Viaţa în jurul cozii (II)

Etichete

aer, anaerob, coadă, duminică, fagocitoză, lume, lumină, oameni, plimbare, plămîn, respiraţie, răbdare, sine, sufocare, toamnă

Fantezii anaerobe

M-aş porni să iau aer, dar aerul pe care îl întîlnesc respirînd e mereu acelaşi. Greu, dens, sufocant, pestilenţial, irespirabil. Şi în plus, unde aş putea ieşi să iau aer într-o zi de duminică? Pe unde m-aş putea plimba, fugind de aerul meu, decît în jurul aceleiaşi cozi? Doar mereu întîlnesc aceiaşi oameni, parazitînd cu respiraţiile lor abuzive un aer comun, infinit compromis. Şi oricum, ei au devenit insuportabil de mulţi şi insuportabili în sine, pe cînd în mine s-a făcut prea degrabă tîrziu. Nu mai am răbdare cu timpul, m-a ameţit goana asta inutil-circulară din farsa pe care mi-a jucat-o alergătura în jurul sinelui prin lume. Nu mai am răbdare decît cu soarele ostenit de septembrie. Aş vrea să respir impropriu lumina leneşă şi coagulată de toamnă, prin pori şi epidermă, ca un organism anaerob. Să simt cum scrîşnetul dintre aerul rece şi lumina caldă îmi pişcă şi înfioară pielea, iar liniştea începe să-mi curgă răbdător prin vene. Aş uita astfel de plămîni-mi dezabuzaţi care nu reuşesc să-şi scuipe în indiferenţă deznădejdea de-a alimenta masochist inima.

M-aş porni să respir hulpav şi abuziv din restul ăsta de lumină tomnatică, dar mi-e teamă că se va înnora prea degrabă. Că s-ar porni furtunile de praf să-mi iasă sadic în întîmpinare. Şi că va trebui să mă adăpostesc covrig, îmbrăţişînd o aceeaşi coadă, într-un acelaşi aer dependent de respiraţia care-mi lipseşte. M-ar lua cu frig, şi pielea mi s-ar înfiora de aceeaşi anxietate a sufocării. Trebuie să încep să exist prin fagocitoză.

Impotenţa unui anotimp

Etichete

abandon, amînare, despărţire, lumină, oameni, ploi, părăsire, renunţare, tergiversare, toamnă, vară

Nu ştiu de ce întărzie toamna. De ce lasă verii prilejul să-şi mai prelingă pe suflete lumina groasă, de consistenţa mierii, în fîşii căldicele. Pesemne că mai acordă oamenilor o şansă să aleagă ei înşişi clipa despărţirii de arşiţă. Ce greşeală! Căci de printre oameni rareori se găseşte vreunul care să priceapă din vreme cînd vine clipa renunţării, cînd e timpul să salveze razele de la a mucegăi în indiferenţă. Tergiversează neputincioşi o căldură improprie, maladivă. Trebuie să vină ploile, să semneze în clar un document de abandon în locul celor care nu au îndrăzneala resemnării.

Căderea din sine

Etichete

absolut, bătjocoră, cadavru, cădere, devorare, gînd, groapă, hiene, hău, lipitori, lumină, moarte, neant, osîndă, prăbuşire, relativ, sine, sufocare, viaţă, visători

Să se-aleagă deşertul din gîndurile pentru care ai trăit nu e cel mai rău lucru care ţi s-ar putea întîmpla. Rataţilor existenţial nu li se oferă de obicei privilegiul vreunui neant în care să fie privaţi de simţire şi de conştiinţă, ci blestemul gropii unde creaturile pămîntului îi devorează de vii ca pe nişte cadavre în devenire. În goliciunea lor sînt supuşi umilinţei supreme: aceea de a fi la dispoziţia hienelor care fac din restul lor fragil de vitalitate un festin pentru a-şi potoli setea de viaţă. Tot ceea ce au urît mai mult în viaţă se lipeşte lubric de ei pînă la cangrenarea tuturor ţesuturilor care le sînt chip şi asemănare cu gîndurile pentru care au trăit.

