Exercițiu de cădere în disgrație

Etichete

alteritate, ceilalţi, frivolitate, metamorfoză, mutație, sine, singur, singurătate, vacuitate

Now the solitudes vary, they go from nothing to loud. If you’re buying lonely, pick the one with the crowd. (Leonard Cohen)

Evoluția în formă, din inima unui fond e o mutație genetică periculoasă. În cazul metamorfozei manierii de a-ți trăi singurătatea probabil că e una dintre cele mai perverse formule de-a te deda unor praxisuri mai comode, care traduc eroarea de auto-servire de care vorbesc psihologii. Dacă omul singur e prin excelență singuratic (sic!), retras, închis în sine, abstras din contingent și supărat de vecinătatea altora ca de-o lumină prea puternică dimineața, omul singur „pervertit” e cel care își ostoiește teama de întuneric în preajma celorlalți. Nu, nu că s-ar transmite ceva din lumina exuberanței lor asupra lui și s-ar contamina de vreun prea-plin ori de uitarea în poala vreunei frivolități, dar așa evită gîndul. Așa evită vacuitatea, hăul depresiei și dorul de-a pleca în căutarea geamănului și-a-l smulge din cercul lui desenat pe nisip pentru a-l aduce lîngă tine. Așa uită că a cunoscut alteritatea trecînd prin mijlocul vieții lui numai ca să trăiască acum, înmiit, părăsirea. Așa, nu mai simte singurătatea ca un cui în cervice. Așa, rătăcit printre alții și din ce în ce mai înstrăinat de sine, spulberat într-o infinitate de euri neindetificabile cu sinele autentic, își diluează suferința în măști ale epuizării. Și în tot acest timp, ca un discipol conștiincios, repetă lecția de viață a maestrului: Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.

Paradigma egoistă

Etichete

alteritate, altruism, aparţine, ceilalţi, comparaţie, egoism, eu, faliment, idoli, paradigmă, revenire, schimbare, sine, singurătate

Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. (O. Paler)

După ce vei fi acceptat falimentul afectiv, poţi să reîncepi să trăieşti. După ce vei fi reuşit să cobori icoanele idolilor de pe pereţi fără ură şi fără mînie, după ce vei fi acceptat căderea din mirajul idealului în incertitudinea lui „aici şi acum”, după ce vei întoarce din nou oglinda dinspre ceilalţi spre tine, vei începe din nou să-ţi aparţii. Vei scoate adevărul sinelui la iveală, ca pe o batistă curată care să şteargă sudoarea efortului de-a fi oricine altcineva, numai tu însuţi nu. Te vei accepta răsfrînt în privirile altora cu etichetele lor cu tot, fără frică, fără angoasă şi fără a te mai sfărîma fără rost şi fără discernămînt. Vei înţelege că puterea nu stă în schimbarea şi traficarea identităţii proprii doar de dragul şi din moftul cuiva, ci în asumarea eului-aşa-cum-este şi implicarea lui în construcţia unei identităţi sociale rezonabile.

Împăcat cu perspectiva singurătăţii, vei deveni mai sociabil, mai deschis, mai autentic, mai pragmatic. Centrul universului tău se va muta de pe celălalt semnificativ şi de pe sarcina de-ai face mereu pe plac, pe tine şi pe relaţiile şi oamenii din jur şi pe preluarea sinelui în proiectul devenirii confortabile. Împrăştiat şi distrus mai înainte de un şir coerent de dezamăgiri, vei începe să te reconstruieşti ca un puzzle din lucruri aparent nesemnificative sau pe care le priveai drept derizorii, obsedat fiind de comparaţia cu un chip despre un altul pe care ţi l-ai copilit cu închipuiri, iluzii şi speranţe. Vei începe să vezi  tot ceea ce înainte respingeai, dintr-un soi de devotament bolnăvicios faţă de alteritate. Vei deveni egoist, ştiind că altruismul şi-a pierdut obiectul care l-a hrănit cu o otravă dulce prea multă vreme. Asta nu înseamnă că dispreţuieşti, ci că ţi-ai asumat altă formă de a iubi, la pachet cu paleta ei de porniri ciudate. După, cum spuneam, vei reîncepe să-ţi aparţii. Însă numai pe jumătate. Fiindcă jumătate din ecoul tău s-a pierdut în urmă.

