Viaţa în jurul catedrei (III)

Etichete

alteritate, alţii, audienţă privată, însoţire, întîlniri providenţiale, întru, ceilalţi, cunoaştere, informaţii, libertate, memorie, motivaţie, salvare, scenariu paideic, semnificativ, sine, vocaţie, voinţă

Scenariu paideic pentru o sintaxă afectivă a cunoaşterii

Pentru mine cunoaşterea nu ar fi existat fără anumiţi oameni. Sînt convinsă că aş fi rămas în ignoranţă în lipsa unor întîlniri providenţiale care să mă prindă într-un scenariu paideic. Fără limbajul afectiv din preajmă care mi-a ordonat priorităţile nu mi-aş fi descoperit vreo propensiune latentă şi nu mi-aş fi probat nici o potenţialitate. Nu, nu cred că am vocaţia cunoaşterii în sine, ci prin alţii. Nicicînd nu m-aş apuca de una singură de „cercetat” şi de scormonit prin problematicile lumii, strict pentru mine. Dacă „miza” cunoaşterii nu prespune împărtăşirea întru o alteritate, atunci ea nu-mi devine morcov. Nemotivate afectiv, resursele mele cognitive nu se activează în nici un fel. Nici memoria în sine nu are o mecanică prea bună, aşa că nu mă ajută să stochez date şi nici procesorul motivaţional nu merge nealimentat pentru a procesa informaţiile de capul lui şi de unul singur. Aşadar, pentru mine cunoaşterea nu e nicidecum o stare la rece, ci un proces la cald. În lipsa oamenilor care să mă captiveze cu sistemul lor de-a gîndi şi cu modul lor de-a fi îmi petrec zilele într-un gol de fiinţă în care nu-mi arde de nimic (v-am mai spus că funcţionez pe principiul lui întru). Sarcinile-de-îndeplinit devin o povară fără de semăn în lipsa unui cineva la care să le raportez şi cui să-i dedic rodul muncii mele. Nu mă refer aici la destinatarul de drept al unor sarcini de lucru care presupun un demers de cunoaştere, ci la acei indivizi semnificativi care îmi reprezintă audienţa privată şi care prin faptul că sînt îmi dau încredere şi putere să fiu (da, ei sînt acei oameni perfecţi de care vă spuneam şi care mă salvează de mine). Însoţită de o prezenţă imaginară care-mi suflă în pînzele voinţei sînt mereu liberă să călătoresc prin orice domenii şi să trăiesc bucuria îmbogăţirii cu fel de fel de informaţii. Neînsoţită, sînt ca o navă părăsită care pluteşte, fără rost, în derivă, aşteptînd scufundarea iminentă în sine şi-n marea de informaţii care nu-şi dezvăluie pentru mine sensul.

Nu spun, am avut momente de teribilism în care mi-am strigat independenţa şi lipsa nevoii de cei semnificativi mie. Orgolii infantile care s-au spulberat cu fiecare probare a neputinţei de a fi doar pentru sine, chiar şi în cunoaştere. Ştiu că fără o sintaxă afectivă adecvată cunoaşterea nu reprezintă pentru mine decît un şir de date imposibil de metabolizat. În aceste condiţii, rămîn un organism subnutrit care deşi are posibilităţi infinite de a se alimenta, nu are şi forţa necesară. Cunoaşterea prin alţii mi-e ca un cordon ombilical care mă leagă de lume indirect, printr-o conexiune intermediară. Altfel, încetez să mai fiu cineva.  Şi realitatea asta mi-e cea mai de preţ cunoaştere.