Osînda la un hău înseamnă că nu mai pot vedea lumina decît ca pe un punct neputincios în existenţa lor, nu ca pe un fir care să îi tragă înapoi către ceea ce au crezut că pot deveni. Cei care au trăit în abstract, judecînd şi simţind după principiile absolutului primesc în bătaie de batjocoră palma relativului peste ochi şi gustul oţetit de ură al acesteia. Sînt siluiţi cu superioritate şi de obicei fără a mai putea crîcni decît prin combustii interioare multiple. Cum se mai sufocă marii visătorii cînd cad! Ce privelişte să-i vezi agonizînd sub talpa celor care aplaudă hulpav căderea din sine! Atît le e de mare bucuria celor care îi torturează, încît le simţi bătuta din bocanci de pe rănile tale pînă la măduva oaselor. Cît au încercat ei să te tragă în jos şi n-au reuşit! Dar tu le-ai oferit cadoul propriei neputinţe şi ratării căzîndu-le în braţele dispoziţiei lor de a dispune de tine.

***

Ce legitimitate au să trăiască după principiile absolutului cei care nu se pot împotrivi siluirii la care îi condamnă relativul? Nu mai degrabă s-ar preschimba în hiene?

Terapie de re-creaţie (I)

Etichete

abureală, Constantin Noica, depresie, lumină, soare, tragic, tăcere

Soarele

„Sein zum Leben”. Mi-am lăsat sinele la clocit şi i-am pus mersului vieţii o piedică fără cuvinte. „Tragicul se naşte din aburul vieţii”. De dimineaţă m-am tratat cu fum de ţigără, vapori de cafea şi substanţă vie din raze molatece de soare. Iau în pumn o mînă de idei fabricate la focul unei alte conştiinţe şi trag în plămîni. Apoi scot fumul pe nas, cu eliberare sincopată de particule abrazive care se puseseră grămadă pe gînduri, redîndu-le mişcarea browoniană în suspensia efemeră a luminii. Sindrom de pisică. Soare, puchini, lînzcezie, orbire. Soarele întunecă privirea mai ceva ca întunericul, dar anesteziază interioritatea. E narcotic. „Destine încetinite, nu desfiinţează, dar sting…” . Soarele aprinde numai epiderma, dar încălzeşte sufletul, îi redă confortul momentan. Stinge ce mai era jăratic într-o tavă de cenuşă. „Ce i s-a luat omului de azi e totaliatea”. Bucuria punctiformă şi discontinuă are raze – iradiază. În discontinuitate şi sincopă fragmentarul e eliberare. „Eşti în ori întru?”. În mine, încerc să fiu întru libertate. „Orice om care a trăit în marginea vieţii merită să spună ceva despre viaţă”. Momentan în mine e tăcere şi abur, perdea de raze leneşe. Suspensie. Mîine vreau să aleg valul. „Sein zum Leben”.

Felinarul roşu al unei fiinţe solare

Etichete

diluvii, felinarul roşu, fiinţă, Iona, lleida, lumină, ploaie, umbrelă

„- Chitul trăieşte în apă şi umezeala-l răzbeşte şi trece-năuntru. – Ce dacă acolo sînt oameni?”

Ce se întîmplă cu o fiinţă solară atunci cînd o plouă? De obiecei se stinge şi se întunecă. Mai întîi se preface în cenuşă, apoi într-o pastă gri care se diluează treptat, sublimîndu-se tot mai mult în ceaţă, odată cu fiecare picătură pe care o absoarbe în ea pînă la impasibilitate.