***

Acestea fiind spuse, revin din nevoia egoistă de a scrie şi cu speranţa că-mi veţi saluta revenirea la năzuinţa de-a fi „citită” de după perdeaua cuvintelor.

Viaţa în jurul catedrei (III)

Etichete

alteritate, alţii, audienţă privată, însoţire, întîlniri providenţiale, întru, ceilalţi, cunoaştere, informaţii, libertate, memorie, motivaţie, salvare, scenariu paideic, semnificativ, sine, vocaţie, voinţă

Scenariu paideic pentru o sintaxă afectivă a cunoaşterii

Pentru mine cunoaşterea nu ar fi existat fără anumiţi oameni. Sînt convinsă că aş fi rămas în ignoranţă în lipsa unor întîlniri providenţiale care să mă prindă într-un scenariu paideic. Fără limbajul afectiv din preajmă care mi-a ordonat priorităţile nu mi-aş fi descoperit vreo propensiune latentă şi nu mi-aş fi probat nici o potenţialitate. Nu, nu cred că am vocaţia cunoaşterii în sine, ci prin alţii. Nicicînd nu m-aş apuca de una singură de „cercetat” şi de scormonit prin problematicile lumii, strict pentru mine. Dacă „miza” cunoaşterii nu prespune împărtăşirea întru o alteritate, atunci ea nu-mi devine morcov. Nemotivate afectiv, resursele mele cognitive nu se activează în nici un fel. Nici memoria în sine nu are o mecanică prea bună, aşa că nu mă ajută să stochez date şi nici procesorul motivaţional nu merge nealimentat pentru a procesa informaţiile de capul lui şi de unul singur. Aşadar, pentru mine cunoaşterea nu e nicidecum o stare la rece, ci un proces la cald. În lipsa oamenilor care să mă captiveze cu sistemul lor de-a gîndi şi cu modul lor de-a fi îmi petrec zilele într-un gol de fiinţă în care nu-mi arde de nimic (v-am mai spus că funcţionez pe principiul lui întru). Sarcinile-de-îndeplinit devin o povară fără de semăn în lipsa unui cineva la care să le raportez şi cui să-i dedic rodul muncii mele. Nu mă refer aici la destinatarul de drept al unor sarcini de lucru care presupun un demers de cunoaştere, ci la acei indivizi semnificativi care îmi reprezintă audienţa privată şi care prin faptul că sînt îmi dau încredere şi putere să fiu (da, ei sînt acei oameni perfecţi de care vă spuneam şi care mă salvează de mine). Însoţită de o prezenţă imaginară care-mi suflă în pînzele voinţei sînt mereu liberă să călătoresc prin orice domenii şi să trăiesc bucuria îmbogăţirii cu fel de fel de informaţii. Neînsoţită, sînt ca o navă părăsită care pluteşte, fără rost, în derivă, aşteptînd scufundarea iminentă în sine şi-n marea de informaţii care nu-şi dezvăluie pentru mine sensul.

Nu spun, am avut momente de teribilism în care mi-am strigat independenţa şi lipsa nevoii de cei semnificativi mie. Orgolii infantile care s-au spulberat cu fiecare probare a neputinţei de a fi doar pentru sine, chiar şi în cunoaştere. Ştiu că fără o sintaxă afectivă adecvată cunoaşterea nu reprezintă pentru mine decît un şir de date imposibil de metabolizat. În aceste condiţii, rămîn un organism subnutrit care deşi are posibilităţi infinite de a se alimenta, nu are şi forţa necesară. Cunoaşterea prin alţii mi-e ca un cordon ombilical care mă leagă de lume indirect, printr-o conexiune intermediară. Altfel, încetez să mai fiu cineva.  Şi realitatea asta mi-e cea mai de preţ cunoaştere.