Inutilitatea aerului

Etichete

absurd, aer, înecaţi, libertate, oameni, organisme anaerobe

Nu, înecaţii nu pot preţui aerul fiindcă ei sînt organisme anaerobe. Ei nu ştiu ce e aerul şi nici nu ştiu ce înseamnă bucuria de a-l respira. Nici nu ar avea de ce. Organismelor anaerobe le e foarte bine în mlaştina lor, fiindcă ştiu că altfel nu ar putea supravieţui. Da, există şi unele organisme umane, anaerobe, oricît de absurd vi s-ar părea. Care nu ştiu ce e libertatea şi nici nu ar vrea să ştie. Indivizii ăştia anaerobi sînt şi orbi şi surzi în acelaşi timp. Şi iarăşi, în mod absurd, le e bine aşa. Astfel se simt protejaţi de ei înşişi şi de ceilalţi: lor nu li se va cere niciodată nimic şi ei nu se vor pune în situaţia de a-şi cere vreodată ceva. Vor trăi fericiţi, ştiind că altcumva nu se poate. De unde ştiind? Din faptul că n-au ştiut niciodată cum e să respiri aer curat.

Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Aşteptarea s-a sfîrşit

Etichete

a cere, a da, afecte, aşteptare, cerere, clipe, conservare, denaturare, idealism, libertate, lucruri, mentor, miracol, mreje, naivitate, peltea, salvare, trufie, tăcere, valoare, voinţă

Unul dintre mentorii mei mi-a spus cîndva că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Copilul din mine a rîs atunci, ca de un moft al maestrului meu. „Numai să vină, pot să aştept oricît, numai bine mă vor surpinde şi vor veni ca un miracol”, am replicat eu atunci cu trufia idealistului naiv.

Nu demult, mă credeam în stare să suport oricît, să îndur totul şi să sacrific totul în aşteptare. Credeam în conservarea eului meu în aşteptarea miracolului. Mă închipuiam un fel de prinţesă adormită închisă în turnul de cleştar care îşi aşteaptă într-un soi de penitenţă ontologică salvatorul. De atunci, mulţi „salvatori” mi s-au perindat pe la fereastră, unii mi-au trecut prin pat şi alţii mi-au rămas atîrnaţi de suflet. Nici unul însă nu mi-a adus eliberarea, nu m-a salvat de mine. Degeaba am tăcut, degeaba am implorat la ceasul celei mai mari dintre disperări, ei nu au fost decît în trecere. Pentru că niciodată nu mi i-am prins în mreje, n-am vrut să le cer nimic. Pe majoritatea i-am lăsat să plece, pe alţii chiar i-am alungat. Ştiam că lucrurile nu au valoare decît dacă vin de la sine, din voinţa şi nevoia libere ale celui care le oferă şi mi se oferă. Ştiam şi că lucrurile nu sînt eterne, că doar clipele sînt infinite în profunzimea lor, că afectele sînt supuse denaturării şi perimării, de aceea mă grăbeam să le execut înainte de vreme, fără să mai aştept ca vreo peltea să se formeze şi mai apoi să se lungească.

Acum, m-a ajuns aşteptarea. Mă scald în mai multe luntre unde trag de o peltea care se întinde mai mult decît mi-aş fi închipuit, pentru a ieşi la un oricare-ar-fi liman. Aşa îmi închipuiesc zi de zi existenţa, simţind că nimic nu are nici o valoare. Înregistrînd cum liberul arbitru s-a preschimbat în batjocoră şi cum faptul de a nu cere s-a transformat într-un „ei de fapt nu-i trebuie” al celorlalţi. Astfel, adultul din „aici şi acum”, care nu mai poate îndura aşteptarea în absenţa credinţei în alteritate,  conştientizează că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Şi că, de aici încolo, orice va veni este ne-aşteptat. Că de acum, aşteptarea s-a sfîrşit. Voi cere, ca să mi se dea.

Jocul cu Fiinţa de plastic

Etichete

adevăr, existenţă, fiinţă, ignoranţă, indivizi, joc, libertate, lume, minciună, neant, oameni, ontic, ontologic, responsabilitate, sine, societate

Minciună şi inexistenţă

A vrea adevărul înseamnă a prefera Fiinţa înainte de toate, chiar şi sub formă catastrofală, pentru simplul fapt ca ea este.” (J. P. Sartre, Adevăr şi existenţă)