În Lleida o fiinţă solară poate scăpa de anxietatea ploii devenind una cu ea. Să iasă în întîmpinarea diluviului interior cu inconştienţa individului care nu are nimic de pierdut. Nici măcar pe sine. Să-şi rătăceasscă disperarea paşilor în curgerea indiferentă a rîurilor de pe marginile străzilor. Să-şi confrunte lacrimile risipitoare cu stropii mai mari, mai rotunzi, mai deşi şi mai coerenţi decît durerea ei. Să înoate ca o profesionistă în învelişurile exterioare îmbibate de apă, care o strîng şi i se cambrează pe obsesiile umflate. Să privească pentru prima dată cu încrederea anonimatului prin plasa deasă de picături către oamenii pe care i-a prins pe piciorul însingurării, sub egoismul unei umbrele. Să fie singura. Singura fiinţă fără o umbrelă maro. Singura fără o haină neagră încheiată pînă în gît. Singura care nu zgribuleşte, ci doar primeşte umezeala în sine. Singura care a ales să iasă descoperită cînd toţi ceilaţi s-au ascuns nepriceput în cortul fisurat pe care îl fac umbrelele, ciocnindu-se între ele pe drum. Să se lase plouată pînă devine impermeabilă şi impasibilă. Pînă se umple, pînă se dilată mai mult decît graniţele sale. Pînă îşi iese din sine. Şi aşa, ieşită din sine să uite că soarele nu trebuie inventat.

Cînd o plouă, în Lleida, se întîmplă ca o fiinţă solară să găsească temeritatea de a porni în căutarea luminii. E aproape inevitabil, chiar şi pentru cazurile de lene solară ontologică. Pentru că Lleida e ca o burtă comodă şi ocrotitoare de peşte în care cînd plouă se face prea întuneric. Şi aşa, în absenţa soarelui, fiinţa e obligată să-şi găsească un felinar pe măsură, să-şi facă singură cale în universul care o închide.

Mizerie şi dezordine

Etichete

camera mea, căldură, dezordine, dulap, frig, lehamite, lleida, lumină, mizerie, ordine, singurătate, soare, suflet, uşi

Unele ziceri-clişeu mă simt nevoită să le îndreptăţesc, cum ar fi aceea că organizarea şi aspectul spaţiului camerei tale reprezină o reflexie sau o proiecţie a propriei interiorităţi sufleteşti.

Tot observ că, de zile bune în şir, în camera mea din Lleida, e dezordine şi mizerie, dar eu nu fac nimic în acest sens. Intru, mă uit, mă dezgust, calc cu grijă şi încerc să nu mă ating prea tare de mobilierul pe care praful s-a strîns şi s-a sucit după bunul plac. Patul nu mi-l fac niciodată, pătura stă mereu dată la o parte, cearşaful mototolit în partea dinspre perete, perna apăsată şi „aşezată” cîş. Din dulap se văd ieşind o mînecă de la o bluză şi toarta de la o geantă, care atîrnă peste stratul de praf de dedesubt. O uşă stă crăcănată pe jumătate, aşa încît să se poată lesne observa mormanul de haine amestecate ca într-un coş dintr-un magazin second hand, care mai stă şi să se prăvălească drept în mijlocul camerei. Vorbind de uşi… În camera mea toate uşile scîrţîie –  şi cea de la intrare, şi cea de la balcon, şi cele de la dulapuri, pînă şi sertarele. Ignor sistematic faptul că le-aş putea unge.

Oglinzi n-am deloc. Doar una foarte mică în care mă machiez. Am în schimb odorizant de cameră, ca să miroase strident a flori şi-a primăvară. Am şi un copăcel. Era mic şi bogat, plin de frunze cărnoase de o culoare verde crud, brăzdate cu dunguliţe fine, albe. Acum copăcelul meu începe să nu mai fie, deşi îl ud de fiecare dată cînd îi simt pămîntul uscat. Devine din ce în ce mai spîn pe zi ce trece. Frunzele îl părăsesc, unele dintre ele uscate şi putrezite, însă cele mai multe încă verzi şi sănătoase.

Am şi un carton galben prins în pioneze pe peretele de deasupra patului, pe care mi-am propus să adun gînduri şi să reţin întîmplări. Pe margini am scris doar vreo două citate, din amintiri şi memorie, în rest, centrul a rămas gol, neatins.

În camera mea e mereu frig. Poate pentru că las tot timpul uşa la balcon deschisă. Nu mă pricep niciodată să anticipez cît de rece va fi ziua respectivă, de aceea, de cum mă trezesc şi pînă mă culc las frigul, ceaţa sau ploaia să intre şi să-şi facă de cap. Eu însă mereu aştept să pătrundă căldura şi soarele, să facă particulele de praf să danseze brownian prin aer. Dar pesemne că şi luminii i-e lehamite să pătrundă la mine în cameră.