi ţină ora.  Jordi, studentul-profesor de muzică, „om la casa lui” spune că el e de acord cu Procesul Bologna şi că e vorba doar de o problemă de abuz de interpretare din partea celor care pun semnul egal între „Bologna” şi „privatizare”. „Dacă sistemul de învăţămînt se va trasnforma astfel încît cursurile să se adapteze la cerinţele pieţii asta e un lucru bun, la fel şi faptul că unele întreprinderi se vor reprezenta în spaţiul acdemic sau «vor racola» dintre studenţii cei mai buni”.

Faţă în faţă cu indiferenţa colegilor şi cu ignoranţa cadrelor didactice, protestatarilor nu le rămîne decît să  pună totul la dos şi „s-o facă în continuare pe-a lor”. Să mai tragă o duşcă  de amărăciune şi să mai dibuiască încă un dibuix. Animat sau nu. Partea de ideologie e inerentă, numărul nu contează în astfel de privinţele şi argumentele sînt exhaustiv de convingătoare. Bologna e pentru mediocrii fără „cojones”  incapabili să zică „nu”, făcînd cinste arhetipului de „om revoltat”.

 

Fig. 1. Toţi la rectorat. Ocupăm aulele

 

Fig. 2. Referendum - dacă trebuie îngheţat sau nu procesul Bologna

 

Fig. 3. Ce este în spatele procesului Bologna?

 

Fig. 4. Cu ce „cojones” funcţionează UdL?

 

Fig. 5. Deja ştii?

Afectul pozitiv şi admiraţia

Etichete

admiraţie, dragoste, egoism, individualism, iubire, narcisism

Sînt o lipitoare afectivă, cu tentacule lungi, rezistente şi aproape invizibile, care se împleticesc şi se ţes între ele asemenea unor fire de păianjen. Nu pot iubi decît ceea ce mă îmbogăţeşte. Ceea ce are un ascendent prin excelenţă subiectiv, moral, intelectual sau existenţial-pragmatic asupra mea. Dragostea grea şi densă, dezvoltată subversiv şi incoştient ca sentiment ilegitim şi egoist, ce-şi reclamă împărtăşirea ca pe o formă de recunoaştere a sinelui ca existent în dimensiunea pe care s-a construit admiraţia. Dragostea ca învestire a eului întru devenire, dragostea ca arc cabrat şi înălţat asimptotic, sfidător, în direcţia „obiectului” admiraţiei.

Dezvoltînd afectele de maniera această monstruoasă, iubesc jeguri de oameni, oameni minunaţi, oameni asemenea mie, oameni asemenea cărora n-aş putea fi niciodată, oameni care nu m-au remarcat nicicînd, oameni cărora n-am îndrăznit nici măcar să le vorbesc, oameni care nu mi-au vorbit, oameni pe care nu aş vrea niciodată să-i întîlnesc de teamă că apropierea de ei să nu mi-i dezvăluie altfel decît i-am citit cu ochii idealişti ai imaginaţiei, oameni cărora le evitam privirea de cîte ori se uitau în direcţia mea, dar mai ales oameni pe care am fost convinsă că îi urăsc uneori chiar şi ani de zile. Oameni care m-au intrigat, care mi s-au arătat absconşi şi refractari, duplicitari, bizari, contradictorii, puternici, enervanţi şi intriganţi la nivel de comportament. Oameni care mi-au devenit prieteni, amici, iubiţi, oameni care mi-au fost profesori, oameni pe lîngă care doar am trecut şi în preajma cărora am zăbovit voyeur-ist şi însetat, oameni care m-au repudiat sau i-am repudiat.  Oameni care prin simplul fapt că sînt au reuşit să mă îmbogăţească. Oameni pe care la un moment dat i-am părăsit sau îi voi părăsi cu multă cruzime.

De cele mai multe ori, în dimensiunea mea profund individualistă, afectul se hrăneşte din absenţă şi rebutare. Faptul că o fiinţă se constituie într-o întruchipare a admiraţiei e pentru mine un pretext de transgresare a propriilor limite. Cînd limitele mele au fost depăşite brusc şi afectul pătrunde într-un con de umbră, ca apoi să intre sub focala sub care imaginea admirativă mai poate fi construită pe retină prin lentila cristalinului. Iubirea ca o chestiune de peratologie.