Majoritatea oamenilor trăiesc din adevăruri moarte. În cuşti afective şi ideologice unde gratiile sînt sentimentele şi convingerile cusute cu o aţă îngălbenită de vreme. Confortaţi precar în obişnuinţă, nu se mai preocupă de verificarea adevărurilor pe care odată, în virtutea unei pasiuni sau intuiţii, şi le-au stabilit ca definitive. Confundînd momentul cu eternitatea, se deplasează prin existenţă prin tîrîire, asemenea moluştelor, lăsînd dîre de ignoranţă prin spaţiul cleios unde s-au condamnat să îşi consume pasiv viaţa. Pentru a-şi apăra formula orizontului restrîns îşi neagă orice transcendenţă, printr-o ignoranţă deliberată, menită să apere fiinţa de invazia de tribulaţii ale reconsiderării. Altfel spus, transcendenţa se maschează, îşi inversează sensul prin neputinţă, întrucît Fiinţa Adevărului e ceva înspăimîntător. Ontic, individul îşi neagă dreptul natural la libertate, constituţia elementară de-a căuta iluminarea. Ontologic, îşi diminuează fiinţa, prin desconsiderarea Fiinţei. Frica ce îi străjuieşte edificiul putred al în-claustrării este o manifestare a obsesiei neantizării care ameninţă cu golul orice aventurier care încearcă marea cu întreaga sa fiinţă. Societatea cu temniţele ei numite comunităţi, grupuri, cupluri, familii este un rod al fricii ca eludare sistematică şi programatică a Adevărului. Este o Minciună legitimată de împrejmuiri invizibile, denumite cutume, rituri, tradiţii – corespondente ale adevărurilor moarte.

Dar nu este oare, o responsabilitate apriorică a individului căutarea perpetuă a adevărului pentru a şi-l livra viu, sieşi şi Celuilalt? Nu aşa cum se consideră viu, ca existent, trebuie să trăiscă înconjurat de lucruri vii? Individul are datoria să-şi pună întrebări încontinuu, să chestioneze Aparenţa şi să sondeze Esenţa, adică să probeze şi să se probeze. Problematizarea e o chestiune intrinsecă ce mobilizează şi demobilizează întru cunoaşterea imperativă pe care trebuie să şi-o asume orice om pentru a ajunge la certitudini. Certitudini, evident vii, nedefinitive, cu o perioadă de existenţă determinată de rezultatule succesive ale procesului de verificare. Realitatea umană nu poate exista în lipsa acţiunii fiindcă libertatea trebuie să cucerească tot timpul, fiind o exigenţă căreia individul trebuie să-i facă faţă chiar cu preţul Neantului. Libertatea este aceea de a ajunge la o coincidenţă autentică cu sine însuşi. Autentică, dar nu inextricabilă. Însă, ce-i drept, libertatea poate fi şi aceea a refuzului adevărului, prin refuzul actului de verificare şi-al actului de iluminare. De aici şi problemele autenticităţii şi legitimităţii opţiunilor existenţiale.

Faptul că adevărul nu e ceva irefutabil şi definitiv, însă are un aspect al lui ireparabil, face ca invizii să opteze cel mai adesea pentru minciună. Minciuna, ca expresie a ignoranţei care, la limită este o fatalitate. Ignoranţa faţă de adevăr se traduce atunci în suprimarea Fiinţei ca rezultat al desconsiderării şi al ocultării faţă de sine al unui esenţial dezvăluit. Prin minciună, adică prin refuzul privirii şi-al verificării, al punerii în acţiune, individul se scoate pe sine din jocul libertăţii şi-al adevărului, practic se dezice de Fiinţă. Prin pasivitatea sa se alege cu o eroare, care presupune intrarea în ne-fiinţă. Fiinţa ne-fiinţei este amară ca devenitul care-şi neagă orice posibilitate ulterioară de devenire.

***

Majoritatea oamenilor trăiesc printre morţi. Majoritatea oamenilor nu se mai caută, nu se mai dăruiesc, nu se mai trăiesc şi şi-au pierdut responsabilitatea faţă de lume pentru că şi-au desconsiderat condiţia libertăţii şi şi-au suprimat vocaţia adevărului. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în lume aşa cum le place să creadă, ci sînt trăiţi de lume. Pasiv.