Cînd memorabilă e doar umilinţa

Etichete

animale, aprecieri, aroganţă, ceilalţi, complimente, căşldură, dispreţ, distanţă, injurii, laude, masochism, mustrări, Nochevieja, oameni, oameni minunaţi, oprobriu, perdaf, pretenţii, reproşuri, răutate, tînjire, umilinţă

Oameni şi ne-oameni

Sînt oameni cărora le-au fost destinate dintotdeauna complimentele, laudele, aprecierile, măgulirile şi unii care s-au ales mereu numai cu observaţii, mustrări, injurii, reproşuri. Nici nu e de mirare că primii sînt cei care, deşi nu-i întrec pe cei din cealaltă categorie în privinţa calităţilor fizice sau intelectuale, trec răzbătător prin lume, dominîndu-şi vecinătăţile, doar cerînd ce-şi doresc cu o bătaie mofturoasă din picior. Cei educaţi că sînt cei mai buni, ce mai frumoşi, cei mai deştepţi îşi permit mereu să facă nazuri fel de fel, să impună pretenţii şi condiţii celor din jur. Sînt cei ce apelează la şantaj sentimental şi la frecare ca mijloc pentru a obţine ce-şi doresc. Şi obţin. Pe lîngă ceea ce-şi doresc şi calificarea de „excepţionali”, „minunaţi” sau „talentaţi”.  Uneori De cele mai multe ori fără a face nimic. Chiar sînt invitaţi ca şi cum ar fi nişte oaspeţi de seamă la „pupitrul” unei slujbe bănoase sau în preajma vreunui om minunat. Acolo sînt alintaţi, îngrijiţi să le fie cald şi bine, recompensaţi pentru orice nimic şi glorificaţi doar pentru că sînt. Spre deosebire de aceştia, cei învăţaţi să suporte umilinţe, să  fie certaţi şi perdăfuiţi aproape cu orice prilej, nu cer niciodată nimic. Acceptă orice slujbă de mizerie, stau în preajma unor indivizi a căror companie nu-i încîntă defel, doar pentru că se gîndesc că ceva mai bun nu li se cuvinte întrucît nu au făcut niciodată nimic memorabil. Mai mult, lor le rămîne doar să tînjească după ce şi-au dorit să aibă, dar le-a revenit celor care au cerut. De obicei sînt lăsaţi cu ochii în soare asemenea unor animale cărora li s-a închis uşa de la intrare în nas şi ei au trebuit să rămînă pe preş. Iar cînd, surpinzător!, neaşteptat!, incredibil!, la capătul unui travaliu li se împlineşte o dorinţă cît de nesemnificativă, se simt nedemni de o asemenea favoare a destinului şi exultă de parcă ar fi primit în dar luna de pe cer. Sătui de a se avea numai pe sine şi nimic altceva, îşi asumă să fie ei cei care îi caută pe cei dragi, care se preocupă, cărora le pasă, care le preiau grijile ca şi cum ar fi ale lor, fără a aştepta în schimb măcar vreo mîngîiere şi bucurîndu-se de orice „os”, chiar dacă e aruncat cu dispreţ din prag.

Mergînd pe stradă, îi veţi distinge uşor pe unii de ceilalţi. Cei obişnuiţi cu laudele şi mîngîierile vor fi cei mai şterşi, dar însoţiţi, senini, optimişti şi surîzători. Cei supuşi mustrărilor vor fi stridenţi ca apariţie, poate chiar excentrici, mereu singuri, cu sarcasmul şi ura întipărite pe chip.  Primii vor apărea prietenoşi şi calzi, cei de pe urmă răi, distanţi şi aroganţi. Nici nu ar putea fi altfel cei învăţaţi dintotdeauna cu ocara. Ei vor căuta mereu, paradoxal, să atragă numai oprobriul şi dispreţul celorlalţi, fiindcă neprimind niciînd vreo vorbă de bine, au fost nevoiţi să uite de nevoia de căldură şi apreciere din inima lor. Unii îi numesc masochişti.