Dragostea-admiraţie e dragostea rece, deşi e ardentă şi sfîşietoare, ca un venin injectat în viscere. Pentru cel ce o trăieşte presupune un supliciu continuu, la care el se autosupune ne-intermitent, dar selectiv şi perfect voluntar pentru a ajunge. Dragostea-admiraţie, spre deoesebire de cea senzorială e irevocabilă (riscînd să mă contrazic la nivel semantic, interpretez vocabula rebutare ca act formal şi termenul irevocabil la nivel substanţial-ideatic) fiindcă e aceea împotriva căreia nihilismul poate funcţiona numai la nivel de optică, nu şi la nivel de afect în sine. Şi după o atare părăsire, dragostea-admiraţie nu încetează, ci se investeşte în forme de manifestare ce frizează mistica. De ce o consider rece? Pentru că e individualistă şi deţine intrinsec o imposibilitate constitutivă de livrare senzorială.

Cu siguranţă că dragostea cu alte tipuri de temeiuri, simplă şi caldă, are acel potenţial de bucurie sufletească pe care dragostea din admiraţie nu îl are. Admiraţia se caracterizează prin acea distanţă implicită faţă de obiect, aşa că jubilaţia se va constitui la rîndul ei într-o necesitate de a te da mereu cu un pas înapoi pentru ca fiinţa contemplată să poată fi privită pe de-antregul. Cu siguranţă că dragostea-admiraţie e un soi de blestem asumat cu voluptate, cu bulimie, datorat unei neputinţe participative afectiv-concrete a individului.

Admiraţia e eminamente spontană, însă se bazează pe necesitatea de cunoaştere a celuilalt. Voluptatea e cea a descoperirii permanente a încă ceva la persoana respectivă,  fără a simţi că ai putea şti totul şi că nu mai e nimic de aflat. Cînd surpinderea continuă e acea picanterie a existenţei care reclamă tribulaţii nesfîrşit-întortocheate. Cu alte cuvinte, admiraţia e negaţia platitudinii, e insurecţia permanentă a sinelui în raport cu propria tendinţă cognitivă. Iubirea devine astfel o chestiune de instrumentalizare, iar răspunsul afectiv se cere a fi o îmbogăţire a ta prin obiectul ales. Astfel, corpusul tău  de lipitoare afectivă capătă rotunjirea devenirii. Orgasmul în cazul iubirii de tip cognitiv este implozia interioară care dă naştere la noi tentacule şi la noi substanţe metabolizante, în organismul în care funcţia iubirii se manifestă ca un soi de narcisism negativ.

***

Argument

Ce m-a determinat să scriu cu o asemnea doză de exhibiţionism despre acest subiect intim-ideatic este criza afectivă prin care trec în Lleida. Am căutat aproape cu obstinaţie oameni care să mă fascineze sau pe care să îi admir pentru „ceva”, pentru orice. Am căutat elemente catre puteau funcţiona ca ascendente  în tot soiul de personaje pe care le-am întîlnit. Căutările mele s-au blocat, cum era şi normal, pentru că admiraţia e în fond o izbucnire, ca o scînteie care se aprinde prin fenomene inexplicabile, nu care se caută ca nodul în papură.

Un alt motiv care m-a ispitit a fost faptul că nu mai văd în jurul meu, la oameni, nevoia de admiraţie ci doar bucuria inversă, de a fi în preajma celor care sînt mai puţin decît ei, pe care îi bot bagateliza cu uşurinţă, care nu îi întrigă, nu-i admonestează şi nu le pun limitele sub insurecţie. Indivizi care preferă dragostea de ceilalţi în căldicel – adică nici prea rece, nici prea caldă, iubirea ca rutină, comoditate, sau, mai rău, indiferenţa totală şi cataracta în faţa posibilelor „surse” de admiraţie.

Nu în ultimul rînd, am scris dintr-o oarecare doză de culpabilitate faţă de persoanele care mă iubesc şi pe care eu nu le pot iubi pentru că nu le admir. Pentru acele persoane care încercînd să se apropie de mine s-au izbit de indiferenţă, pe care nu le-am văzut că există şi pe care cînd le-am cunoscut le-am respins pentru că nu-mi puteau stîrni afectul. Pentru oamenii calzi cărora eu le-am oferit doar disponibilitatea răcelii şi pentru acele iubiri cărora nu aş găsi simplitatea de a le răspunde pe măsura investirii lor.