Te controlez, deci exist

Etichete

abuz, ascultare, colivie de aur, control, controlaţi, controlori, călăi, existent, existenţă, fiinţă, libertate, mort, obedienţă, ordine, principii, restricţii, revoltă, turn de fildeş, vampirizare, viaţă

Pentru a-şi suplini lipsa de rost în viaţă unii oameni şi-au ales ca formulă existenţială controlul. Această „îndeletnicire” au orientat-o asupra celor mai neputincioşi decît ei, mai subţiri ca personalitate, ostracizaţilor, complexaţilor ce se vedeau lipsiţi de alternativă sau de apărare, ori celor născuţi direct sub dispoziţia lor. Străini de orice principiu de-a fi care se articulează pe scheletul mobil şi elastic al libertăţii, s-au insinuat şi impus în existenţele celor desemnaţi să-i „iubească” cu interdicţii şi restricţii, termene şi condiţii. „Păzitori” din oficiu ai celor care li s-au supus de voie sau de ne-voie, le ţin acestora contabilitatea cotidiană, organizîndu-le, orientîndu-le şi selectîndu-le după bunul plac necesităţile, dorinţele, vecinătăţile. Lesne şi de la sine înţeles se erijează atît în judecători cît şi în executanţi care dau cu uşurinţă sentinţe celor care consideră că ar trebui să-i asculte fără să crîcnească. Controlorilor le este de nesuportat împotrivirea. De se izbesc de ea, scurtează pe loc lanţul obiectelor posedate pînă cînd cei vizaţi, sub imperiul şantajului sentimental sau a abuzului de morală, clachează, promiţînd solemn obedienţa veşnică. Controlaţii, ca orice animale dresate şi emasculate primesc cu bucurie osul aruncat de asupritorii lor, înghiţindu-şi scurt şi la comandă mîrîitul din adîncul fiinţei.

Tehnicile controlorilor sînt puţine şi eficiente, fiindcă nu-şi permit să dea greş. De fapt, rareori se întîmplă ca vreunui controlor să-i scape „prada”, fiindcă majoritatea controlaţilor ştiu că ordinele nu se discută, ci se execută. Rareori se mobilizează controlaţii într-o revoltă şi, atunci cînd o fac, sînt incapabili să o ducă pănă la capăt, finalizînd-o cu desprinderea sau cu inversarea rolurilor. De obicei abuzaţii dezvoltă un afect maladiv pentru călăii lor, chiar un cult, împrumutîndu-le falsa morală, de natură axiomatică fără a o pune în discuţie sau sub semnul îndoielii. Din acest motiv, controlorii nu au niciodată nevoie să apeleze la argumente. De sînt puşi în faţa unor astfel de „pretenţii”, se manifestă cu spume şi se asigură că-i vor pedepsi pe controlaţii răsculaţi cu un canon drastic.

Cu o uşurinţă de invidiat, controlorii jonglează ca nişte circari profesionişti cu noţiuni şi principii absolute precum Adevăr, Bine, Rău, Morală, Normă care susţin că le aparţin lor şi numai lor, aflaţi fiind la adăpostul ignoranţei sau slăbiciunii controlaţilor care nu îndrăznesc, nici măcar în glumă, să le conteste. Siguri pe sine, neclătinaţi în convingerile lor şi în încrederea în formula lor existenţială, controlorii au sentimentul că ţinînd din scurt îi iubesc, îi protejează, îi îngrijesc şi îi feresc pe cei aleşi de contingenţele lumii. Pentru ei, casa potrivită şi ideală în acelaşi timp pentru o fiinţă vie este colivia de aur din turnul de fildeş unde, închisă fiind, primeşte toate cele de trebuinţă pentru a subzista. Adică, doar ceea ce-i oferă, dintr-o incomensurabilă mărinimie, temnicierul  ar trebui nu doar să-i fie destul, ci să-i fie totul. Evident, controlorul aşteaptă şi recompensă pentru darul său, şi anume, zîmbetul, bucuria, fericirea şi implicit viaţa celui căruia „îi oferă totul”, chiar dacă acestea i se livrează diform, sub formă de minciună. Dă fărîmituri din traiul lui, ca să primească înapoi un om întreg. Psihologia controlorului este cea a ţăranului care îndoapă raţa cu nutreţ pentru vite şi apoi se întreabă de ce a crăpat şi nu s-a făcut mare şi frumoasă, numai bună de mîncat.