Coeficientul de frecare în vid nu este nul

Etichete

atenţie, ceilalţi, fitness, frecare, gest social, jeg, mijloace, oameni, ostentaţie, reflex, scop

Dacă pisicile se gudură, oamenii de freacă. În cazul speciei noastre, indivizii adaptaţi sau în curs de adaptare cu societatea practică  „frecarea” ca pe o formă de fitness cotidian. Toată lumea se freacă de toată lumea: copiii se freacă de părinţi şi părinţii de copii, soţiile de soţi, prietenii de prieteni, iubiţii de iubiţi, studenţii de profesori, profesorii de alţi profesori ş.a. Frecarea acesta, care nu are nimic din farmecul comportamentului felin, se poate realiza indiferent de mediu şi prin orice mijloace, fizice sau nu. Asta nu se întîmplă numai atunci cînd există neapărata nevoie de acest gest pentru a se ajunge la îndeplinirea vreunui scop concret-pragmatic sau abstract-filozofic. De cele mai multe ori, indivizii se freacă preventiv, în chip de gest social şi dintr-un reflex dobîndit. Nu e musai să obţină ceea ce şi-au propus, în fond nici nu contează dacă au vizat sau nu o finalitate, ce anume au obţinut şi dacă au obţinut. Esenţial e că ceilalţi se vor simţi măguliţi de atenţia acordată şi vor înregistra comportamentul în zona semnificaţiei atribuită celui care a „executat” frecarea. Astfel vor deveni indivizi vizibili şi cu statut social.

Această frecare preponderent ostentativă a noastră de ceilalţi, de obicei nu ne produce vreo plăcere şi cu atît mai puţin vreun orgasm. Dar aşa ne-am obişnuit sau ni s-a impus să ne obişnuim. Nici măcar siguri asupra eficienţei „metodei” frecării nu sîntem, dar aşa am văzut la alţii şi, prin efectul de mimetism am preluat obiceiul ca pe un „must do”. Nu-i de mirare că de la atîta frecare, jegul a devenit o boală mai răspîndită decît gripa.

Cum să-ţi faci orgoliu cioplit

Etichete

adersitate, alteritate, ameninţate, atac, autenticitate, înfruntare, bătălii, ceilalţi, cinste, cocon, credinţă, fragilitate, merit, mutilare, necinste, oameni, ofensiv, orgoliu, piedestal, rost, răutate, scut, sinceritate, sine, standarde, suspinciune, viaţă

Vine o vreme cînd trebuie să ne gonflăm orgoliul. Cînd trebuie să ne confecţionăm de unii singuri calităţi pentru a ne apăra de insidia celor care ne caută nod în papură şi-n lucurile care sînt rod al rostului nostru. Cînd trebuie să învăţăm să ne suim noi înşine pe piedestalul pe care nu ne-a cocoţat cinstea nici unui hazard şi nici cea a vreunui merit excepţional. E momentul cînd, sub presiunea celor din jur, ne îngropăm nemulţumirea de sine în spovedanii adresate unei singure alterităţi faţă de care nu putem şi nu vrem să ne prefacem a fi altfel decît am rămas pe dinlăuntru. Aceste clipe de slăbiciune, singurele momente de sinceritate cu noi înşine, devin însă, cu timpul, nemaipomenit de rare, pînă cînd ajung, şi ele, să se piardă.

Ne înfruptăm astfel, zi de zi, cu o cinste meritată în raport cu necinstea celorlalţi şi nemeritată în raport cu standardele noastre, ca nişte oameni care şi-au luat cu bună-ştiinţă în răspăr credinţa. Devenim ofensivi, dezvoltînd din orice suspiciune de adversitate adevărate pretexte pentru bătălii închipuite şi antipatii construite. De teamă să nu sfîrşim striviţi sub orgoliile celorlalţi, noi, cei cu armura cusută cu aţă albă, atacăm primii, cu un avînt don quijotesc care nu reuşeşte nicidecum să schimbe lumea, ci doar să ne mutileze pe viaţă.