Şi mai ales am scris pentru cei pe care i-am admirat şi pe care, nemaiputînd la un moment dat să-i admir, i-am părăsit cu ticăloşie.

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (III)

Etichete

Bologna, grevă, lleida, proteste, studenţii împotriva Bolonya, UdL

Episodul III. Cum (se) pozează protestatarii

Studenţii catalani continuă protestele. Noaptea trecută se pare că au muncit pe brînci, aşa că Rectoratul are noi decoraţiuni, pe lîngă cele de Crăciun (fig. 2). În plus, „organizatorii” ţipă  după susţinere chiar în vestibul (fig. 1). Din ce am putut eu citi din scrisul tremurat, sînt cam disperaţi, frigul le-o fi amorţit forţele interioare şi au nevoie de întăriri sau de un „schimbul doi”. Nu am văzut amatori care să răspundă pozitiv impulsionării oferite de manifestanţi , din contra, doar studenţi „cuminţi” în clase şi atenţi la ore.  Cei „din curte” şi-au făcut mîncare „gătită” la ceaun şi s-au pozat cu pancarta cu „ocupăm aulele”. Din păcate n-am apucat să imortalizez momentul. Sper să mai fie, să nu spuneţi ca fabulez.

Nici orarul nu s-a mai îmbogăţit cu activităţi pentru weekend. Ştiam că studenţii catalani se respectă, dar nu ştiam că „principiul week-endului” liber se aplică şi în situaţii de grevă. 

Fig. 1. Solidarizeză-te! Ocupă aulele!

Fig. 2. Studiile = ipotecă

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (II)

Etichete

împotriva procesului Bologna, Bolonya, Catalunya, grevă, lleida, manifeste, panacrte, revoltă, studenţi catalani

Episodul II. Studenţii catalani umblă cu greva vopsită

Cînd au văzut „revoluţionarii catalani” că nu prea se pot ajuta de arsenalul adus în scop prevăzător ca să nu îngheţe, să nu se plictiseacă şi să nu adoarmă, au luat, încă o dată, atitudine. Şi-au luat pensonele în mîini, le-au înmuiat în sîngele de tempera al ideologiei lor şi s-au apucat de desenat şi de pictat afişe (fig. 2). De data asta hotărîrea lor irevocabilă de a nu renunţa la protest (deşi numeric şi atitudinal erau absolut neglijabili) şi-au lipit-o pe panoul principal din faţa edificiului rectorat (fig. 1).  Şi-au făcut şi orar, pe care l-au lipit în vestibul (fig. 3) . Din program: cină, dezbateri, concert, sesiuni de informare. Cu alte cuvinte, un orar universitar ceva mai lejer. Aici mi se pare că s-au cam scăpat studenţii catalani, chiar oficial şi cu subsemnatul, că de fapt ei vor nişte zile mai lejere înainte de vacanţă şi să facă şi ei pe-a profesorii cîteva zile, „informîndu-i” pe alţii.

De pe blogul lor oficial, realitatea se vede cu totul altfel decît am văzut-o eu cu ochii deschişi şi cu privirea detaşată: mult mai ardentă, mai consistentă şi mai justificată. Poate că mi-a scăpat crema manifestărilor şi cînd m-oi fi găsit eu prin preajmă, focul se stinsese doar cu vreo cîteva minte în urmă. Însă nu ştiu cum se face că n-am văzut nici măcar urmă de cărbuni vreodată încinşi mocnind în nici un spirit ce exista fantomatic pe-acolo. Doar o stare de inutilitate şi de plictis ce se lăsa ca ceaţa groasă noaptea în Lleida. Ca şi cum toată ziua s-ar fi dat foc la paie ude.

Fig. 1. Ocupat: împotriva Boloniei

Fig. 2. Să plăteşti şi să-ţi faci temele? Cu Bolonia da!