Dintre toate speciile umane care nu-şi ajung sie înselor, controlorii îmi apar cei mai abjecţi şi îmi repugnă peste poate, fiindcă vampirizează hulpav tot ce-ar putea fi devenire firească într-un om. Se hrănesc cu substanţa vitală a celorlaţi pînă ce aceştia sucombă pe dinlăuntru, capitulînd esenţial în faţa propriei voinţe şi transformîndu-se din existent, în obiect controlat. Mai departe, aproape întotdeuna, controlaţii se preschimbă nu după prea mult timp, şi ei, în controlori.

Spuneţi-mi şi dumneavoastră, prin ce sînt mai puţin damnabili controlorii a căror fericire e contemplarea morţilor în viaţă decît criminalii care-şi extrag satisfacţia din omuciderea în serie?

Jugul la bou trage

Etichete

înhămare, bou, dominare, jug, libertate, obişnuinţă, obligaţie, slăbiciune, subjugat

Nu-i firea omului să iubească neatîrnarea şi libertatea de-a fi. Dacă nu s-a născut subjugat, atunci va căuta să se subjuge în cel mai scurt timp posibil. Dacă n-a avut ghinionul să se nască şi să se de dezvolte chircit, sub un sistem de  restricţii şi represiuni ale sinelui, atunci, îndată ce va căpăta conştiinţă, îşi va căuta acele instanţe dominatoare care să-l supună. Aşa, voit, eminamente electiv, omul-bou, în loc să se înhame la croiala şi cultivarea propriei individualităţi, se va lega la cap cu un destin care nu e al lui. Va spune nu autocraţiei, şi da acelui dintre oameni care îl va supune mai întîi printr-un sentiment, şi-l va ţine apoi legat prin obişnuinţă, comoditate, frică şi obligaţie. Cînd deja bine subjugat şi dirijat zdravăn şi abil de hăţuri îi va sări în faţă o posibilitate de salvare, nu se va smulge – deşi el ştie că descleştarea n-ar fi doar o utopie. El se simte bine aşa, animalul de companie al cuiva, căruia îi mulţumeşte pentru zgarda de la gît pe care i-o strînge cu dragoste (sau nu), zilnic, din ce în ce mai tare (dar aproape pe nesimţite), şi pentru lesa care îl ajută să nu se rătăcească. Nu-i trebuie vreo nebunie sau vreo fata Morgana alături de care să sfideze lanţul şi să-şi asume desprinderea.  E motanul cu fundiţă care trebuie să zică programatic „miau” ca să înduioşeze, drept răsplată c-a fost ales de un stăpîn care nu-i face chiar aşa de rău precum poate c-ar putea să-i facă vreun altul. Pentru că o dată şi bine a optat pentru înţărcuirea care-i oferă iluzia apartenenţei, care e negaţia singurătăţii şi amăgirea rostului. Ipostaza de oaie îi vine ca un costum călcat la dungă şi-l fereşte de oprobriul celorlalţi. Încearcă să-i convingă pe ceilalţi că-i fericit la plug şi la aratul moşiilor altora, ceilalţi îl cred, şi într-un final ajunge să creadă şi el. Nici nu-şi mai aminteşte de vremurile de mustang rebel, cînd îi plăcea vîntul îndrăznelii de-a fi biciundu-i grumazul şi nu se lăsa încălecat cu nici un chip. Deşi era plesnit cu biciul, refuza să facă ce i se spune, dînd cu copita întru rebutare şi neoblăduire. Acum însă, e domestic şi îmblînzit. Mai mult decît îmblînzit. Răsîmblînzit. A devenit un bou.