Asta pentru că, oamenilor care-şi ţes orgoliul din fire de mătase şi se înfăşoară în el ca într-un cocon, li-e sortită dezvelirea inevitabilă chiar în momentul întîlnirii cu săgeţile otrăvite ale celorlaţi, care le pătrund pînă adînc în inimă şi-i răpun pe loc. Căci, în fond şi pe fond, orgoliul lor nu era decît o mască pentru timiditate, iar răutatea un scut pentru fragilitate. În lipsa acestora sînt nişte făpturi care aşteaptă deznădăjduite aprecierea şi duioşia celorlalţi, cu toate că ştiu că vor primi doar nepăsarea unor orgolii autentice.

Trăiesc în lume şi asta mă distruge tot timpul

Etichete

ameninţare, antipatie, brutaliatte, ceilalţi, comparaţie, dispreţ, distrugere, frustrare, furie, gelozie, invidie, iubire, lume, nemulţumire, răzbunare, sens, sine, teatru, transformare, ură

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Voi scuipa pe minciunile voastre!

Etichete

adevăr, ceilalţi, celălalt, minciună, minciună socială, neadevăr, oameni, relaţii, societate

Relaţiile noastre cu ceilalţi se bazează pe minciună. Sînt fundamentate pe ocultarea adevărului, pe mimarea bunăvoinţei, pe acceptare şi nu pe înţelegere, pe nespus, pe fard, pe teatru şi pe muşamalizare. Cine din preajma dumneavoastră credeţi că ar suporta o sinceritate fără mască, rostită firesc, argumentată impecabil şi accentuată prin evidenţele ce le deţine intrinsec? Nu cumva, de fapt, toţi preferăm mai degrabă o injurie injustă şi scuipată între ochi, ori o mîngîiere falsă pe creştet? Nu îl preferăm mai degrabă pe acel care nu ne spune ce n-am vrea să auzim, decît pe acel ce ne citeşte pînă în străfundurile minţii şi-ale sufletului şi ne vorbeşte cu evidenţele ocultate printre reţelele noastre neuronale? Nu-i aşa că nu vrem să stăm prea mult în preajma celor pentru care sîntem transparenţi, pentru că nu putem suporta acea temperatură a existenţei în care nu mai putem mima, nu mai putem intra în nici un rol ca să ne spunem replicile pregătite să concorde cu punerea în scenă a marii piese de teatru ce-o jucăm?

Adevărul e de cele mai multe ori teribil de incomod şi de-ar fi legitimat să preia controlul asupra vieţii noastre ar da peste cap tot edificiul de relaţii din cărţi de joc ce ne-am muncit să le clădim. Ne ferim de cei ce ne înţeleg şi sfîrşim prin a da celor care ne cer şi lîngă care dormim cu masca pe faţă. Ne condamnăm la această falsă comoditate cu un firesc eminamente damnabil. Vrem să fim minţiţi frumos, chiar atunci cînd evidenţele ne zgîrîie pe faţă.  Perseverăm în minciună faţă de celălalt, care contribuie prin propria disimulare la minciuna noastră existenţială. De la un moment dat confundăm minciuna instuţionalizată, minciuna familială, minciuna amicală cu firescul, cu normalitatea. Umblăm cu mănuşile falsităţii, nu cumva să contaminăm minciuna perfectă de neajunsul adevărului. Dacă ne scapă un adevăr, dacă ne iese pe gură porumbelul unei sincerităţi emergente ne putem considera nişte oameni sfîrşiţi, în iminenţa de-a fi rebutaţi din universul ăsta ţesut din neadevăruri consacrate. Minciuna e legea lumii care încheagă structura profundă a societăţilor. Ce dezastru ar mai fi dacă ne-am spune toţi unii altora ce gîndim! Ce explozii, ce deturnări, ce suliţe în coaste, ce explozie de sînge în obraji, ce descătuşare de energii concentrate în pumn! De-am avea curajul să ne strigăm iubirile şi urile reale, de-am putea păşi nepăsători peste cadavrele celor pe care odată i-am crezut, ce liberi am mai fi! Ce senini în prăbuşirea noastră şi cît de singuri în adevărul nostru!