Fig. 3. Dimineaţă, seară, noapte – dezbateri, cină, concert. Orarul pe ultimele trei zile al studenţilor protestatari împotriva procesului Bologna

 

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (I)

Etichete

Bologna, catalani, lleida, proteste, studenţi împotriva procesului Bologna, UdL

Episodul I. Perque „In vino veritas!!!”

Revoltele catalane ar fi un coup de foudre, în limbajul unei domnişoare delicate şi pudibonde. Adică, labe de manifestări mai mult huligăneşti decît ideologice, în limbajul unui student versat şi uşor lucid, chiar şi după ingerare de alcool.

De ani de zile se tot chinuiesc catalanii să se revolte împotriva implementării procesului Bologna, dar se pare că nimeni nu le dă ascultare. Of, dom’le, cîtă ignoranţă în rîndurile intereselor meschin-universitare care vor să transforme sistemul public de învăţămînt într-o industrie, şi mai rău decît atît, să-i facă europeni şi să-i condamne la supliciul unui sistem universitar „full-time”.

Luna trecută, studenţii catalani de la Universitat de Lleida, după lupte seculare şi după o serie de „manifeste” lipite pe pubelele de gunoi (fig. 1) au reuşit să se strîngă în jur peste vreo sută să protesteze, ca formă de solidaritate cu fraţii lor de la Universitat de Barcelona, care s-au lăsat agresaţi de els mosos de squadra şi au dormit nopţi bune pe o marmură rece şi neprimitoare. Însă s-au plictisit repede, le-au îngheţat picioarele în tenişii de firmă şi găurile de la cercei, aşa că s-au împrăştiat repede pe la casele lor, cu pancartele între picioare şi cu crestele din vîrful capetelor răvăşite. Învăţîndu-se minte, luna această au reciclat pancartele datate cu 20 noiembrie (fig. 2), au mai produs şi unele noi, redundante după cum se poate vedea (fig. 3-6) şi s-au reîntors pe redute cu forţe proaspete: o seamă de sticle de plastic de cinci litri de vin, ocupînd una dintre curţile interioare (fig. 6).

Vor fi fost mai mulţi la început şi cu rectorul poate în jur de o sută-zece, însă dintre toţi aceşti luptători, după indiferenţa sergentului au mai rămas vreo nouă doar. Şi ce să facă ei acasă sau la ore? Nimic! Aşa că s-au gîndit să-şi organizeze spaţiul şi timpul încît  ideologia lor să ardă convingător la focul alcoolului pînă cînd autorităţile vor înţelege valoarea sacrificiului lor pe principiul puţini da buni!

 

  Noiembrie 2008, pubela de gunoi de pe C/ Historiador Josep Lladonosa

 

Fig1. Ne facem asculaţi împotriva Boloniei! Am decis universitate publică! A 20-a convocare.

 

 

 10 decembrie, UdL, Edifici Rectorat

Fig.2. 20 noiembrie. În ţările catalane s-a hotărît universitate publică. Împotriva Boloniei

 

Fig. 3. În ţările catalane decidem universitate publică. Împotriva Boloniei.

 

Fig4. Ocupăm facultăţile! Apărăm universitatea publică!

 

 

Fig. 5. Studentule, pentru a-ţi apăra drepturile, organizează-te!

  

Fig. 6. Pentru o educaţie laică: liberă, umanistă, raţională, critică. La clasă... că nu îţi spunem poveşti

 

Fig. 7. Contra Boloniei. Ocupăm aulele!

 

Mă întreb ce-ar zice Lăpuşneanul al nostru să vadă toate astea. Cred că ar rămîne fără cuvinte. Cred că expresia „proşti, dar puţini” nu are sens şi valoare nici în catalană.

 

Later edit, 11 decembrie a.c., ora 14:

Manifestanţii se pare că nu au înnoptat la locul prostestului, din contră, s-au trezit destul de tîrziu. La 9.30 dimineaţa încă nu erau „la posturi”, însă au ajuns în jur de 11, mai mult căscînd, „însoţiţi” cu butelii, lighene, oale, cazane şi astfel de lucruri strict necesare. Nu ştiu exact la ce le folosesc, care va fi evoluţia ideologică a manifestărilor, însă sper să mă dumiresc azi pe la amiază cînd mă duc iar la ore.