Omul păpuşă şi falsa alteritate

Etichete

alteritate, ceilalţi, celălalt, sine

„Sîntem toţi atît de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul?” (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Prea multă neîncredere în tine şi prea mult credit naiv conferit altora te transformă dintr-un om cu individualitate într-un om-păpuşă. O păpuşă din cîrpă pe care ceilalţi o manevrează şi o supun după bunul plac. Tras din toate părţile în virtutea intereselor şi egoismelor celor care se cred suficient de deştepţi pentru ei înşişi şi mult mai înţelepţi decît tine, sfîrşeşti  un om cu multiple fracturi interioare. A da ascultare tuturor vocilor, mai puţin a celei care ţipă în tine, înseamnă a face întindere la muşchiul sufletului, entorsă la inimă şi ulcer la creier. Astfel torturat, te transformi într-o rană vie care sîngerează ca la sare la orice suflu de vorbă a unui om cocoţat pe piedestalul pertinenţei în chip abuziv. În excesul tău de culpabilizare şi dintr-un execes şi mai mare de bagatelizare nici nu-ţi pui problema contestării comandamentelor care ţi se trîntesc între ochi sau ţi se strecoară, insidios, pe sub piele. Nu ridici sprînceana şi nu cabrezi biciul gîndului pentru a spulbera închipuirea de legitimitate a falşilor „prieteni”. Te apleci în faţa dreptăţii celui care strigă mai tare şi care te face să te simţi fraier. Îi acorzi dreptatea fără a sta o bucată necesară de vreme cu capul între urechi pe piatra de hotar a gîndului tău. Te livrezi dorinţelor celorlaţi încercînd să-i împaci pe toţi. Tu nu contezi cu „ale tale” aberaţii şi-ţi pui pumnul în gură, palmele peste ochi, înfigîndu-ţi harponul sacrificiului în inimă. În „oferirea” ta năucă te împrăştii ca un puzzle în tot soiul de unghere pestilenţiale şi întunecoase, spaţii ale umanităţii boite cu fard translucid. Îţi pierzi centrul de gravitaţie şi raţiunea de a fi. După ce te-ai negat, te-ai metamorfozat ideatic, te-ai prostituat ideologic şi te-ai contorsionat sufleteşte în toate manierele posibile, reîntoarcerea la acel sine autentic de odată este cvasi-imposibilă. Eşti o prăpastie şi o culme în acelaşi timp. Tînjeşti ca dintr-o direcţie să fii tras mai tare ca din toate celelalte, ca să te poţi rupe de ceilalţi şi de tine definitiv. Ca aşa ciung, ciunţit fiinţial, să te încredinţezi că nu vei mai putea opune rezistenţă inutilă vreodată. Mai uşor decît aerul, deşi împietrit, te laşi purtat de val unde-o fi, oriunde, oricum. Falsele alterităţi ţi-au injectat otrava prin tentaculele în care rezida veninul capitulării şi te-au supus. Abandonîndu-te, îndepărtat de tine însuţi, pînă la sfîrşitul vieţii, te vei transforma dintr-o păpuşă de cîrpă, într-o păpuşă de lemn.

***

Dacă falsa alteritate distruge şi neantizează, adevărata alteritate poate oare să îmbogăţească, să înflorească identitatea celuilalt? Poate vreun om să-şi iasă din sine, depăşindu-şi condiţia egoistă şi reflexele manipulante pentru a-i oferi celuilalt, prin alăturare, plenitudinea libertăţii şi nu limitaţia constrîngerilor derizorii? Se poate ca cel mai puternic să-l transforme pe celălalt într-un om cu forţă şi încredere interioare şi nu într-o păpuşă? Să nu-l folosească, ci pur şi simplu să-l iubească indeajuns de mult încît să nu-i ceară niciodată să fie altcineva şi altcumva decît este? Doar să-i fie alături, pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului. Cînd este strigat şi întotdeauna.